Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ecuaţie cu o necunoscută


Radu Părpăuţă

03.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primul moment. Mă trezesc avînd gura ca o colivie de papagali necurăţată de o lună. Dar asta nu e totul. Răsucindu-mă în pat să văd cît e ceasul, simt în plex o lovitură buimăcitoare, cam de forţa unei stîngi a lui Bute bubuite în runda a patra. Nu, blegule, care citeşti şi, gata, una-două vrei să găseşti scene de bumbăceală; nu e vorba aici de mutat fălci şi cafting live, nici măcar de o păruială mioritică. Vorbesc metaforic, dacă ştii cu ce se mănîncă chestia asta. Ori tu cumva, năvlegule, fugeai în parc la lecţia de română şi jucai barbut?
 
Lovitura cu pricina am simţit-o în plex atunci cînd am văzut în pat, alături de mine, o blondă trăsnet. Na, Cozma Răcoare! Îmi adun minţile, ca să-mi amintesc cum de a ajuns aici. Dar nu prea am ce aduna...
 
Plus de asta, eu întotdeauna am après o jenă, ca să mă exprim academic, sau, cum se spune la mine în Bularga, simt cum mă prăbuşesc în izmene. Nu ştiu alţii, dar eu, după ce îmi satisfac anumite necesităţi biologice, ştiţi la ce mă refer, simt o acută senzaţie de silă a doua zi dimineaţa. Cînd mă trezesc mahmur şi văd o necunoscută lîngă mine, care mai şi toarce ca o pisică sătulă, mă apucă o stare de greaţă. Camera duhneşte a alcool şi mi se pare cumva altfel, strîmtă şi tristă, iar orhideele din vază au mirosul dulceag şi putred al unei tîrfe. Iar dacă blonda e chiar... blondă şi începe să trăncăne ("Sper că ai folosit prezervativ aseară, iubiţel, că e perioada, ştii, cînd nu am voie") şi să-mi mulţumească cu pupicuri lipicioase pentru prestaţia efectuată, mă apucă pandaliile. Şi pe urmă toată tevatura care urmează: căutatul chiloţilor, trasul ciorapilor, bombănitul că şi-a rupt o unghie, refacerea machiajului coşcovit... Buah!
 
Prin urmare, tot ce voiam era să scap cît mai repede de ea. Profit că nu se trezise, mă dau jos din pat şi intru în baie. Draci-laci! Iar nu curge apa. După înjurăturile de rigoare, adresate tuturor autorităţilor îndreptăţite, cochetez cîteva momente cu ideea de a-mi curăţa gura năclăită cu restul de coniac, aşa cum făceam odată în excursiile nebune ale adolescenţei. Renunţ. Mă mulţumesc să trag pe gît ultimele două înghiţituri.
 
Mă uit în oglindă. Arăt ca dracu' după ce s-a căznit o lună să ducă pe calea pierzaniei şapte mănăstiri de monahi şi monahii. Mă doare al naibii capul, iar ţipetele unor copii de afară, care pătrund prin pereţii blocoteţului ceauşist ca baxurile de ţigări ilicite prin vămile patriei, mă fac cheaun. Sînt puzderie puradeii ăştia! Cine zice că româncele nu mai fac copii, se înşeală. Fac. Însă vorba lui văru-meu, ginecologul, numai cele nespălate şi de proastă calitate fac. Fuck! Sînt plozi peste tot, asediatori, ubicui: progenituri de coafeze versatile sexual, urmaşi de lumpeni asediaţi de alcool, plozi obşteşti, revendicaţi doar seara tîrziu de muieri răguşite şi epuizate, pici hiperactivi, ce-şi prelungesc maidanul sonor pînă în sufletul meu, puradei înfometaţi, desculţi, ştirbi, cu fizionomii de teckeli, odrasle baroc răsfăţate de moşulici puhavi şi babe absolute, în fine, copii unde vezi cu ochii, bronzîndu-se pe acoperişuri, orbitînd isteric în jurul ghenelor şi garajelor... Ah, fascinanta mea Bulargă!
 
Bună dimineaţa, dulce Românie!
 
Nu e decît ora 8 şi deja îmi trosneşte capul. De unde se vede cît de înţeleaptă este vorba strămoşească: Cine se scoală de dimineaţă e nervos toată ziua. Şi cel mai naşpa e că nu-mi vine nici o idee cum să-i dau papucii blondei.
- Bună, iubiţel, ce faaaci? mă trezeşte din gînduri un glas blond, languros.
 
Uitasem de... de... cum dracu' o cheamă? Îmi amintesc doar vag că e profesoară de franceză şi aseară îi recitasem la restaurant din Villon sau din Baudelaire. Vrăjeli, de!
- Bună dimineaţa, Esméralda mea!
- Mmm, - îşi întinde ea buza de jos înainte a dezamăgire, ceea ce o făcea şi mai apetisantă - mi-ai uitat numele. Mă cheamă Elvira, nu Esméralda.
 
Constatînd încă o dată că e în firea blondelor să fie păcălite şi, felicitîndu-mă în sine-mi pentru stratagema aplicată cu succes, mă explic:
- Nu, iubire, nu ţi-am uitat numele. Ştiu că te cheamă Elvira, dar eu vreau să fii ca Esméralda din Notre-Dame de Paris. Iar eu să-ţi fiu Quasimodo al tău sau căpitanul de gardă Phœbus de Châteaupers. Pe care îl preferi?
 
Esméralda, très belle gitane blonde, îmi soarbe vorbele cum sorbit-au moldovenii laolaltă cu muntenii Milcovul: "dintr-o sorbire". E chiar frumoasă în aceste momente, iar frumuseţea îmi provoacă mulţumire prin simplu fapt că e frumoasă.
- Aş vrea să fii ca amîndoi deodată, îmi răspunde. Apoi se corectează: Oricum, ca Phœbus aproape că eşti.
 
Simt cum sufletul mi se învolburează ca apele bătute de vînturi de primăvară. Vîntul ridică apele în vîrtejuri, valurile spumegă şi cercurile necontenit stîrnite de vraja inimii fug tremurătoare pe întinsul apelor. În presimţirea dragostei, fantezia începe să-mi zburde. Trupu-mi vînjos cere dragoste...
 
Sărîmîna, doamnelor şi domnişoarelor amatoare de telenovele, sper că sînteţi mulţumite de pasajul romantic de mai sus. M-am muncit juma de oră să-l scriu, dar ce nu fac eu pentru dumneavoastră!
 
În fapt însă, gol puşcă cum eram şi uitîndu-mă în jos, am constatat că ceasornicul meu biologic buclucaş, care pînă atunci arătase "şi jumătate", s-a ridicat acum iarăşi la 12 fix, ca şi aseară. Daaa, cesuleţul meu e o adevărată Pobeda, care în româneşte înseamnă VICTORIE! Iar în ochii dilataţi ai Elvirei-Esméraldei văd înscrisă o linie completă de cifre: BINGO! O FACEM! O FACEM IAR! Uit de durerea de cap, de şef şi ........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
(pasaj autocenzurat de autor după o vizită pe la sfinţii părinţi de la mănăstirile din nordul Moldovei)
 
Pe urmă, în timp ce eu îmi extrag hainele din maldărul mai înainte pomenit, mă îmbrac şi mă aranjez cît de cît, Elvira pregăteşte din ce găseşte în frigider un mic dejun frugal: ochiuri şi două-trei bucăţi de costiţă. Pe lîngă astea, o salată de castraveţi tăiaţi rondele, trecuţi prin ulei şi oţet, cu ceapă tăiată mărunt. Să te lingi pe degete, nu alta!
 
Mîncăm liniştit în bucătărie, ca doi soţi, care au convieţuit mulţi-mulţi ani. Elvira zîmbeşte. Are un soţ care lucrează la o televiziune şi e mereu plecat. L-am cunoscut vag: un mitocan agresiv şi înfumurat. Avea un fel de tupeu americănesc, caracteristic ignoranţilor. Pe deasupra mai era şi curvar. Elvira nu e nenorocită, nu e nici veselă, nici tristă în căsnicie. Munceşte: copiii, şcoala. Fără să-şi dea seama, la ea suferinţa a devenit o pasiune. Pînă la mine nu şi-a închipuit că pot exista bărbaţi deosebiţi de cel pe care i-l dăduse viaţa.
 
Îmi fac după aceea o cafea groasă. Elvira vrea să mai tragă un pui de somn. Bine. Ne facem promisiuni de reîntîlniri. Totul se încheie cu pupicurile lipicioase, pe care le prevăzusem, dar acum nu mă simt nicidecum sastisit ori îngreţoşat. Şi uite aşa o dimineaţă, care începuse cum nu se poate mai prost, se termină ravisant.
 
În timp ce Elvira se întinde în pat, stau la masă şi îmi beau cafeaua. Perdeaua roz e trasă pe jumătate şi geamul mut priveşte în gol. Răcoarea zilei de toamnă pătrunsă printre ferestrele întredeschise şi lumina rozie te îndeamnă să aţipeşti iarăşi. Dar oraşul, care huruie acum în deplină putere, mă cheamă.
 
Plec cu o ultimă imagine: Elvira aproape adormită, zîmbind liniştit, misterios. Zîmbetul unei femei în semiîntunericul unui culcuş. Ce nepătrunsă taină!
 
Şi parcă ce vor ele!? Puţină dragoste. Atît.
 
 
Al doilea moment. Facem dragoste: eu şi Elvira. Îndelung. Temeinic. Tandri, goi şi albi ca nişte lujere de sparanghel împletite. Oh, arzătorul du-te vino! Arzător şi dulce-dulce! Reuşesc într-o anume măsură să nu mai aud robinetul, care picură peste vraful de farfurii sleite (oh, trebuie să chem un meşter să-mi repare robinetul), gîlgîitul, fîsîitul şi grohăitul conductelor din pereţii cît coala de hîrtie, să nu mai fiu conştient de păianjenii din colţuri, de necesitatea zugrăvitului, să nu mai aud conversaţiile de peste balcoane: "Golanule!" "Cucoană! Nu suntem obligaţi să ascultăm răcnetele matale. Sunt oameni care vin obosiţi de la servici." "Daaa, de la servici. Ştim noi! De la pocheraş, nu de la servici."
 
... Apoi fumez liniştit un camel, unica ţigară pe zi, fiindcă am probleme cu "hogeagul". Mă simt vlăguit, stors, puţin melancolic, în consecinţă vulnerabil. Acum este momentul, cînd, prinzîndu-ţi slăbiciunea, femeile încep să te agaseze, să-ţi facă reproşuri într-un fel sau altul. Căci ele simt instinctiv viclenia masculină, faptul că după consumarea actului nu mai ai nevoie de ele. De aceea trebuie să le aduci imediat garanţii afective, declaraţii de devotament. Dar, draci-laci, tu eşti gol şi nu-ţi vin!
 
Însă Elvira pare a nu simţi toate acestea. Zace goală, frumoasă şi liniştită, luminată de perdeaua roz, care e mai puţin aprinsă decît faţa ei înfocată după momentele de concupiscenţă. Grozav de senzuală femeie! Şi, interesant, bănuiesc că nici bărbaţii de la serviciul ei sau din familia ei nu-i cunosc senzualitatea ascunsă şi văd în Elvira doar o cetăţuie pe un deal inaccesibil şi arid.
 
Trag tacticos din ţigară şi mă gîndesc, nu ştiu de ce, la visul de astăzi dimineaţă. Se făcea că tot trag în jos fusta de pe pulpele Meduzei, apetisanta mea colegă de serviciu, dar nu reuşeam să le acopăr. Fusta se ridica mai sus, tot mai sus, iar ea zîmbea lasciv. Apoi a apărut un tînăr cu chica mare, cîrlionţată, care a început să mă lovească cu furie. În acest moment m-am trezit. Ce-o fi însemnînd visul ăsta?
- Ştii, - aud deodată glasul Elvirei - bărbatu-meu nu mi-a mîngîiat niciodată sînii.
 
Rămân siderat. Vorbeşte serios? Mă întorc spre ea. Da, vorbeşte serios. Stă în pat gînditoare, fără să se uite la mine, concentrată în propriile-i gînduri. Vrea să spună că eu i-am mîngîiat sînii, dar bărbatu-său nu a făcut-o niciodată. E o constatare nu atît pentru mine, cît pentru ea însăşi. Mai mult de o constatare, e o revelaţie!!!
- Vai, Esméralda mea, cît de necăjită trebuie să fii tu!
- Şi mai sînt şi mici, se bosumflă Elvira.
- Îmi plac aşa. Sînt mici, sînt frumoşi, sînt... doi.
 
Dau să o sărut, dar Elvira se ridică brusc, merge la fereastră şi, aşa goală, dă perdeaua roz la o parte.
- Vezi să nu te vadă careva.
- Las' să mă vadă. Nu sînt eu trofeul cavalerului Phœbus de Châteaupers? Aşa ca o besactea cu giuvaericale, un pocal de smaragd sau o pungă de tutun din piele de bivol?
- Nu, nu eşti ca o pungă de tutun, nici măcar din piele de bivol. Eşti mai importantă.
- Cît de importantă? Să-ţi satisfac senzualitatea? Vanitatea masculină?
 
Continuam să vorbim pe un ton lejer, glumeţ, dar, să fiu al dracului, intram în nişte chestii tare întortocheate şi periculoase pentru relaţia noastră.
- De ce te strîmbi?
- Nu mă strîmb, zic.
- Ba da. Am început să te cunosc. Ai o grimasă de nemulţumire pe care ţi-am mai văzut-o.
 
"Ia te uită!?". Încerc să mă explic:
- Vanitate masculină?! Poate ceva mai.... Ceva ancestral şi adînc înrădăcinat în masculinitate - dorinţa de a cuceri femeia vrăjmaşului.
- Aha! zice Elvira parcă bosumflată. Ar trebui să le caut pe celelalte femei ale vrăjmaşului subjugate şi să ne organizăm în "Asociaţia de tip harem a după-amiezelor domnului Cozma Răcoare".
 
Îmi dau seama pentru că Elvira cugetase la relaţia noastră. Să fie şi ea o "comparatistă", adică aşa cum zice maestrul Muşatescu: femeile nu înşeală, compară?
 
Ah, ce poliţişti implacabili pot fi amanţii unii faţă de alţii! Sau glumeşte? Va fi ajuns la nişte concluzii privind relaţia noastră? Draci laci! Sar din pat, îi cuprind capul în palme şi o sărut. Fără să ştiu de ce, din instinct. Prelungesc sărutul cât pot de mult, inhalînd parfumul pielii ei, care îmi evocă amintirea întîlnirilor anterioare, precum şi speranţa volatilă că legătura noastră poate avea un viitor. Ce-mi lipseşte în ecuaţia asta? Poate fi relaţia noastră mai mult decît atingerea tangenţială a două suflete cu ziditura demolată pe ici-pe colo?
 
***
 
Au mai urmat vreo două întîlniri anodine prin oraş. Simţeam că totul se terminase. Ea nu avea chef de vorbă. Cu cît turuiam eu mai mult, cu atît tăcerile ei se prelungeau. Apoi îmi răspundea tot mai rar la telefon. Într-o seară dau telefon şi întreb aşa cum convenisem:
- Alo, familia Vasilescu?
- Las-o în pace, băi! răspunde o voce de bărbat.
 
Eah! Îmi dispar brusc toate certitudinile. Mă ogoiesc cu faptul că numai înguştii la minte au certitudini... Aşadar, îmi voi petrece seara cu iubita mea Krepkaia. Desfac sticla şi deschid televizorul: handbal feminin. Nişte brînzărese asudate ca nişte iepe cazone norvegiene şi nişte căşcăvăliţe la fel de asudate şi bărbătoase din Suedia. Parcă aruncă doniţele cu lapte în fundul şurii. Se-mping, se trîntesc. Nici un pic de feminitate. Închid. Deschid fereastra. Nişte nori lichizi ca-n Chandler atîrnă deasupra oraşului. Ploaia a oprit forfota de bestiar de afară. Stau la fereastră şi citesc Logodna din Santo Domingo de Kleist, carte pe care o pritocesc demult. Mi-ar plăcea să scriu ceva în genul ăsta. Dar cadavrul zilei de azi s-a prăbuşit peste tastatura mea. Mă înec în mormîntul albastru al monitorului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (I), Radu Părpăuţă (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Petrecere cu fanfară, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (II), Radu Părpăuţă (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer