Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fotoliul cu amintiri


Diana Cuzic

29.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era încă dimineaţă când s-a aşezat în fotoliul de lângă fereastră. Simţise, de altfel, că avea să fie una dintre zilele acelea în care nu va fi în stare să facă nimic, când oricât de puternică va fi lumina soarelui aceasta nu va putea risipi negura în care părea a i se fi cufundat întreaga fiinţă. Era una dintre zilele acelea în care culorile îşi pierd strălucirea, în care ţipetele copiilor aflaţi la joacă în loc să îl amuze îl scoteau din sărite, o zi în care lumea părea fără sens şi substanţă.
 
În zile ca aceasta fotoliul acela părea singurul refugiu posibil. Fusese locul preferat de citit al soţiei sale. De fiecare dată când se aşeza în el simţea parcă îmbrăţişarea acesteia, căldura trupului pe care îl cunoscuse atât de bine. Fotoliul era şi bariera lui inconştientă împotriva uitării pentru că odată aşezat începeau să-i apară în minte fărâme din trecut, clipe fericite care i se imprimaseră în inimă şi în memorie pe tăcute, fără să bage de seamă. Nici măcar nu ştiuse că păstrase atât de vii momente prea puţin importante şi detalii atât de nesemnificative. Dacă se gândea, de exemplu, la zilele în care începuseră să-şi construiască casa, nu îşi mai amintea sumele cheltuite, nici numele celor care îl ajutaseră. Îşi amintea însă, în detaliu, urmele de noroi de pe obrazul soţiei sale, căldura zâmbetului care părea că ar putea alunga toată răceala lumii. Păstrase, de asemenea, în minte, memoria parfumului, pe care tânjea să-l mai simtă măcar încă o singură dată. Ştia ca mirosul acela ii lipsea şi fiicei sale ceea ce îl făcea să se simtă mai puţin ciudat decât poate s-ar fi simţit în mod normal. O surprinsese cândva cu nasul într-una din genţile soţiei. O privise pe ascuns, întrebându-se dacă are vreun drept să asiste la durerea altuia. Fiica-sa inspirase adânc cu ochii închişi şi cu o expresie care îi frânsese inima şi-l făcuse să se simtă mai inutil ca niciodată.
 
Pare a se uita pe geam, dar ochii lui nu văd decât trecutul. Bucuria copilărească cu care umbla desculţă prin grădină şi mânca fructele încă necoapte, privirea ridicată brusc din carte şi în care citea de fiecare dată atât de multă căldură şi tandreţe, dimineaţa aceea în care cafeaua venise însoţită de un sărut neaşteptat, ziua în care plânsese de bucurie pentru că le intrase copilul la facultate. Vede cu ochii minţii nuanţele de auriu ale părului ei, vârful degetelor pare a fi păstrat memoria atingerii pielii delicate. Tresare uşor pentru că i se pare că îi aude vocea care îl ceartă pentru că, din nou, a uitat să-i spună la mulţi ani maică-sii. De fapt e linişte, mult prea multă linişte.
 
Acum casa e pustie. Uneori se întreabă cum de şi-a putut dori vreodată să fie singur, cum de a irosit atât de mult timp cu oameni care s-au dovedit a nu conta, cum de nu a realizat că centrul vieţii lui era reprezentat de femeia aceea micuţă, liniştită şi calmă, că toată casa era caldă datorită ei, că toată forţa lui în ea îşi avea originea. Ar vrea să poată schimba câte ceva din cele trecute: să-i fi spus mai des cât de mult contează, să-i fi adus poate flori din când în când, să fi făcut mai multe fotografii, să-i fi oferit măcar din când în când câte o vacanţă. Să nu fi considerat că fericirea aceea măruntă, domestică i se cuvine pur şi simplu şi să fi înţeles că viaţa aşa cum o ştie de ani buni se poate schimba dintr-o dată.
 
Ştie, însă că acum e prea târziu. Nu i-a rămas decât fotoliul cu amintiri, martorul tăcut al unei fericiri neobservate, al trecerii unei vieţi de om pe care acum îşi doreşte să o fi trăit un pic altfel.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer