Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

12 ani de sclavie


Solomon Northup, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Solomon Northup
12 ani de sclavie
Editura Meteor Press, 2014

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Povestea lui Solomon Northup, cetăţean al statului New York, răpit în Washington City în 1841 şi salvat în 1853, de pe o plantaţie de bumbac de lângă Râul Roşu, în statul Louisiana.

12 ani de sclavie este o importantă relatare despre sclavie, readusă în atenţia publicului larg prin filmul omonim, 12 Years a Slave, regizat de Steve McQueen şi deja câştigător a numeroase premii (111 premii şi 145 de nominalizări până la 15 februarie 2014). Filmul are şi nouă nominalizări la Oscarurile ce se vor decerna pe 2 martie 2014 (printre care Cel mai bun actor în rol principal - Chiwetel Ejiofor; Cel mai bun actor în rol secundar - Michael Fassbender; Cea mai bună actriţă în rol secundar - Lupita Nyong'o; Cel mai bun scenariu adaptat - John Ridley; Cel mai bun regizor - Steve McQueen)

Northup prezintă detaliile vieţii din statele sclavagiste americane şi conferă personalitate şi profunzime oamenilor pe care i-a cunoscut, deopotrivă sclavi şi stăpâni de sclavi.

Solomon Northup a fost negru, născut om liber în statul New York, unde a fost educat şi a devenit un violonist iscusit. Atras în Washington cu promisiunea angajării ca muzicant într-un spectacol, el a fost drogat şi s-a trezit într-un ţarc pentru sclavi, de unde a fost vândut în Sud şi a trăit 12 ani ca sclav. Evenimentele relatate de el sunt copleşitoare: cumpărarea sclavilor, biciuirile, vânătoarea cu câini a fugarilor, siluirea femeilor care atrăgeau ochii stăpânilor şi truda necontenită. Un detaliu relevant: o sclavă culegea zilnic 250 de kilograme de bumbac, în fiecare zi din viaţa ei, şi nu primea niciun fel de plată!

Povestea lui Solomon este una de suferinţă şi disperare intensă; el exprimă foarte elocvent tot ce a văzut şi a simţit pe pielea lui şi tot ce nu a mai putut să uite, oricât de mult şi-ar fi dorit. Când a întâlnit oameni care au fost buni cu el, i-a lăudat cu obiectivitate şi i-a reamintit cititorului că nu toţi cei din instituţia sclaviei sunt cruzi. Iar când a întâlnit cruzime, nu s-a ferit s-o descrie şi în acelaşi timp să remarce că sistemul sclaviei o perpetuează de-a lungul generaţiilor.

Capitolul 1

Întrucât m-am născut om liber, şi vreme de peste treizeci de ani m-am bucurat de binecuvântările libertăţii într-un Stat liber, şi pentru că după aceea am fost răpit şi vândut în sclavie, unde am rămas, până ce, din fericire, am fost salvat în luna ianuarie a anului 1853, după o robie de doisprezece ani, mi s-a sugerat că o relatare a vieţii şi peripeţiilor mele n-ar fi neinteresantă pentru public.

După ce mi-am recăpătat libertatea, mi-a fost imposibil să nu observ interesul sporit în Statele din Nord faţă de subiectul Sclaviei. Opere de ficţiune care susţineau că i-ar fi zugrăvit trăsăturile în toate aspectele, fie ele plăcute sau respingătoare, au circulat într-o măsură fără precedent şi, după cum am înţeles, au creat un subiect fertil pentru comentarii şi discuţii.

Eu pot vorbi despre Sclavie doar în măsura propriilor mele observaţii - doar în măsura în care am cunoscut-o şi simţit-o pe propria mea piele. Scopul meu este de a oferi o relatare imparţială şi sinceră a faptelor: de a-mi repeta povestea vieţii, fără exagerări, lăsându-i pe alţii să decidă dacă până şi paginile de ficţiune prezintă imaginea unei nedreptăţi mai crude sau a unei robii mai brutale.

Din câte am putut stabili, strămoşii mei din partea tatei au fost sclavi în statul Rhode Island. Ei aparţineau unei familii pe nume Northup, iar un membru al acelei familii, mutându-se în statul New York, s-a stabilit în Hoosic, comitatul Rensselaer, luându-l cu el şi pe tatăl meu, Mintus Northup. După moartea acelui gentleman, care a avut loc cu vreo cincizeci de ani in urmă, tata a devenit om liber, fiind dezrobit potrivit unei prevederi testamentare. Henry B. Northup, Esq. din Sandy Hill, un distins avocat şi omul căruia, graţie Providenţei, îi sunt îndatorat pentru actuala mea libertate şi întoarcerea la soţia şi copiii mei, este o rudă a familiei pe care au servit-o strămoşii mei şi de la care au preluat numele pe care-l port eu însumi. Acestui fapt îi poate fi atribuit interesul stăruitor pe care mi l-a purtat.

La câtva timp după ce a fost eliberat, tatăl meu s-a mutat în oraşul Minerva din comitatul Essex, statul New York, unde eu am văzut lumina zilei în luna iulie a anului 1808. Nu am însă de unde să ştiu exact cât timp a rămas el în locul acela. A plecat apoi în Granville, comitatul Washington, în apropiere de locul numit Slyborough, unde a muncit câţiva ani la ferma lui Clark Northup, de asemenea o rudă a vechiului său stăpân; de acolo, a trecut la ferma Alden, din Moss Street, aflată nu departe spre nord de satul Sandy Hill; iar de acolo a plecat mai departe, la ferma pe care o deţine în prezent Russell Pratt, situată pe drumul care duce de la Fort Edward la Argyle, unde a rămas până la moartea sa, în a douăzeci şi doua zi a lunii noiembrie 1829. A lăsat în urma sa o văduvă şi doi copii - pe mine şi pe Joseph, fratele meu mai mare, care trăieşte în prezent în comitatul Oswego, lângă oraşul cu acelaşi nume; mama a murit în timpul captivităţii mele.

Deşi s-a născut sclav şi a muncit în condiţiile nefavorabile la care este supusă nefericita mea rasă, tata a fost un om respectat pentru hărnicia şi integritatea lui, aşa cum sunt gata să depună mărturie mulţi dintre cei care l-au cunoscut bine şi care mai sunt în viaţă. El şi-a văzut liniştit toată viaţa de îndeletnicirile agricole, fără să caute vreodată să se angajeze ca servitor, slujbe mai dezonorante ce par să fie special destinate fiilor Africii. Pe lângă faptul că ne-a oferit o educaţie care o depăşea pe cea acordată de obicei copiilor de condiţia noastră, el a dobândit, prin sârguinţă şi cumpătare, o situaţie materială care i-a permis dreptul la sufragiu.

Obişnuia să ne povestească despre începuturile vieţii lui şi, deşi a nutrit mereu cele mai calde sentimente de bunătate, ba chiar şi de afecţiune, faţă de familia în casa căreia fusese sclav, el a înţeles ce însemna sistemul Sclaviei şi ne vorbea cu tristeţe despre degradarea rasei sale. A încercat să ne insufle sentimentul moralităţii şi ne-a învăţat să ne punem încrederea şi credinţa în Domnul Dumnezeu, care-Şi priveşte toate creaţiile la fel, fie ele cele mai umile sau cele mai mândre. De câte ori nu mi-am amintit mai târziu sfaturile lui părinteşti. în timp ce zăceam întins într-o colibă de sclavi, în ţinutul îndepărtat şi nesănătos al statului Louisiana, suferind de pe urma rănilor nemeritate pe care mi le făcuse un stăpân neomenos şi tânjind doar la mormântul care-l înghiţise pe tata, care să mă apere de biciul opresorului. în curtea bisericii din Sandy Hill, o piatră modestă marchează locul unde se odihneşte el, după ce şi-a îndeplinit cu cinste îndatoririle ce revin clasei umile în care Domnul i-a hărăzit să trăiască.

Până atunci muncisem în principal alături de tata la fermă. Orele libere care-mi erau îngăduite le petreceam de obicei fie citind, fie cântând la vioară - o plăcere care a fost cea mai mare pasiune a tinereţii mele. Mi-a fost, mai târziu, şi o sursă de consolare, prilejuindu-le momente de desfătare oamenilor simpli printre care mă azvârlise soarta şi abătându-mi gândurile, preţ de câteva ore, de la contemplarea dureroasă a propriului meu destin.

În ziua de Crăciun a anului 1829 m-am însurat cu Anne Hampton, o fată de culoare care trăia pe atunci în vecinătatea noastră. Ceremonia a fost oficiată în Fort Edward de către Timothy Eddy, Esq., magistrat, care a rămas şi în prezent cetăţean de vază al oraşului. Anne locuise mulţi ani în Sandy Hill la domnul Baird, proprietarul restaurantului "Vulturul", apoi în familia reverendului Alexander Proudfit din Salem. Acest domn a prezidat, mulţi ani, societatea prezbiteriană din aşezarea respectivă şi era renumit pentru erudiţie şi cucernicie. Anne continuă să-şi amintească plină de recunoştinţă bunătatea excepţională şi sfaturile excelente ale acelui bărbat minunat. Ea nu-şi poate stabili linia exactă a descendenţei, dar prin venele ei curge sângele a trei rase. Este greu de precizat dacă predomină cea roşie, cea albă sau cea neagră. Dar combinaţia lor, care a stat la originea ei, i-a dăruit un chip aparte şi în acelaşi timp plăcut, aşa cum rareori se poate vedea. Deşi aduce oarecum cu progenitura unui alb şi a unei mulatre, nu poate fi totuşi definită în mod exact ca aparţinând acestei clase din care, am omis să menţionez, a făcut parte mama mea.

Eu tocmai trecusem pragul majoratului, împlinind vârsta de douăzeci şi unu de ani în luna iulie a aceluiaşi an. Lipsit de sfaturile şi de ajutorul tatei, cu o soţie care depindea de mine pentru subzistenţă, am decis să intru în afaceri şi, ignorând obstacolul culorii pielii şi conştientizarea statutului meu umil, mi-am permis luxul să visez la un viitor mai bun, gândindu-mă că o căsuţă modestă înconjurată de câţiva acri de teren ar fi trebuit să-mi răsplătească truda şi să-mi asigure mijloacele necesare obţinerii fericirii şi confortului.

De când ne-am căsătorit şi până în prezent, iubirea pe care am purtat-o soţiei mele a fost sinceră şi neclintită, şi doar aceia care au simţit blândeţea luminoasă pe care un tată o revarsă către odrasla sa îmi pot aprecia afecţiunea pentru copiii care ni s-au născut de atunci. Consider că se cuvine şi că trebuie să menţionez aceste lucruri pentru ca aceia care vor citi paginile ce urmează să poată înţelege amărăciunea suferinţelor pe care am fost sortit să le îndur.

Imediat după căsătorie, am început să ne ocupăm de gospodărirea vechii clădiri galbene care se afla pe atunci în capătul satului Fort Edward, şi care între timp a fost transformată într-un conac modern, fiind locuită în ultima vreme de căpitanul Lathrop. Este cunoscută ca Fort House. în clădirea aceasta s-au ţinut uneori şedinţele tribunalului după organizarea comitatului. Ea a fost de asemenea ocupată de Burgoyne în anul 1777, fiind situată în apropierea fortului vechi de pe malul stâng al râului Hudson.

În timpul iernii am fost angajat împreună cu alţii la repararea canalului Champlain, în secţiunea al cărei superintendent era William Van Nortwick. David McEachron a fost şeful direct al celor alături de care am muncit. Din economiile făcute din leafa mea până la deschiderea canalului, în primăvară, am putut să cumpăr o pereche de cai şi alte lucruri necesare în domeniul navigaţiei.

După ce am angajat câţiva lucrători destoinici care să mă ajute, am încheiat contracte pentru transportarea de plute mari din cherestea de la lacul Champlain la Troy. Dyer Beckwith şi domnul Bartemy din Whitehall m-au însoţit în câteva asemenea drumuri. în timpul sezonului de navigaţie pe canal, m-am familiarizat cu arta şi tainele plutăriei - cunoştinţe care mi-au permis mai târziu să-i aduc unui stăpân vrednic de laudă servicii profitabile şi să-i uluiesc pe tăietorii de lemne săraci cu duhul de pe ţărmurile plantaţiei Bayou Boeuf.

Într-una dintre călătoriile mele spre lacul Champlain, am fost convins să fac o vizită în Canada. Ajuns în Montreal, am vizitat catedrala şi alte locuri de interes din oraşul acela, după care mi-am urmat excursia către Kingston şi alte localităţi, acumulând cunoştinţe care mi-au slujit ulterior, aşa cum se va vedea spre sfârşitul acestei istorisiri.

După ce am terminat contractele pe canal în mod satisfăcător pentru mine şi pentru beneficiari, nedorind să rămân cu braţele încrucişate, acum, când navigaţia pe canal fusese iarăşi suspendată, am semnat un alt contract cu Medad Gunn, pentru tăierea unei mari cantităţi de lemne. Aceasta a fost activitatea mea în iarna 1831-1832.

Odată cu revenirea primăverii, Anne şi cu mine am definitivat planul preluării unei ferme din vecinătate. Eu fusesem obişnuit de la vârsta cea mai fragedă cu muncile agricole, şi era o ocupaţie pe gustul meu. De aceea am intrat în discuţii pentru o parte din vechea fermă Alden, unde locuise anterior tatăl meu. Cu o vacă, un porc şi o pereche de boi frumoşi de jug pe care-i cumpărasem recent de la Lewis Brown, din Hartford, ca şi alte bunuri personale şi obiecte, am pornit spre noua noastră casă din Kingsbury. în anul acela am plantat douăzeci şi cinci de acri cu porumb, am însămânţat câmpuri întinse cu ovăz şi am început să lucrez pământul atât cât mi-o îngăduiau mijloacele de care dispuneam. Anne se ocupa de corvezile gospodăriei, în timp ce eu trudeam sârguincios pe câmp.

Am locuit acolo până în 1834. în timpul iernii am fost solicitat de numeroase ori să cânt la vioară. Ori de câte ori tinerii se adunau ca să danseze, eu eram nelipsit. Vioara mea devenise bine cunoscută în toate satele din jur. La rândul ei, Anne căpătase o oarecare faimă ca bucătăreasă în decursul perioadei îndelungate pe care o petrecuse la Taverna "Vulturul" şi de aceea, în timpul proceselor de la tribunal şi la ocaziile publice, era angajată, pe un salariu bun, în bucătăria de la Sherrill's Coffee House.

După aceste servicii ocazionale ne întorceam întotdeauna acasă cu bani frumoşi, astfel încât, cântând la vioară, gătind şi lucrând pământul, am ajuns în scurt timp să strângem destul, ba chiar să ducem o viaţă fericită şi prosperă. Poate că ar fi fost mai bine pentru noi dacă am fi rămas la ferma Kingsbury, dar a sosit clipa când a trebuit să întreprindem următorul pas către destinul crud care mă aştepta.

În martie 1834, ne-am mutat în Saratoga Springs, într-o casă care-i aparţinea lui Daniel O'Brien, pe latura nordică a străzii Washington. Pe atunci, Isaac Taylor deţinea în capătul nordic al lui Broadway o pensiune mare, cunoscută drept Washington Hall. El m-a angajat ca vizitiu la trăsură şi în slujba aceea am lucrat timp de doi ani. După aceea am avut angajamente în general în sezonul balnear, la fel ca şi Anne, în hotelul United States şi alte localuri din oraş. în timpul iernii m-am bizuit pe vioară, dar am contribuit şi cu multe zile de trudă grea la construirea căii ferate dintre Troy şi Saratoga.

În Saratoga obişnuiam să cumpăr articolele necesare familiei mele din magazinele domnilor Cephas Parker şi William Perry, doi domni faţă de care, pentru multele lor acte de bunătate, am nutrit sentimente de mare consideraţie. Acela a fost motivul pentru care, doisprezece ani mai târziu, am ales să le expediez scrisoarea care va fi reprodusă mai târziu şi care, în mâinile domnului Northup, a reprezentat mijlocul norocoasei mele salvări.

Pe când locuiam în hotelul United States, am întâlnit frecvent sclavi care-şi însoţiseră stăpânii din Sud. Erau întotdeauna bine îmbrăcaţi şi îngrijiţi, ducând aparent o viaţă uşoară, părând afectaţi doar de puţine dintre obişnuitele necazuri. De multe ori au intrat în conversaţie cu mine pe tema Sclaviei şi aproape de fiecare dată am descoperit că nutreau o dorinţă secretă de libertate. Unii şi-au exprimat setea fierbinte de evadare şi m-au consultat cu privire la cele mai bune metode prin care se puteau elibera. în toate cazurile însă teama de represalii, care ar fi urmat cu certitudine după recapturare şi întoarcerea la stăpâni, s-a dovedit suficientă pentru a-i împiedica să încerce. întrucât toată viaţa respirasem aerul liber al Nordului şi eram conştient că nutream aceleaşi sentimente şi afecţiuni care-şi găsesc locul în inima omului alb; mai mult încă, conştient de o inteligenţă egală cu a multor oameni din rândul celor cu o piele mai deschisă la culoare, eram prea ignorant, sau poate prea independent, pentru a concepe cum putea cineva să fie mulţumit să trăiască în starea cumplită de sclavie. Nu puteam pricepe justiţia acelei legi, sau religii, care susţine sau recunoaşte principiul Sclaviei şi niciodată, sunt mândru s-o spun, n-am şovăit să sfătuiesc pe oricine care mi s-a adresat să profite de ocazia care i s-ar fi ivit şi să năzuiască la libertate.

Am locuit în Saratoga până în primăvara anului 1841. Aşteptările promiţătoare care ne ispitiseră, cu şapte ani în urmă, să părăsim ferma noastră liniştită de pe malul estic al Hudsonului nu se împliniseră. Deşi trăiserăm mereu în condiţii confortabile, nu prosperaserăm. Societatea şi relaţiile din această staţiune faimoasă în toată lumea nu erau indicate pentru a păstra obiceiurile simple din industrie şi economie cu care fusesem eu obişnuit, ba chiar, dimpotrivă, le înlocuiseră cu altele, care tindeau spre ineficienţă şi extravaganţă.

La momentul acela eram părinţii a trei copii: Elizabeth, Margaret şi Alonzo. Fata cea mai mare avea zece ani, Margaret era cu doi ani mai mică, iar Alonzo abia împlinise cinci primăveri. Ei ne umpleau locuinţa de bucurie. Glăscioarele lor tinere ne mângâiau auzul. Multe visuri frumoase am clădit împreună cu mama lor pentru micuţii nevinovaţi. Când nu munceam, mă plimbam cu ei, îmbrăcaţi în veşmintele cele mai bune, pe străzile şi prin crângurile din Saratoga. Prezenţa lor era o încântare pentru mine şi-i strângeam la piept cu tot atâta dragoste şi căldură de parcă pielea lor întunecată ar fi fost albă ca neaua.

Până la momentul acela, istoria vieţii mele nu prezenta nimic ieşit din comun - nimic altceva decât obişnuitele speranţe, iubiri şi strădanii ale unui om de culoare banal, care înainta modest prin lume. Am ajuns însă apoi la o cotitură în existenţa mea; am ajuns în pragul unei nedreptăţi, tristeţi şi disperări de nedescris. Intram în umbra norului, în negura deasă în care aveam să dispar în scurtă vreme, pentru a fi ascuns de ochii semenilor mei şi lipsit pentru mulţi ani grei de lumina dulce a libertăţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre 12 Years a Slave


0 comentarii

Spacer Spacer