Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Imposibila anatomie a unei senzaţii


Ioana Bâldea Constantinescu

18.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Inimă arsă, de J.M.G. Le Clézio, a fost desertul meu intelectual din acest weekend.
 
În fapt, se cheamă Inimă arsă şi alte romanţe. Şi sunt, toate, delicioase. Poveşti delicate şi puternice, cu un schelet temporal ingenios construit din mişcări ca de cameră video peste un timp al creşterii şi al descreşterii emoţionale. Insule de contemporaneitate în care mitologia reclamă prezentul şi atavismul se transformă în ritual urban. Eu-ri feminine care trăiesc şi se lasă trăite de viaţă la umbra unor nevăzuţi "zei cu ochi de obsidian".
 
Am plonjat în lumile lor exotice, în care te muţi cu uşurinţă din Provence la Ganagobie, în Mexic, de la Rotterdam la Veneţia, în Alexandria, la Yokohama. Îmbraci blugi strâmţi de adolescentă răzvrătită, cu "memoria lui Rimbaud" înscrisă într-un ADN spiritual nedefinit, guvernat de "firme luminoase magnifice şi străine, de nume primejdioase, de nume care roşesc din străfundurile vieţii, care spun SCHIMB VALUTAR Maccari & Franco, HAZARD, LOCUST, SOLEDAD". Asişti la tragedia bătrânei doamne care a locuit o viaţă în hoteluri şi de la fereastra căreia lumea are, încă, trăsăturile desenate de iubitul ei mort. Cunoşti un alt iubit, dependent de droguri, care-şi vinde logodnica pentru a-şi achita o datorie. O vezi copil, prin ochii surorii devenite Doamna Judecător, în tricoul ei cu Tweety, tremurând de spaima câinelui Scooby-doo.
 
Toată alergarea prin lumea aceasta senzuală, impregnată de mit, de pulsaţiile vieţii şi de aripile morţii, de Jean Genet şi de primăvara mexicană cu inundaţii într-un sat peste care se revarsă cimitirul, mi-a adus aminte de o întrebare teribilă din vremurile îmbibate de Tzvetan Todorov, Stephan Greenblatt şi Northrop Frye, zeii studentului cu veleităţi filologice: "În ce măsură cititul profesionist omoară savoarea cărţii,îi anulează şarmul, strică vraja?" Fără a fi originală, era justă. Într-o vreme în care de-abia dacă ne apropiam de un text fără să dibuim printre rânduri tropi şi teorii de receptare, şcoli de creaţie, de critică, de neo-critică, povestea se furişa cu greu într-un spaţiu cum e cel palatal, fermecat de gustul dulcelui înainte de a-l fi defalcat în arome, calorii şi coloranţi. Într-o oarecare măsură, e ca şi cum te-ai întreba dacă ortopedul mai remarcă un picior frumos dincolo de proporţia anatomică, dacă muzicianul ascultă muzica fără să "vadă", mental, notele, dacă designer-ul se bucură vreodată de atingerea mătăsii, fără să-şi imagineze rochia care zace în ea.
 
După o perioadă luuungă (încă de actualitate în anumite foi, de ce să ne ascundem după deget), în care critica impresionistă, vag urechistă, cu accent puternic pe determinismul social (o ştim cu toţii - "Născut în satul X, în vremea lui Z, Y îşi petrece anii copilăriei citind din A, B şi C..."), acum nevoia de a etala cât eşti de branşat la aparatura critică (să nu spun tehnică) în vogă transformă cititorul care se vrea profesionist într-un detector de influenţe şi şcoli de gândire, de artificii narative, tipuri şi subtipuri alegorice. Uităm să citim, în sensul că ne bucurăm arareori de poveste, de imagine, de stare, dincolo de disecţia deja tipică recenziei.
 
Citindu-l pe Le Clézio, practicant fabulos al unui voodoo literar pe care, da, l-aş putea traduce în particule, în molecule de bucătărie creativă, m-am trezit meditând, mai în glumă, mai în serios, la funcţia literaturii. La faptul că trebuie să te fure. Să te ia de nas. Să-ţi întoarcă stomacul pe dos. Să-ţi sucească minţile. Să te bage-n boală şi să te scoale din morţi. Să treacă, într-o lume excesiv de informată, care suferă din ce în ce mai mult de ariditate emoţională şi imaginativă, de bariera intelectuală. Să te surprindă. Da, cred că asta, în primul rând... să te surprindă. Să te vrăjească, să te convingă, de fapt, să te laşi vrăjit, să depui armele, să consimţi la o răpire din prezent, să faci din paginile acelea seraiul tău...
 
Sunt puţini vrăjitorii cu puteri atât de mari. Le Clézio este, însă, unul dintre ei. E unul dintre cei în onoarea cărora fac, mental, liste ca aceasta:
 
ÎMI PLACE:
Cum îşi orchestrează virajele din lumea adultului în cea a copilului, intensificând simţurile, exaltând lumea nu văzută, ci imaginată la vârsta descoperirilor primordiale;
Strada pe care copiii se joacă dincolo de timp şi spaţiu, retrăind, parcă, vârstele omenirii;
Vocabularul tandreţei, făcut din flashback-uri şi imagini senzoriale, atât şi nimic mai mult (amintirea mirosului pielii unui copil ca declaraţie mută, ca mângâiere suspendată în timp);
Eva cea bătrână şi rămasă fără bani, Eva ca seducătoare iniţială, absolută, care a bătut lumea, de la Biarritz la Siracuza, din Tanger la Tokyo şi acum stă să moară;
Un citat superb din Bernardino de Sahagun: "În timpul sărbătorii pe care o numeau Ixnextiua, ceea ce înseamnă în căutarea aventurii, ei spuneau că dănţuiesc toţi zeii, şi astfel toţi cei care dansau se deghizau în diverse personaje, unii în păsări, alţii în animale, şi astfel unii se metamorfozau în colibri, alţii în fluturi, alţii în albine, alţii în muşte, alţii în scarabei. Iar unii chiar cărau în cârcă un om adormit, spunând că era visul."
 
E frumoasă vraja. Frumoasă de nu-ţi vine s-o desţeşi. Şi cam atât.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer