Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Adevăratul curaj


Marian Rădulescu

31.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E-adevărat, suntem - toţi - din acelaşi aluat. "O vastă asemănare ne leagă pe toţi" (Whitman) şi "peste toate o lopată de ţărână se depune" (Eminescu). Acesta este principiul pe care, mai devreme sau mai târziu, îl aflăm cu toţii. Ceea ce ne deosebeşte este numai atitudinea, felul în care îl primim. Cuminţenia cu care îl trăim sau demenţa cu care îl respingem. Aparent, duhurile sunt toate la fel. Şi chiar aşa e: în ceasul pocăinţei noastre (Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă, Stavroghin din Demonii, călugărul cosmic din romanul lui Aitmatov, Stigmatul Casandrei) ştim că distrugerea înseamnă autodistrugere.

Calea pe care să mergem e însăşi rânduiala din străbuni lăsată: despătimirea, theosis-ul (în greacă), unirea cu Cel despre care Pr. Dumitru Stăniloae spunea că "nu există ceva mai modern". Unirea cu El, însă nu substituirea Lui (Nietzsche, Ivan Karamazov, führerii cunoscuţi sau anonimi de toate culorile politice), aşa cum - sugestiv, expresiv, pilduitor - ne este înfăţişată de Tarkovski în Călăuza, prin gestul Scriitorului de a-şi pune pe cap o cunună de spini.


Alexander Soloniţân (Scriitorul) în Călăuza

Îmbunătăţirea noastră (venirea în fire) nu e basm. Ea chiar e posibilă, dacă organul cu care ne amintim (de copilărie, de exemplu, de părinţi, de vremea când n-am cunoscut încă viclenia) nu s-a atrofiat. Dar această metanoie, deşi accesibilă tuturor, se lasă greu de cucerit. Se ia cu îndelungă silinţă şi presupune curaj. Adevăratul curaj.

Există alb şi există negru. Există o infinitate de nuanţe între ele. Există convenţii şi  autosugestie. Gândul că veşnicia e în faţa noastră pe unii îi sperie. De fapt, poate că nu există nici răutate, nici viclenie, ci doar frică. Poate că iadul însuşi - subiectiv trăit - nu este decât împărăţia fricii. Nu de Bunul Dumnezeu, căruia - săvârşind păcatul suprem al trufiei - ne-am substituit, ci de o himeră. De himera în care am ajuns să trăim atunci când ne e teamă de real, de adevăr, de dragoste. 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer