Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Eroul cu o mie de chipuri


Joseph Campbell, traducere de Mihai Mănescu, Gabriela Deniz

12.03.2014
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Joseph Campbell
Eroul cu o mie de chipuri
Editura Herald, 2013

Traducere din engleză de Mihai Mănescu şi Gabriela Deniz


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Mit şi vis (extras)

Întotdeauna funcţia primară a mitologiei şi a riturilor de trecere a fost aceea de a susţine simbolurile care poartă spiritul uman mai departe, în contrast cu acele fantezii umane care au tendinţa de a-l ţine legat. De fapt, se prea poate ca incidenţa mare a nevrotismului printre noi să-şi aibă originea în lipsa unui astfel de ajutor spiritual eficient. Rămânem fixaţi în imagini din copilărie pe care nu am reuşit să le alungăm şi astfel devenim reticenţi în faţa pasajelor de trecere către maturitate. În Statele Unite există chiar o febră de a se inversa accentul: ţelul nu este acela de a îmbătrâni, ci de a rămâne tânăr; de a nu te maturiza departe de Mamă, ci de a rămâne alipit ei. Astfel, în timp ce soţii îşi venerează altarul copilăriei devenind avocaţii, negustorii sau conducătorii pe care părinţii lor şi i-au dorit, soţiile lor, chiar şi după 14 ani de căsnicie şi doi copii sănătoşi şi crescuţi cum se cuvine, caută în continuare dragostea - dragoste ce poate să vină fie de la centaurii, silenii, satirii sau alţi incubi concupiscenţi din ceata lui Pan, aşa cum se întâmplă în al doilea vis relatat mai sus, fie sub masca ultimilor eroi ai ecranului, în popularele temple butaforice închinate zeiţei Venus. Psihanalistul trebuie, în cele din urmă, să reafirme înţelepciunea dovedită a învăţămintelor vizionare ale dansatorilor rituali mascaţi şi ale vracilor ce săvârşesc circumcizia; după care descoperă imediat, precum în visul cu muşcătura şarpelui, că simbolismul iniţiatic atemporal este produs spontan de pacient în momentul eliberării sale. Aparent, există ceva în aceste imagini iniţiatice atât de necesar psihicului uman, încât, dacă nu este oferit din exterior prin intermediul miturilor şi al ritualurilor, va trebui să fie comunicat din nou, de data aceasta din interior, prin vise - ca nu cumva energiile noastre să rămână închise într-o cutie de jucării banală şi demodată, pe fundul mării.

Sigmund Freud evidenţiază în scrierile sale pasajele şi dificultăţile primei jumătăţi a ciclului vieţii umane - acelea ale copilăriei şi ale adolescenţei noastre, atunci când soarele nostru se înalţă către zenit. Pe de altă parte, C. G. Jung scoate în evidenţă crizele din cea de-a doua perioadă a vieţii - atunci când, pentru a evolua, sfera strălucitoare a soarelui trebuie să coboare şi într-un final să dispară în pântecele întunecat al mormântului. Simbolurile obişnuite ale propriilor noastre dorinţe şi frici se convertesc, în această după-amiază a vieţii umane, în opusele lor. Pentru că atunci moartea şi nu viaţa va fi adevărata provocare. Ceea ce e dificil de lăsat în urmă nu este pântecul, ci falusul - asta dacă nu cumva dezgustul de viaţă a copleşit deja inima, moment în care moartea va emana chemarea, oferindu-i omului promisiunea extazului, care în trecut fusese farmecul iubirii. Astfel cercul se închide, de la mormântul pântecului la pântecul mormântului: o incursiune ambiguă, enigmatică într-o lume a materiei solide, care în curând se va topi precum substanţa unui vis. Şi, uitându-ne înapoi la ceea ce trebuia să fie aventura noastră periculoasă, impredictibilă şi unică, tot ceea ce descoperim la final este o serie de metamorfoze obişnuite pe care bărbaţii şi femeile le-au trăit în fiecare colţ al lumii, în toate secolele şi sub toate formele ciudate ale civilizaţiei.

Ni se spune, de exemplu, povestea lui Minos, marele rege al imperiului cretan, în perioada supremaţiei sale comerciale: cum el l-a angajat pe cunoscutul meşteşugar-artist Dedal şi l-a rugat să-i inventeze şi să-i construiască un labirint în care să ascundă o creatură de care se temeau şi se ruşinau toţi oamenii de la curtea sa. Această creatură se născuse din pântecele reginei Pasiphe. Regele Minos fusese ocupat cu războaie importante pentru a proteja rutele comerciale şi în acest timp Pasiphe a fost sedusă de un minunat taur alb născut din mare. În realitate, acest lucru nu avea cum să fie mai rău decât ceea ce permisese mama lui Minos să se întâmple: mama lui Minos era Europa şi este cunoscut faptul că aceasta a fost adusă de un taur în Creta. Taurul era Zeus, iar fiul uniunii sacre dintre cei doi era însuşi Minos - acum respectat pretutindeni şi slăvit de toată lumea. Cum ar fi putut oare Pasiphe să ştie că fructul propriei sale indiscreţii avea să fie un monstru: un fiu cu trup de om, dar cu cap şi coadă de taur?

Societatea a acuzat-o violent pe regină, dar regele era conştient de partea sa de vină. Taurul acela fusese trimis de zeul Poseidon, cu mult timp în urmă, atunci când Minos se luptase cu fraţii săi pentru a dobândi tronul Cretei. Minos susţinuse că tronul era al său, prin drept divin, şi s-a rugat ca zeul să trimită ca semn un taur din mare. Şi şi-a încheiat rugăciunea cu jurământul că va sacrifica imediat animalul, ca jertfă şi simbol al slavei sale. Taurul a apărut, iar Minos s-a urcat pe tron. Dar când a văzut măreţia animalului trimis de zeu şi a înţeles ce avantaj ar fi pentru el să posede un asemenea specimen, Minos s-a hotărât să rişte şi să înlocuiască jertfa - considerând că zeul nu va da prea multă importanţă acestui fapt. Sacrificând pe altarul lui Poseidon cel mai frumos taur alb pe care îl avea, l-a păstrat pe celălalt în cireada sa.

Regatul Cretei a prosperat mult sub conducerea dreaptă a venerabilului său conducător, un adevărat model de virtute pentru cetăţenii săi. Oraşul capitală, Knossos, a devenit o metropolă luxoasă şi plină de rafinament, un centru comercial de prim rang al lumii civilizate. Corăbiile cretane navigau spre fiecare insulă şi port din Mediterană. Mărfurile cretane erau apreciate în Babilon şi în Egipt. Micuţele şi curajoasele ambarcaţiuni au izbutit să treacă chiar şi prin Porţile lui Hercule, navigând pe ocean către nord, de unde aduceau aur irlandez şi cositor din Cornwall[1], precum şi către sud, pe coasta Senegalului, îndreptându-se către ţinuturile Yoruba, de unde aduceau fildeş, aur şi sclavi[2].

Acasă, însă, Poseidon îi inspirase reginei o pasiune nestăpânită pentru taur. Ea a reuşit să-l convingă pe meşterul-artist al soţului ei, inegalabilul Dedal, să-i construiască o vacă de lemn, cu care să-l păcălească pe taur. Regina a intrat nerăbdătoare în această vacă şi taurul a fost amăgit. Ea a zămislit monstrul care, după ceva vreme, a devenit un pericol. Aşa că Dedal a fost chemat din nou, de data aceasta de către rege, care i-a ordonat să construiască o imensă structură labirintică, cu coridoare înfundate, în care să ascundă monstrul. Atât de înşelătoare a fost invenţia, că însuşi Dedal, după ce şi-a terminat lucrarea, cu greu a mai reuşit să găsească drumul spre ieşire. Aici a fost închis Minotaurul şi a fost hrănit, începând de atunci, cu grupuri de tineri şi fecioare, aduşi ca tribut de către popoarele supuse Cretei[3].

Astfel, străvechea legendă spune că principala vină nu i-a aparţinut reginei, ci regelui, iar el nu o putea învinovăţi cu adevărat, deoarece ştia foarte bine ceea ce făcuse. A folosit un eveniment public în beneficiu personal, în timp ce întreaga semnificaţie a încoronării sale ca rege fusese aceea că el nu mai era un simplu om cu preocupări private. Înapoierea taurului prin sacrificiul cerut de Poseidon ar fi trebuit să simbolizeze asumarea cu absolută supunere altruistă a rolului său. Pe de altă parte, reţinerea taurului reprezenta un impuls egoist de preamărire de sine. Astfel, regele "prin binecuvântarea zeilor" a devenit Încleştare (Holdfast), un tiran periculos preocupat de propriile interese. La fel cum riturile de trecere tradiţionale învăţau omul să-şi omoare trecutul, astfel renăscând pentru viitor, la fel şi ceremoniile de încoronare îl deposedau de trăsăturile personale şi îl îmbrăcau în mantia vocaţiei sale. Acesta era idealul, indiferent dacă omul era un meşteşugar sau un rege. Prin sacrilegiul de a refuza ritul de trecere, individul se separa pe sine ca unitate distinctă de unitatea mai largă a comunităţii: astfel Fiinţa Unică era spartă în mai multe, iar acestea aveau să se lupte una cu cealaltă - fiecare pentru ea - şi nu puteau fi conduse decât prin forţă.

Figura tiranului-monstru este cunoscută pretutindeni în lume, fie că vorbim de mitologie, tradiţii populare, legende şi chiar coşmaruri. În general, trăsăturile sale sunt peste tot la fel. El este strângătorul obsesiv al beneficiului general. El este monstrul avid şi lacom, sclav al pronumelui posesiv "al meu". Dezastrul cauzat de el este descris în mitologie şi în poveşti ca fiind universal, cuprinzând tot ţinutul stăpânit. Acest ţinut poate fi reprezentat de propria-i casă, propriul său psihic chinuit sau de vieţile celor pe care îi năpăstuieşte oferindu-le prietenia şi ajutorul; sau s-ar putea extinde la întreaga sa civilizaţie. Ego-ul inflaţionat al tiranului este un blestem pentru sine şi pentru lumea sa, oricât de prospere ar părea afacerile sale. Terorizat de propriile gânduri, bântuit de frici şi alert în fiecare clipă, mereu pregătit să riposteze în faţa atacurilor agresive anticipate în mediul înconjurător - care sunt în primul rând reflexia impulsurilor incontrolabile de a acumula din el însuşi -, uriaşul autarhiei personale este mesagerul dezastrului în lume, chiar dacă, în mintea lui, poate cocheta cu intenţii omenoase. Oriunde îşi va întinde mâna, acolo va exista un strigăt (care, dacă nu s-a frânt în pragul uşii răsună, cu şi mai multă suferinţă, în fiecare inimă): un strigăt de ajutor către eroul salvator, purtătorul sabiei strălucitoare, a cărui lovitură, a cărui atingere, a cărui existenţă va elibera ţinutul.
Iată-l pe cel ce nu se poate întinde, nici aşeza
Pentru el nu-i linişte nici măcar în munţi,
Ci doar tunete uscate, seci, fără de ploaie.
Pentru el nu e singurătate, nici măcar în munţi,
Ci doar chipuri aspre ce rânjesc şi mormăie
În spatele uşilor de la mizerele bordeie
.[4]

Eroul este omul care a reuşit să dobândească de unul singur smerenia. Smerenia în faţa a ce? Acesta este misterul pe care noi trebuie să îl rezolvăm astăzi şi care este pretutindeni principala virtute şi faptă eroică pe care eroul a trebuit să o înfăptuiască. Arnold J. Toynbee, în vastul său studiu (şase volume) despre legile care guvernează creşterea şi decadenţa civilizaţiilor[5], ne arată că schisma din suflet sau schisma din corpul social nu va fi rezolvată de vreun model de întoarcere la vremurile idealizate de odinioară (arhaism), nici de programe ce garantează un viitor ideal (futurism) şi nici de cea mai realistă şi sceptică muncă de reunire şi reparare a elementelor deteriorate. Doar naşterea poate învinge moartea - dar nu renaşterea unui lucru deja existent, ci naşterea unui lucru nou. Dacă ne dorim să supravieţuim mult timp, atunci în interiorul sufletului, în interiorul corpului social trebuie să existe o continuă "repetare a naşterii" (palingenesia). Aceasta va anula persistenta repetare a morţii. Căci lucrarea lui Nemesis se desăvârşeşte prin propriile noastre victorii, dacă nu suntem regeneraţi: damnarea iese din crusta propriilor noastre virtuţi. Pacea devine o capcană, războiul o capcană, schimbarea o capcană, permanenţa o capcană. Iar când se apropie ziua în care moartea va învinge, atunci nu mai avem nimic de făcut decât să fim crucificaţi - şi apoi reînviaţi; dezmembraţi în întregime şi apoi renăscuţi.

Tezeu, eroul care a răpus Minotaurul, a venit în Creta dintr-un alt ţinut, simbol al forţei unei civilizaţii aflată în ascensiune, cea a grecilor. Acesta era elementul nou şi viu. Este posibil însă ca principiul regenerării să fie căutat şi descoperit chiar în interiorul imperiului stăpânit de tiran. Profesorul Toynbee folosea termeni precum "detaşare" şi "transfigurare" pentru a descrie criza prin care se poate atinge o dimensiune spirituală mai înaltă, ce face posibilă reluarea procesului de creaţie. Primul pas, detaşarea sau renunţarea, constă în transferul radical al accentului dinspre lumea exterioară către cea interioară, de la macro la microcosmos, o retragere de la disperările ţinutului pustiit către pacea ţinutului nepieritor aflat înăuntru. Dar, aşa cum ştim de la psihanalişti, acest ţinut este tocmai inconştientul infantil. Este ţinutul în care intrăm în timp ce dormim şi pe care îl purtăm în noi pentru totdeauna. Toţi căpcăunii şi toate ajutoarele tainice ale copilăriei sălăşluiesc acolo, întreaga magie a acelor ani. Şi, ceea ce este mai important, acolo se află întreg potenţialul vieţii pe care nu am reuşit să-l aducem la realizare ca adulţi; toate aceste alte părţi din noi se află acolo, pentru că astfel de seminţe de aur nu pier niciodată. Dacă am reuşi să scoatem la lumină chiar şi o parte din această totalitate pierdută, atunci am trăi o minunată expansiune a propriilor noastre puteri, o strălucitoare renaştere a vieţii. Un impuls să regăsim adevărata noastră statură. Mai mult, dacă am reuşi să excavăm ceva uitat nu doar de noi, ci de întreaga noastră generaţie sau de întreaga noastră civilizaţie, atunci am deveni dispensatorii unui bun inestimabil, eroii culturali ai zilelor noastre - nu doar o personalitate locală, ci un om al momentului în lume. Într-un cuvânt: prima misiune a unui erou este aceea de a se retrage din lumea efectelor secundare şi de a se îndrepta către zonele cauzale ale psihicului, acolo unde rezidă adevăratele dificultăţi. Acolo, el va trebui să le învingă (adică, să lupte cu demonii copilăriei zugrăviţi de cultura sa locală) şi să răzbată pentru a ajunge la experierea directă, fără distorsiuni, şi asimilarea a ceea ce C. G. Jung numea "imagini arhetipale"[6]. Acesta este procesul cunoscut în filosofia hindusă şi budistă sub numele de viveka, "discriminare".

Arhetipurile, ce urmează a fi descoperite şi asimilate, sunt cele care au inspirat, de-a lungul culturii umane, imaginile fundamentale ale ritualurilor, mitologiei şi viziunilor. Aceste "Fiinţe unice şi eterne ale visului"[7] nu trebuie confundate cu figurile personale preschimbate simbolic ce apar în coşmarurile sau în stările de nebunie ale individului încă suferind. Visul este mitul personalizat, mitul este visul depersonalizat; atât mitul cât şi visul sunt simbolice în dinamica psihicului. Dar, în vis, formele sunt alcătuite din grijile specifice visătorului, în timp ce în mituri, problemele şi soluţiile sunt valabile pentru întreaga omenire.

Aşadar, eroul este bărbatul sau femeia care a fost în stare să-şi depăşească limitele personale şi istorice locale ajungând la formele umane normale şi general valabile. Viziunea, ideile, inspiraţia unui asemenea individ ţâşnesc netulburate din izvoarele primare ale vieţii şi ale gândirii umane. Astfel ele sunt elocvente, nu pentru societatea aflată în dezintegrare şi psihicul din prezent, ci pentru izvorul inepuizabil din care societatea renaşte. Eroul a murit ca om modern; dar ca om etern - perfect şi universal - a fost renăscut. A doua lui sarcină solemnă (aşa cum declară Toynbee şi aşa cum toate miturile oamenilor o arată) este ca el să se întoarcă la noi, transformat, şi să ne predea lecţia pe care a învăţat-o despre viaţa renăscută.[8]

"Mergeam singură prin mahalaua unui oraş mare, pe străzi noroioase cu case mici şi aliniate (scrie o femeie modernă în descrierea unui vis pe care l-a avut). Nu ştiam unde mă aflam, dar îmi plăcea să explorez. Am ales o stradă care era plină de noroi şi care ducea spre ceea ce părea a fi un canal de scurgere neacoperit. Am pornit printre rândurile de cocioabe şi apoi am descoperit un pârâu care curgea între mine şi un teren înalt, sigur, unde se afla o stradă pavată. Râul era frumos, clar şi curgea deasupra ierbii. Puteam să văd cum iarba se mişca sub apă. Nu puteam să îl traversez, aşa că m-am dus la una dintre căsuţe şi am cerut o barcă. Un bărbat de-acolo mi-a spus că mă poate ajuta să trec râul. A scos o cutie mică din lemn pe care a aşezat-o pe malul râului şi am observat că această cutie mă putea ajuta să sar peste râu. Mi-am dat seama că orice pericol dispăruse şi voiam să-l răsplătesc pe bărbat cu generozitate.

Gândindu-mă la acest vis am sentimentul că nu fusesem nevoită să merg acolo unde am fost şi că aş fi putut alege o plimbare confortabilă pe străzile pavate. Eu am ales să mă duc în mahalaua murdară şi noroioasă, deoarece am preferat aventura şi, odată începută, trebuia s-o duc până la capăt. [...] Când mă gândesc cât de hotărâtă mergeam înainte în vis, mi se pare că trebuie să fi ştiut că înaintea mea se afla ceva bun, precum acel râu minunat cu iarbă şi acel drum pavat, pe terenul înalt şi sigur de dincolo de râu. Gândindu-mă în aceşti termeni, pare ca o hotărâre de a te naşte - sau de a renaşte - într-un sens spiritual. Poate că unii dintre noi trebuie să trecem prin locuri întunecoase şi lăturalnice înainte de a putea găsi râul de pace sau strada pavată către destinaţia sufletului nostru"[9].

Visătoarea este o renumită cântăreaţă de operă şi, asemenea tuturor celor care au ales să urmeze, în loc de siguranţa străzilor marcate ale zilei, aventura la chemarea specială, abia audibilă, pe care o aud cei ale căror urechi sunt suficient deschise atât înspre interior, cât şi înspre exterior, ea a trebuit să-şi creeze singură calea, întrecând obstacole pe care nu le întâlneşti în mod obişnuit, mergând "pe străzi mlăştinoase şi noroioase". Astfel, a cunoscut noaptea întunecată a sufletului, "pădurea de la mijlocul călătoriei vieţii noastre" a lui Dante, dar şi abisurile din infern:
Prin mine-ajungi la ţara de tortură,
Prin mine, la eterna tânguire,
Prin mine-ajungi la cei ce se pierdură
.[10]

E remarcabil că în acest vis este reprodusă în detaliu schema fundamentală a formulei mitologice universale a călătoriei eroului. Aceste motive profund semnificative ale pericolelor, obstacolelor şi bogăţiilor întâlnite pe drum vor fi întâlnite în paginile următoare sub sute de forme. Întâi trecerea peste canalul de scurgere neacoperit[11], apoi râul cristalin ce curge deasupra ierbii[12], apariţia ajutorului gata să intervină într-un moment critic[13] şi apoi terenul înalt, sigur, dincolo de râu (Paradisul Pământesc, ţinutul de dincolo de râul Iordan): toate acestea sunt temele perene recurente ale cântecului minunat ce descrie marea aventură a sufletului. Orice om care a încercat vreodată să asculte cu atenţie şi să urmeze această chemare secretă, a cunoscut pericolele acestui tranzit solitar:
Ca lama ascuţită a unui cuţit, greu de traversat
Este acest drum - aşa declară poeţii
![14]

Visătoarea a fost ajutată să treacă apa cu un dar - o mică cutie de lemn - care în acest vis ia locul luntrei sau a podului, mai comun întâlnite. Cutia este simbolul propriului ei talent, virtute care a ajutat-o să străbată apele lumii. Visătoarea nu ne-a oferit asociaţiile sale, astfel că nu ştim ce conţinut special s-ar fi putut găsi în cutie; dar este cert o variantă a cutiei Pandorei - acel dar al zeilor închinat frumuseţii femeii, o cutie plină cu germenii tuturor nenorocirilor şi al binecuvântărilor existenţei umane, dar în care se afla şi virtutea speranţei, care oferă suport omului. Datorită acestui dar, visătoarea a reuşit să treacă pe malul celălalt al râului. Şi printr-un miracol ca acesta, vor fi ajutaţi să treacă peste oceanul vieţii toţi cei care au ales munca periculoasă şi dificilă a auto-cunoaşterii şi a auto-dezvoltării.

Cei mai mulţi oameni aleg calea mai puţin aventuroasă a rutinei obişnuite şi relativ inconştiente propusă de societate sau de trib. Cu toate acestea, şi aceşti căutători sunt salvaţi prin puterea călăuzelor simbolice şi ancestrale ale societăţii, a riturilor de trecere, a sacramentelor aducătoare de graţie divină, putere pe care omenirea din trecut a primit-o de la salvatori şi a cărei moştenire s-a perpetuat de-a lungul mileniilor. Doar cei care nu au parte nici de chemarea interioară şi nici de o doctrină exterioară sunt într-o condiţie disperată - adică, cei mai mulţi dintre noi, care rătăcim în labirintul existent atât în afara noastră cât şi în interiorul inimilor noastre. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne întrebăm: unde este călăuza, acea fecioară afectuoasă Ariadna, care poate oferi indiciul ce ne dă curajul să-l înfruntăm pe Minotaur şi apoi calea să ieşim din labirint înapoi la libertate odată ce monstrul a fost răpus?

Ariadna, fiica regelui Minos, s-a îndrăgostit de frumosul Tezeu în momentul în care l-a văzut coborând de pe corabia care a adus un grup de fecioare şi de tineri atenieni meniţi să devină hrană pentru Minotaur. Ea a găsit o modalitate prin care să vorbească cu Tezeu şi i-a spus că va găsi o cale prin care să-l ajute să iasă din labirint, dacă el va promite să fugă cu ea din Creta şi să o ia de soţie. Ariadna a apelat la ajutorul înzestratului Dedal, prin arta căruia labirintul a fost ridicat. Acesta i-a dat un ghem de aţă, pe care eroul trebuia să-l lege la intrare şi apoi să-l desfăşoare în timp ce înainta în labirint. Avem într-adevăr nevoie doar de foarte puţin! Dar fără acest puţin, aventura noastră în labirint este fără speranţă.

Puţinul e la îndemână. În mod ciudat, acelaşi om de ştiinţă care, aflat în slujba regelui păcătos, a fost creierul din spatele ororii labirintului, poate servi cu promptitudine scopul libertăţii. Dar pentru asta e nevoie de o inimă de erou. Dedal a reprezentat de-a lungul secolelor tipologia artistului-om de ştiinţă: acel fenomen uman în mod curios dezinteresat, aproape diabolic, aflat dincolo de graniţele normale ale judecăţii sociale, dedicat, nu principiilor etice ale timpului său, ci ale artei sale. El este eroul căii gândirii - dedicat şi curajos, el crede cu tărie că adevărul, aşa cum îl cunoaşte el, ne va elibera.

Astfel, ne putem întoarce spre el, la fel cum face şi Ariadna. Inul din ghemul pe care i l-a oferit a fost cules de pe câmpurile imaginaţiei umane. Secole de chibzuinţă, decenii de selecţie perseverentă, munca multor mâini şi inimi a încăput în pieptănarea, alegerea şi învârtirea acestui fir strâns împletit. Mai mult, nici nu trebuie să riscăm pornind singuri în aventură, deoarece eroii tuturor timpurilor au fost acolo înaintea noastră. Labirintul este cunoscut în amănunt, iar noi nu trebuie decât să urmăm firul de pe calea eroilor. Şi acolo unde am crezut că vom găsi un monstru, de fapt vom întâlni un zeu; acolo unde am crezut că vom ucide pe altcineva, de fapt ne vom ucide pe noi înşine; acolo unde am crezut că vom călători către o lume exterioară, de fapt vom ajunge în centrul existenţei noastre; iar acolo unde am crezut că vom fi singuri, vom fi de fapt cu toată lumea.


[1] Harold Peake şi Herbert John Fleure, The Way of the Sea şi Merchant Venturers în Bronze (Yale University Press, 1929 şi 1931).
[2] Leo Frobenius, Das unbekannte Afrika (Munchen: Oskar Beck, 1923), pp. 10-11.
[3] Ovidiu, Metamorfoze, VIII, 132 ff.; IX, 736 ff.
[4] T.S. Eliot, The Waste Land (New York: Harcourt, Brace and Company; Londra: Faber and Faber, 1922), 340-345.
[5] Arnold J. Toynbee, A Study of History (Oxford University Press, 1934), Vol. VI, pp. 169-175.
[6] "Forme sau imagini cu o natură colectivă care apar practic peste tot în lume drept constituente ale miturilor şi în acelaşi timp ca produse autohtone şi individuale originate în inconştient" (C. G. Jung, Psychology and Religion, vol. 11; New York şi Londra, 1958].
[7] Aceasta este traducerea Gezei Róheim a termenului australian Aranda, altjiranga mitjina, care se referă la strămoşii mitici care cutreierau pământul în timpuri numite altjiranga nakala, "strămoşul era". Cuvântul altjira înseamnă: (a) un vis, (b) strămoş, fiinţe care apăreau în vis, (c) o poveste (Róheim, The Eternal Ones of the Dream, pp. 210-211).
[8] Profesorul Toynbee trebuie contrazis aici, deoarece interpretează greşit tabloul mitologic atunci când afirmă despre creştinism că este singura religie care oferă învăţătura celei de-a doua sarcini. Toate religiile o predau, la fel cum o fac şi toate mitologiile sau tradiţiile populare de pretutindeni. Profesorul Toynbee ajunge la această concepţie greşită printr-o interpretare incorectă şi depăşită a ideilor orientale de Nirvana, Buddha şi Bodhisattva, pe care apoi le compară, plecând de la această eroare, cu o reinterpetare sofisticată a ideii creştine de "Cetate a lui Dumnezeu". Aceasta îl conduce la eroarea de a presupune că salvarea pentru starea din prezent a lumii ar putea consta într-o reîntoarcere la sânul Bisericii Romano-Catolice.
[9] Frederick Pierce, Dreams and Personality (Copyright, 1931 de editura D. Appleton and CO.), pp. 108-109.
[10] Cuvintele scrise deasupra Porţii Infernului: Per me si va nella città dolente,/ Per me si va nell\'eterno dolore,/ Per me si va tra la Perduta Gente. Dante, "Inferno", III, 1-3.
[11] A se compara Dante, "Infernul", XIV, 76-84, (op. cit., Vol. I, p.89):
[12] A se compara Dante, "Purgatoriul", XXVIII, 22-30, (op. cit., Vol. II, p.214):
[13] Virgiliu al lui Dante.
[14] Katha Upanishad, 3-14. (Dacă nu va fi specificat altfel, citatele mele din Upanişade vor fi preluate din Robert Ernest Hume, The Thirteen Principal Upanishads, Oxford University Press, 1931). Upanişadele sunt o categorie de tratate hinduse referitoare la natura omului şi a universului. Ele formează o parte târzie a tradiţiei speculative. Sunt datate cam în jurul secolului 8 î.e.n.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer