Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Munca actorului cu sine însuşi


Konstantin Sergheevici Stanislavski, traducere de Raluca Rădulescu

19.03.2014
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Konstantin Sergheevici Stanislavski
Munca actorului cu sine însuşi
Editura Nemira, 2013

Traducere de Raluca Rădulescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
I. Diletantism
............... anul 19...
 
Am aşteptat cu emoţie prima lecţie a lui Arkadi Nikolaevici Torţov de astăzi, dar el a venit în clasă doar ca să facă o declaraţie uluitoare: ne-a anunţat că organizează un spectacol în care vom juca fragmente din piese pe care le vom alege chiar noi. Acest spectacol trebuie să fie reprezentat pe o scenă mare, cu public în sală, în prezenţa trupei şi a conducerii artistice a teatrului. Arkadi Nikolaevici vrea să ne vadă în condiţii normale de spectacol: pe scenă, cu decoruri, costume, machiaj, în luminile rampei. Potrivit spuselor sale, doar o asemenea demonstraţie, va da o imagine clară a calităţilor noastre artistice.
 
Elevii au rămas cu gura căscată. Să jucăm chiar pe scena teatrului nostru? E un sacrilegiu, o profanare a artei! Aş fi vrut să-l rog pe Arkadi Nikolaevici să mute spectacolul în alt loc, care să nu ne oblige la atât de mult, dar înainte să apuc să zic ceva, el deja ieşise din clasă.
 
Lecţia a fost anulată, iar timpul rămas liber ne-a fost lăsat pentru alegerea fragmentelor.
 
Propunerea lui Arkadi Nikolaevici a provocat discuţii aprinse. La început, majoritatea erau împotrivă. L-au susţinut cu mult entuziasm, mai ales un tânăr subţire, Govorkov care, din câte auzisem, jucase deja într-un teatru mic, Veliaminova, o blondă frumoasă, înaltă şi plinuţă şi Viunţov cel mic, agitat şi gălăgios.
 
Dar, încetul cu încetul, au început să se obişnuiască şi ceilalţi cu ideea viitoarei reprezentaţii. În imaginaţia noastră străluceau luminile vesele ale rampei. În scurt timp, spectacolul a început să ni se pară interesant, util şi chiar necesar. Când ne gândeam la el, inima începea să ne bată mai tare.
 
La început, eu, Şustov şi Puşcin eram foarte modeşti. Nu visam mai departe de vodevil sau comedii uşoare. Ni se părea că nici n-am putea mai mult. Dar în jurul nostru, tot mai des şi cu tot mai multă siguranţă se pronunţau mai întâi nume de scriitori ruşi precum Gogol, Ostrovski, Cehov, iar apoi numele marilor genii ale literaturii universale. Fără să ne dăm seama, ne-am părăsit şi noi modestia şi am început să ne dorim ceva romantic, cu costume, în versuri... Pe mine mă tenta personajul lui Mozart, pe Puşcin, al lui Salieri. Şustov se gândea la Don Carlos. Apoi s-a vorbit despre Shakespeare şi până la urmă, eu am ales rolul Othello. M-am oprit la el pentru că nu aveam acasă nimic din opera lui Puşkin, dar Shakespeare aveam. Şi mă cuprinsese aşa o teribilă dorinţă de a lucra, simţeam o nevoie atât de puternică de a mă apuca imediat de treabă, încât nu puteam să mai pierd vremea căutând cărţi. Şustov s-a hotărât să-l interpreteze pe Iago.
 
Imediat am fost anunţaţi că prima repetiţie era fixată pentru a doua zi.
 
Când am ajuns acasă, m-am încuiat în camera mea, am luat Othello, m-am instalat cât mai comod pe canapea, am deschis cartea plin de respect şi am început să citesc. Dar încă de la a doua pagină am simţit nevoia să interpretez ceea ce citeam. Împotriva voinţei mele, mâinile, picioarele, faţa au început să se mişte singure. Nu mă puteam opri din a declama. Şi chiar atunci mi-a căzut în mână un cuţit mare din os pentru tăiat hârtie. Mi l-am pus la cingătoare în chip de pumnal. Un prosop pluşat îmi acoperea capul, iar cordonul pestriţ de la perdea îmi ţinea loc de curea. Din cearşaf şi pătură am improvizat un soi de cămaşă şi un halat. Umbrela a devenit iatagan. Îmi lipsea doar scutul. Dar mi-am adus aminte că în camera de alături, în sufragerie, după dulap, se află o tavă mare, care mi-ar putea servi drept scut. Nu mai trebuia decât să mă hotărăsc să pornesc la atac.
 
Înarmat cum eram, mă simţeam ca un adevărat războinic, impunător şi frumos. Dar aspectul meu general era de om modern, educat, iar Othello era african. În el trebuia să fie ceva de tigru. Aşa că pentru a reda cât de cât abilitatea caracteristică unui tigru, am făcut o serie de exerciţii: am mers prin cameră alunecând, de parcă m-aş fi furişat, strecurându-mă cu abilitate prin spaţiile înguste dintre mobile; m-am ascuns după dulapuri, aşteptând prada; dintr-o săritură mă năpusteam pe neaşteptate din locul meu de pândă, îl atacam pe duşmanul imaginar, al cărui rol era interpretat de o pernă mare: l-am sugrumat "ca un tigru" şi l-am doborât sub mine "pe tigreşte". Apoi, perna s-a transformat pentru mine în Desdemona. Am strâns-o în braţe cu foc, i-am sărutat mâna care era un colţ mai lung al feţei de pernă, apoi am aruncat-o cu dispreţ deoparte şi am îmbrăţişat-o din nou, pe urmă am sugrumat-o şi am plâns pe cadavrul imaginar. Multe momente mi-au ieşit perfect.
 
Fără să-mi dau seama, am lucrat aproape cinci ore. Aşa ceva nu faci din obligaţie. Orele par minute numai când trăieşti cu pasiune artistică. Iată o dovadă că ceea ce trăisem fuseseră momente de adevărată inspiraţie!
 
Înainte de a-mi scoate costumul, am profitat de faptul că toată lumea din casă dormea, m-am strecurat pe holul pustiu, unde era o oglindă mare, am aprins lumina şi m-am privit. Dar am văzut cu totul altceva decât mă aşteptam. Poziţiile şi gesturile găsite de mine în timpul lucrului s-au dovedit a nu fi aşa cum mi le imaginasem. Mai mult decât atât: oglinda mi-a arătat neregularităţi ale corpului meu şi linii urâte, pe care nu mi le ştiusem până atunci. Din cauza acestei mari dezamăgiri, toată energia mea a dispărut într-o clipă.
 
...............anul 19...
 
M-am trezit mult mai târziu decât de obicei, m-am îmbrăcat în grabă şi-am alergat la şcoală. Când am intrat în sala de repetiţie, unde eram deja aşteptat, m-am zăpăcit aşa de tare, că, în loc să mă scuz, am spus o stupidă frază clişeu:
- Se pare că am întârziat puţin.
 
Rahmanov s-a uitat lung la mine cu un aer plin de reproş şi, într-un final, a spus:
- Toţi stau, aşteaptă, se enervează, se supără, iar ţie ţi se pare că ai întârziat doar puţin! Toţi au venit entuziasmaţi de ceea ce urmau să facă, iar tu te porţi într-un fel că mie deja mi-a pierit cheful să mai lucrez cu voi. Să trezeşti dorinţa e ceva greu, dar s-o omori este extrem de uşor. Cu ce drept întrerupi dumneata munca unei clase întregi? Eu respect prea mult munca pe care o facem aici, pentru a permite o dezorganizare aşa de mare şi de aceea mă consider obligat să fiu strict ca la armată, când e vorba despre lucrul în comun. Actorul, ca şi soldatul, are nevoie de o disciplină de fier. Pentru că e prima dată, mă limitez la o simplă mustrare, fără să fie consemnată în jurnalul de repetiţie. Dar trebuie să îţi ceri imediat scuze în faţa tuturor şi pe viitor să îţi faci o regulă din a ajunge cu un sfert de oră înainte şi nu după începerea repetiţiei.
 
M-am grăbit să îmi cer scuze şi să promit că nu voi mai întârzia. Totuşi, Rahmanov nu voia să înceapă lucrul: prima repetiţie, după cum spunea el, este un eveniment în viaţa artistului şi trebuie să păstreze întotdeauna despre ea cea mai bună amintire. Repetiţia de astăzi era ratată din vina mea. Ca urmare, această cea mai importantă repetiţie, pentru noi, va fi cea de mâine, în locul celei de azi care a fost un eşec. Şi Rahmanov a ieşit din clasă.
 
Dar incidentul nu se încheiase, pentru că mă aştepta şi-o altă săpuneală, cea a colegilor mei, sub conducerea lui Govorkov. Care a fost încă şi dură decât prima. Acum chiar că n-o să uit niciodată repetiţia eşuată de astăzi.
 
M-am dus devreme la culcare, fiindcă după săpuneala de azi şi dezamăgirea de ieri, îmi era teamă să mă mai apuc de lucru. Dar mi-a căzut sub ochi o ciocolată. M-am hotărât să o pisez şi să o amestec cu unt. A rezultat o pastă maronie. Mi s-a întins destul de bine pe faţă şi m-a transformat în maur. Din cauza contrastului cu pielea întunecată, dinţii mei păreau mai albi. Stând în faţa oglinzii, le-am admirat îndelung strălucirea, am învăţat să rânjesc arătându-mi dinţii şi să-mi dau ochii peste cap.
 
Ca să înţeleg şi să apreciez mai bine machiajul, îmi trebuia un costum, iar când l-am pus pe mine, imediat am simţit aceeaşi dorinţă de a juca. N-am găsit nimic nou, doar am repetat ceea ce făcusem cu o zi înainte, dar interpretarea mea îşi pierduse din intensitate. Însă aşa am avut ocazia să văd cum va arăta Othello al meu. Şi asta era important.
 
...............anul 19...
 
Astăzi va fi prima repetiţie. Am apărut cu mult înainte de ora stabilită. Rahmanov ne-a sugerat să ne pregătim singuri sala şi să aranjăm mobila. Din fericire, Şustov a fost de acord cu toate propunerile mele, deoarece aspectul exterior, spaţiul de joc nu-l interesa. Pentru mine însă era extrem de important să aşez mobilele astfel încât să mă pot strecura printre ele ca la mine în cameră. Fără asta nu aveam inspiraţie. Totuşi, nu am reuşit să ajung la rezultatul dorit. M-am străduit să mă autoconving că mă aflu în camera mea, dar asta nu m-a ajutat, ci doar m-a împiedicat să joc. Şustov ştia deja tot textul pe de rost, pe când eu am fost nevoit ba să citesc rolul din caiet, ba să redau cu vorbele mele un sens cât mai apropiat din ce-mi aminteam. Spre surprinderea mea, textul mă încurca, nu mă ajuta şi m-aş fi lipsit bucuros de el sau l-aş fi redus la jumătate. Nu numai cuvintele rolului, dar şi ideile autorului, care îmi erau străine, şi acţiunile pe care le indicau îmi îngrădeau libertatea de care mă bucurasem în timpul repetiţiilor de acasă.
 
Faptul că nu mi-am recunoscut propria voce a fost încă şi mai neplăcut. Şi, în afară de asta, s-a dovedit că nici mizanscena, nici tipologia personajului construit de mine acasă nu se potriveau cu piesa lui Shakespeare. De exemplu, cum să înghesui în prima scenă, relativ paşnică, dintre Iago şi Othello, şi rânjetul furios, şi datul ochilor peste cap, şi comportamentul "de tigru", care mă ajutau să intru în pielea personajului? Dar nu am reuşit să renunţ la aceste mijloace interpretative în jocul sălbaticului, nici la mizanscena creată de mine, pentru că nu aveam nimic altceva cu care să le înlocuiesc. Am citit textul într-un fel şi l-am jucat pe sălbatic în cu totul alt fel, fără nicio legătură între ele. Cuvintele îmi încurcau jocul, iar jocul - cuvintele. Era o situaţie neplăcută, o neînţelegere generală.
 
Acasă, continuând să lucrez, nu am găsit nimic nou, doar am repetat ceea ce făcusem şi înainte, dar asta deja nu mă mai mulţumea. Ce înseamnă să repeţi unele şi aceleaşi sentimente şi mijloace? Ale cui sunt, ale mele sau ale maurului sălbatic? De ce interpretarea de ieri seamănă cu cea de azi, iar cea de azi, cu cea de mâine? Sau imaginaţia mea a secat? Sau în mintea mea nu este suficient material pentru rol? De ce la început totul a mers aşa de bine şi apoi s-a oprit?
 
Pe când analizam eu astfel situaţia, în camera vecină, gazdele mele s-au aşezat să-şi bea ceaiul de seară. Ca să nu atrag deloc atenţia asupra mea, mi-a venit ideea să mă mut în alt colţ al camerei şi să spun replicile rolului cât se poate de încet. Spre uimirea mea, aceste mici schimbări mi-au readus pofta de viaţă şi m-au făcut cumva să am o nouă atitudine faţă de studiile mele şi chiar faţă de rol.
 
Am aflat secretul. Ideea este că nu trebuie să te opreşti prea mult asupra unui singur lucru şi să repeţi la nesfârşit aceeaşi banalitate.
 
M-am hotărât. Mâine la repetiţie improvizez de la un capăt la altul: şi la mizanscenă, şi în interpretarea rolului şi în metoda de abordare.
 
...............anul 19...
 
La repetiţia de astăzi, am folosit improvizaţia chiar de la prima scenă: în loc să mă mişc, m-am aşezat şi am început să joc fără gesturi, fără mişcare, renunţând la strâmbăturile obişnuite ale sălbaticului. Şi ce să vezi? Chiar de la primele cuvinte m-am încurcat, am uitat textul şi intonaţia obişnuită. M-am oprit şi a trebuit să mă întorc imediat la maniera iniţială de interpretare şi la mizanscenă. După cât de pare, deja nu mă mai pot lipsi de mijloacele de reprezentare a sălbaticului, deja însuşite. Nu le folosesc eu pe ele, ci ele pe mine. Ce-i asta? Sclavie?
 
............... anul 19...
 
La repetiţie, situaţia generală a fost mai bună. Încep să mă obişnuiesc cu spaţiul în care lucrăm şi cu oamenii prezenţi acolo. Şi, mai mult decât atât, nepotrivirile încep să se potrivească. Înainte, mijloacele mele de reprezentare a sălbaticului nu se potriveau deloc cu cele ale lui Shakespeare. La primele repetiţii simţeam că sunt fals şi violent, când foloseam în rol toate apucăturile inventate de mine pentru a-l caracteriza pe african, iar acum mi se pare că am reuşit să mai rezolv câte ceva din scena repetată. Şi, mai cu seamă, nu mai simt atât de acut dezacordul dintre mine şi autor.
 
...............anul 19...
 
Astăzi repetăm pe scena mare. Eu mă bazam pe o atmosferă de culise făcătoare de minuni şi dătătoare de energie. Şi ce-i cu asta?! În locul scenei puternic luminate, al agitaţiei, al decorurilor talmeş-balmeş, pe care le aşteptam, era semiîntuneric, linişte, nici picior de om. Scena imensă era goală şi pustie. Doar în faţă de tot erau câteva scaune simple cu spătar, care marcau contururile viitoarelor decoruri, iar pe partea dreaptă puseseră un soi de tejghea pe care ardeau trei lămpi electrice.
 
Poate şi pentru că am urcat singur pe scenă, mi s-a părut că în faţa mea s-a căscat toată deschiderea ei, ca un hău imens, dincolo de care părea a fi o întindere întunecată infinit de adâncă. Am văzut pentru prima oară, de pe scenă, cu cortina ridicată, sala goală, fără oameni. Undeva, foarte departe, după câte mi se părea mie, ardea o lampă cu abajur. Lumina nişte foi albe pe o masă; mâinile cuiva se pregăteau să noteze "nu orice greşeală e o crimă"... Eu mă simţeam cu totul pierdut în spaţiul acela imens.
 
Cineva a strigat: "Începeţi!" Mi s-a spus să intru în presupusa cameră a lui Othello, delimitată de scaune şi să mă aşez pe locul lui. M-am aşezat, dar nu pe scaunul pe care ar fi trebuit să stau, dacă aş fi urmat propria mea concepţie scenică. Nici măcar autorul nu ar fi recunoscut planul propriei camere. A trebuit ca cineva să îmi explice ce reprezintă fiecare scaun. Multă vreme nu am reuşit să mă înghesui în spaţiul mic, încadrat de scaune şi nici să mă concentrez la ceea ce se întâmpla în jur. Mi-a fost greu să mă abţin şi să nu mă mai uit la Şustov care stătea lângă mine. Îmi îndreptam atenţia când spre sală, când spre încăperile din vecinătatea scenei: atelierele în care, indiferenţi la repetiţia noastră, oamenii îşi duceau propria viaţă, veneau şi plecau, schimbau locul unui lucru sau al altuia, tăiau, băteau, se certau...
 
Cu toate astea, eu am continuat să vorbesc şi să acţionez automat. Dacă lungile exerciţii de acasă nu mi-ar fi întipărit în minte mijloacele de interpretare a sălbaticului şi de rostire a replicilor ori intonaţia, m-aş fi oprit de la primele cuvinte, fapt care s-a şi întâmplat până la urmă. De vină a fost sufleurul. Am aflat pentru prima oară cine este acest "domn", un intrigant îndârjit şi nu un prieten al actorului. După părerea mea, un sufleur bun este acela care reuşeşte să tacă toată seara, iar în momentul critic să spună doar un singur cuvânt, care dispare brusc din memoria actorului. Dar al nostru sâsâie tot timpul, fără întrerupere şi ne încurcă îngrozitor. Nu ştii unde să te mai ascunzi şi cum să mai scapi de acest ajutor peste măsură de zelos, care ţi se strecoară, prin ureche, până în fundul sufletului. Până la urmă, pe mine m-a învins. M-am încurcat, m-am oprit şi l-am rugat să nu mă mai zăpăcească.
 
...............anul 19...
 
Iată şi a doua repetiţie pe scenă. Am ajuns în teatru dimineaţa, foarte devreme, şi m-am hotărât să mă pregătesc de lucru, nu singur în vestiar, ci de faţă cu toată lumea, chiar pe scenă. Acolo, activitatea era în toi. Se instalau decorurile şi se aduceau elementele de recuzită pentru repetiţia noastră. Mi-am început şi eu propriile pregătiri.
 
N-ar fi avut niciun rost să caut în acel haos care domnea pretutindeni confortul cu care eram obişnuit în timpul exerciţiilor pe care le făceam acasă. Trebuia, înainte de toate, să mă obişnuiesc cu situaţia din jur, cu totul nouă pentru mine. De aceea, m-am apropiat de avanscenă şi am început să privesc spre golul negru şi sinistru care era scena, ca să mă familiarizez şi să mă eliberez de forţa pe care o exercita sala asupra mea. Dar cu cât mă străduiam mai mult să nu observ imensitatea spaţiului, cu atât mai mult mă gândeam la el şi cu atât mai puternică era atracţia spre întunericul sinistru de dincolo de scenă. Chiar atunci, unui muncitor care trecea pe lângă mine, i-au scăpat din mână nişte cuie. M-am aplecat să-l ajut să le adune. Şi deodată am început să mă simt bine, chiar confortabil, aş spune, pe scena mare. Însă, când am terminat de adunat cuiele şi interlocutorul meu cel binevoitor a plecat, m-a zdrobit din nou spaţiul şi din nou simţeam că mă pierd în el. Dar câteva clipe înainte fusese foarte bine! Şi totuşi, este explicabil pentru că când adunam cuiele, nu mă gândeam la gaura neagră a scenei. Aşa că m-am grăbit să cobor şi să mă aşez în sală.
 
A început repetiţia cu alte fragmente, dar eu nu vedeam ce se întâmpla pe scenă, doar îmi aşteptam emoţionat rândul.
 
Însă aşteptarea chinuitoare are şi o parte bună. Ea duce omul la acea limită, când vrea să îi vină rândul mai repede şi să se termine ceea ce îl sperie. Mie mi s-a întâmplat să trăiesc astăzi o asemenea stare.
 
Când mi-a venit, în sfârşit, rândul, am intrat pe scenă unde erau deja instalate decorurile, compuse din panouri care delimitau spaţiile de joc, culisele şi toate celelalte spaţii necesare. Unele dintre ele erau întoarse pe dos. Mobilele erau, de asemenea, alese la întâmplare. Şi totuşi, aspectul general al scenei în luminile reflectoarelor mi se părea plăcut şi în spaţiul pregătit pentru noi, te simţeai confortabil. În efortul destul de mare de a mă imagina în acest spaţiu, cel mai greu a fost să găsesc ceva care să îmi amintească de camera mea.
 
Însă de cum s-a ridicat cortina şi mi s-a deschis în faţa ochilor sala, chiar din acel moment, m-am simţit cu totul în puterea ei. Şi atunci, cu totul pe neaşteptate, în mine s-a născut un sentiment nou. Vreau să spun că decorurile şi tavanul ascund privirilor actorului toată imensitatea părţii din spate a scenei, tot spaţiul întunecat al podului, iar pe laterale, toate anexele scenei şi magaziile de decoruri. O astfel de izolare este, desigur, plăcută. În schimb, partea proastă este că spaţiul astfel creat capătă importanţa unui reflector care îndreaptă toată atenţia actorului spre sală, aşa cum scenele de concert în formă de scoică dirijează sunetele orchestrei în direcţia ascultătorilor. Şi încă o noutate: de frică, simţeam nevoia să-i distrez pe spectatori, Doamne fereşte, să nu se plictisească. Dar asta m-a deranjat şi m-a împiedicat să mă concentrez la ceea ce spuneam şi făceam, aşa că, în acest context, rostirea textului şi mişcările obişnuite o luau înaintea gândurilor şi a sentimentelor mele. Am început să mă precipit şi să vorbesc foarte repede. Aceeaşi precipitare se regăsea şi în acţiunile şi în gesturile mele. Alergam prin text cu o asemenea viteză că mi s-a tăiat răsuflarea şi tot nu am putut schimba ritmul. Chiar şi replicile mele preferate apăreau ca stâlpii de telegraf din goana trenului. Cea mai mică poticnire ar fi însemnat o catastrofă inevitabilă. Mă uitam insistent şi implorator la sufleur, dar el, ca şi cum nu avea nici o legătură cu mine, îşi întorcea tacticos ceasul. Era, fără nicio îndoială, răzbunarea lui pentru întâmplarea de ieri.
 
...............anul 19....
 
La repetiţia generală am ajuns la teatru încă şi mai devreme decât de obicei, pentru că trebuia să mă ocup şi de machiaj, şi de costum. Mi-au repartizat o cabină minunată şi mi-au pregătit un halat oriental, o piesă de muzeu, care îi aparţinuse prinţului marocan din Neguţătorul din Veneţia. Toate acestea mă obligau să joc bine. M-am aşezat la masa de machiaj, pe care mă aşteptau deja pregătite câteva peruci, păr şi toate ustensilele care mi-ar fi putut fi necesare.
 
Dar cu ce să încep? Am vrut să iau cu una dintre pensule din culoarea maro, dar era aşa de întărită, că numai cu mare greutate am reuşit să adun un strat subţire, care însă nu a lăsat pe piele niciun fel de urme. Am schimbat pensula cu un pămătuf, dar rezultatul a fost acelaşi. Am luat din culoare cu degetul şi am început să mi-o întind pe piele. De data asta am reuşit fără greutate să mă machiez. Am repetat aceeaşi experienţă şi cu celelalte culori, dar numai una dintre ele, cea albastră, s-a întins mai bine. Însă tocmai albastrul nu era necesar pentru machiajul de maur. Am încercat să-mi dau pe obraz cu lac şi să-mi lipesc o mică şuviţă de păr. Lacul m-a ars, părul mi s-a zbârlit... Am probat prima perucă, pe-a doua, pe-a treia şi, într-un final, am înţeles care este partea din faţă şi care e cea din spate. Toate trei perucile, pe faţa mea prost machiată, arătau prea tare a peruci. Am vrut să şterg puţin din ceea ce reuşisem să-mi pun pe faţă cu atâta efort. Dar cum se şterge?
 
Atunci, a intrat în cabină, un bărbat cu ochelari, înalt şi foarte slab, cu mustăţi răsucite şi cu un cioc lung, îmbrăcat într-un halat alb. Acest Don Quijote s-a aplecat şi, fără să stea prea mult la discuţii, a început să se ocupe de faţa mea. A şters repede cu demachiant tot ce-mi dădusem eu şi a început să pună din nou culori, după ce mai întâi mă unsese cu o cremă. Pe pielea grasă, culorile s-au întins uşor şi egal. Apoi, Don Quijote mi-a acoperit faţa cu o culoare negricioasă, cum se şi cade pentru un maur, deşi mie îmi părea rău după cea de dinainte, mai întunecată, care părea de ciocolată. Dinţii şi albul ochilor îmi străluceau încă şi mai tare.
 
Când machiajul a fost gata şi costumul îmbrăcat, m-am privit în oglindă şi m-am mirat sincer de arta lui Don Quijote. Nu mă mai săturam privindu-mă. Ascuţimile corpului meu se pierdeau în faldurile halatului, iar schimonoselile sălbaticului lucrate acasă se potriveau de minune cu aspectul meu general.
 
Au venit în cabină Şustov şi alţi elevi. Şi pe ei i-a uimit aspectul meu şi m-au lăudat fără urmă de invidie. Asta m-a încurajat şi mi-a redat încrederea în mine. Pe scenă m-a luat prin surprindere aranjarea neobişnuită a mobilelor: unul dintre fotolii fusese, în mod surprinzător, mutat de lângă perete, aproape în mijlocul scenei, masa fusese trasă mai aproape de cuşca sufleurului şi aşezată la vedere, în avanscenă, în locul cu cea mai mare vizibilitate. De emoţii, mă plimbam înainte şi înapoi pe scenă, iar poalele costumului şi iataganul mi se agăţau de mobile şi de colţurile decorului. Dar acest lucru mă împiedica să debitez automat rolul şi să mă mişc neîncetat. Părea că voi reuşi până la urmă, deşi cu mare greutate, să-mi duc fragmentul până la capăt. Dar când am ajuns în punctul culminant, mi-a sclipit brusc în minte o idee: "Acum mă opresc!". M-a cuprins panica şi am tăcut încurcat, văzând negru în faţa ochilor... Nu ştiu nici eu ce anume m-a pornit din nou, pe pilot automat, care şi de data asta a fost salvarea mea.
 
După aceea, m-am lăsat în voia sorţii. Un singur gând mai aveam, să termin cât mai repede, să mă demachiez şi să fug din teatru.
 
Şi iată-mă acasă. Singur. Dar se pare că nu eram cea mai plăcută companie. Aveam multe pe suflet. Aş fi vrut să merg într-o vizită şi să mă distrez, dar nu m-am dus. Mi se părea că aflase deja toată lumea că mă făcusem de râs şi că mă arătau cu degetul.
 
Din fericire, a venit pe la mine Puşcin, cel drăguţ şi afectuos. El mă observase printre spectatori şi voia să-mi afle părerea despre cum îl interpretase pe Salieri. Dar nu am putut să-i spun nimic, pentru că, deşi mă uitasem din culise la interpretarea lui, din cauza emoţiilor şi aşteptând să intru în scenă, nu văzusem, de fapt, nimic din ceea ce făcuse el pe scenă. Despre ce făcusem eu, nu l-am întrebat nimic. Îmi era teamă de criticile care mi-ar fi putut ucide şi ultimele rămăşiţe de încredere în mine pe care le mai aveam.
 
Puşcin a vorbit foarte frumos despre piesa lui Shakespeare şi despre rolul lui Othello. Dar el găseşte în ea întrebări la care eu nu pot răspunde. A vorbit frumos despre amărăciunea, uimirea şi şocul maurului din momentul în care a început să creadă că în Desdemona, sub masca minunată, se ascunde un viciu îngrozitor, care o făcea încă şi mai rea, în ochii lui Othello.
 
După plecarea prietenului meu, am încercat să reiau câteva momente ale rolului în spiritul întrebărilor lui Puşcin şi mi-au dat lacrimile, aşa de milă mi s-a făcut de maur.
 
...............anul 19...
 
Astăzi este ziua vizionării[1]. Totul îmi este deja bine cunoscut: cum ajung în teatru, cum mă aşez la machiaj, cum apare Don Quijote şi se apleacă asupra feţei mele. Dar deşi mi-a plăcut chiar şi mie cum arătam machiat şi mi s-a făcut poftă să joc, asta nici nu mai contează, dacă nu duce la nimic. Aveam un sentiment de totală indiferenţă faţă de toţi şi toate. Şi starea asta a continuat până când am intrat în cabina mea. În acel moment inima a început să-mi bată aşa de tare, că abia mai respiram. Aveam o senzaţie de greaţă şi de leşin. Am simţit că mi se face rău. Foarte bine! Boala poate fi justificarea perfectă pentru prima mea apariţie nereuşită pe scenă.
 
Pe scenă m-au intimidat, înainte de toate, ordinea şi liniştea solemnă. Când am ieşit din întunericul culiselor, în lumina puternică a reflectoarelor, am fost năucit şi n-am mai văzut nimic. Luminile erau atât de puternice, încât creau o perdea de strălucitoare între mine şi sală. M-am simţit înconjurat de mulţime şi am respirat liber. Dar ochii mi s-au obişnuit repede cu lumina de pe scenă şi atunci întunericul din sală a devenit şi mai de nepătruns, iar atracţia către public şi mai puternică. Mi se părea că teatrul e plin de spectatori, că mii de ochi şi de binocluri sunt îndreptate spre mine. Parcă îşi pândeau prada. Mă simţeam sclavul acestor mii de ochi şi am devenit supus, lipsit de principii, gata de orice compromis. Aş fi vrut să mă dau peste cap, să mă dau bine pe lângă ei, să dau acestei mulţimi cât mai mult din ce aveam şi ce puteam da. Dar în interiorul meu, ca niciodată, era gol.
 
Din pricina încercărilor exagerate de a stoarce din mine sentimente, din incapacitatea mea de a face imposibilul, tensiunea acumulată a ajuns la spasme, care mi-au cuprins faţa, mâinile şi tot corpul, mi-au paralizat mersul şi orice mişcare. Toate puterile mele se iroseau în această încordare fără sens. A trebuit să-mi ajut corpul şi simţurile înţepenite cu vocea, pe care am ridicat-o până am ajuns să ţip! Dar chiar şi aşa, încordarea excesivă şi-a făcut efectul. Gâtul şi mi s-a congestionat, mi-am pierdut suflul, iar sunetele ieşeau pe nota cea mai înaltă de unde deja nu reuşeam să le mai cobor şi, ca urmare, am răguşit.
 
Am fost nevoit să-mi intensific acţiunile exterioare şi jocul. Deja nu mai eram în stare să-mi controlez mâinile, picioarele şi debitul verbal care agravau încordarea generală. Îmi era ruşine pentru fiecare cuvânt pe care îl pronunţam, pentru fiecare gest pe care îl făceam, în acelaşi moment criticându-le eu însumi. Roşeam, îmi îndoiam degetele de la picioare şi de la mâini şi mă adânceam cu toate puterile, în spătarul fotoliului. Din cauza neputinţei şi a confuziei, am simţit cum mă cuprinde furia. Nici eu nu ştiam pe cine eram furios, dacă pe mine însumi sau pe spectatori. Din cauza asta, preţ de câteva clipe, m-am simţit eliberat de tot ce era în jurul meu şi am devenit incredibil de curajos. Celebra frază: "Sânge, Iago, sânge!" a ţâşnit din mine fără să-mi dau seama. Era strigătul unui bolnav frenetic. Cum s-a întâmplat? Nu ştiu nici eu! Poate că am simţit în acele cuvinte sufletul jignit al omului credul şi l-am compătimit sincer. Astfel, abordarea personajului Othello, pe care mi-o expusese nu demult Puşcin, a revenit în mintea mea, extrem de clară şi mi-a zdruncinat simţurile.
 
Mi s-a părut că, pentru o secundă, sala m-a urmărit cu atenţie crescută şi a fost străbătută de un fior, ca o rafală de vânt care trece peste vârfurile copacilor.
 
În clipa în care am simţit încurajarea, în mine s-a născut o energie foarte puternică pe care nu ştiam încotro să o dirijez. De fapt, mă conducea ea pe mine. Nu-mi amintesc cum am jucat finalul scenei. Îmi amintesc doar că avanscena şi gaura neagră de dincolo au dispărut din câmpul meu vizual, m-am eliberat de orice spaimă şi pe scenă s-a născut pentru mine o viaţă nouă, minunată, necunoscută până atunci. Nu am trăit plăcere mai mare decât acele câteva minute pe care le-am petrecut atunci pe scenă. Am observat că transformarea mea l-a uimit pe Saşa Şustov. Iar starea mea l-a stimulat şi pe el şi a jucat încă şi mai însufleţit.
 
S-a lăsat cortina şi în sală au izbucnit aplauzele. Am răsuflat uşurat şi înveselit. Încrederea în propriul talent mi-a crescut pe loc. Am prins curaj şi, când m-am întors victorios în cabina mea, mi s-a părut că toţi se uită la mine cu entuziasm.
 
Îmi amintesc şi astăzi cum, în timpul pauzei, am intrat în sală cu un aer important, dichisit şi vesel, cum se cuvine unui artist, afectat, cu o indiferenţă stângace. Acolo, spre uimirea mea, nu era o atmosferă de sărbătoare, nu era nici măcar prea multă lumină, ca la un spectacol adevărat. În locul mulţimii de spectatori, pe care mi se păruse că i-am văzut de pe scenă, în sală erau cu totul vreo douăzeci de persoane. Pentru cine am făcut atâtea eforturi? Şi totuşi, în curând am reuşit să mă consolez singur: "Poate că la spectacolul de astăzi au fost puţini spectatori, mi-am zis, dar sunt cunoscători: Torţov, Rahmanov, artişti de seamă ai teatrului nostru. Uite cine m-a aplaudat! N-aş da aplauzele lor anemice pe ovaţiile furtunoase ale unui public de mii de spectatori."
 
Am ales un loc în sală de unde să îi văd bine pe Torţov şi pe Rahmanov şi m-am aşezat în speranţa că mă vor chema şi mă vor lăuda în vreun fel!
 
S-a luminat scena. S-a ridicat cortina şi, chiar în acel moment, de pe scările lipite de decor parcă a aterizat eleva Maloletkova. A căzut pe podea, s-a ascuns şi-a strigat: "Ajutoor!". A pus aşa de mult suflet în acel strigăt jalnic, încât m-au trecut fiori. Apoi a început să spună ceva, dar vorbea atât de repede că nu puteam înţelege nimic. După care, brusc, uitând rolul, s-a oprit la mijlocul cuvântului, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi s-a grăbit spre culise, de unde s-au auzit voci şoptite care o încurajau şi o felicitau. S-a lăsat cortina, dar în urechile mele încă mai răsuna strigătul ei: "Ajutoor!" Ce înseamnă talentul! Ca să-l simţi sunt suficiente o intrare şi un singur cuvânt.
 
Mie mi s-a părut că Torţov era foarte entuziasmat. "Dar şi cu mine s-a întâmplat acelaşi lucru, ca şi cu Maloletkova", m-am auto-încurajat eu, "o singură frază: Sânge, Iago, sânge!? şi spectatorii erau în puterea mea."
 
Acum, când scriu aceste rânduri, nu mă mai îndoiesc de viitorul meu. Şi totuşi, această încredere nu mă împiedică să realizez că un asemenea succes, pe care mi-l atribuisem singur, nu existase în realitate. Dar undeva, în adâncul sufletului meu, încrederea în sine îşi striga victoria.


[1] Este vorba despre spectacolele pe care Stanislavski obişnuia să le facă pentru elevii nou admişi în şcoală, ca o metoda de verificare a talentului lor (n.tr.).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer