Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bourdieu în câmp global (I)


Bogdan Ghiu

01.06.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Socioterapie celibatară şi habitus sociologic revoluţionar (reverberări omologice)
 
Postfaţă la Laura Albulescu, Sfinxul. Pierre Bourdieu şi literatura, Art, 2014
 
  • "Numai obiectivând ceea ce sunt îmi ofer vreo şansă de a deveni subiectul a ceea ce sunt." (P. B.)
  •  
  • "Oamenii care nu se simt bine în pielea lor se pot transforma într-o sursă a schimbării, a ruperii cercului vrăjit al reproducerii." (L. A.)
  •  
  • "A fi mereu prins într-un dublu refuz, a gestiona disonanţa, luptând pe două fronturi." (L. A.)
  •  
  • "Romanul este o formă intermediară de obiectivare, iar scriitorul produce o sociologie spontană al cărei merit major este de a se constiui într-un material ilustrativ exemplar al teoriei." (L. A.)
 
  • "În afară de câţiva cercetători care au reuşit să se detaşeze din plutonul epigonilor şi care au început să-şi construiască un proiect personal, ieşind de sub umbra castratoare a maestrului (majoritatea, interesant, femei [...]), cea mai bună parte a continuatorilor metodei bourdieusiene pot fi asimilaţi, fără prea mari rezerve, unei ortodoxii destul de plate." (L. A.)
  •  
  • "Se pare că femeile au gestionat mai bine moştenirea maestrului, prelungind-o într-o serie de proiecte personale care transmit promisiunea că discipolul are şanse să se autonomizeze [...] continuatoare importante, [care] lasă impresia că au suportat mai bine umbra castratoarea a lui Bourdieu şi au produs fiecare cel puţin o lucrare notabilă." (L. A.)
 
Cartea, de fapt teza devenită acum carte a Laurei Albulescu despre Pierre Bourdieu este importantă, chiar foarte importantă, din mai multe puncte de vedere, şi, în primul rând, într-un mod specific, aparte.
 
Mai mult decât o exegeză, o glosă, un comentariu, Sfinxul este un neaşteptat ghid de utilizare a gândirii-Bourdieu, mai exact un ghid practic de problematizare cu o valoare euristic-epistemologică în acelaşi timp specifică şi generală (generalizabilă), în măsura în care, tocmai, gândirea, modul de analiză şi de conceptualizare antamat şi cultivat de Pierre Bourdieu reuşeşte să se înalţe, cum se spunea odinioară, la general, identificând, arhi-metodologic, însăşi rădăcina şi procesul germinativ al gândirii sociologice: performându-se monstrativ şi interpretându-se (în toate sensurile acestui cuvânt) pe sine. Lectură specială, înnoitoare ca tip fiind, cartea de faţă îşi creează o situaţie specială şi cheamă nişte lecturi speciale, provocând o deplasare de la ideea de comentariu şi de receptare reificantă a unei teorii spre aceea de prelungire, de utilizare, de transfer, de practică teoretică, de creaţie colectivă. Altfel spus, de moştenire (întotdeauna a unui proiect).
 
Sfinxul este importantă însă, înainte de toate, ca gest şi gesticulaţie a gândirii, în cel mai bourdieusian spirit, pentru simplul motiv că apare, că e publicată ca atare la o editură generalistă, deschisă publicului larg, denunţând "performativ", implicit critic, închiderea reproductiv-intestină practicată în câmpul academic, ieşind - încă o dată: în cel mai bourdieusian spirit, mai potrivit spus: dintr-un bourdieusianism pe cale de a deveni habitus (ceea ce, vom vedea, constituie, poate, însuşi telos-ul ascuns al sociologiei lui Bourdieu) - din promovarea "pe puncte", în cerc închis, ne-publică sau ocultată "marelui public" prin care se codifică, se comercializează şi se reproduce întru profit cunoaşterea, co(mo)dificând lumea. Act polemic de publicare, de divulgare, de ieşire din illusio instituţională, de denunţare-popularizare luministă a ştiinţei şi cercetării, Sfinxul este deja Bourdieu, aşadar.
 
Să vedem însă ce se vede, din punctul meu de vedere, prin această carte, din Bourdieu, ce ne pune această carte la dispoziţie, în mâini, ca proiecte-moştenire, din Bourdieu, cum îl transformă, altfel spus, Laura Albulescu pe Bourdieu într-o resursă, într-o armă şi chiar într-un arsenal, dacă reuşeşte - sau nu - să-l treacă, sublimat, înapoi Styxul pe marele sociolog-filosof (a regăsi filosoficul prin sociologic), efectuând, altfel spus, ritualul teoretic de doliu - "tel qu\'en lui-même enfin l\'éternité le change", pentru creatori eternitatea fiind, ar trebui să ştim deja asta, critica. Problema e însă: se lasă Bourdieu salvat, transpus, "sublimat" cu una cu două?
 
În sine, teza-carte a Laurei Albulescu este nouă şi importantă, în primul rând, pentru că pune tocmai marea problemă a continuării, mai exact a utilizării lui Bourdieu, în condiţiile în care Bourdieu însuşi a ţinut să controleze şi să limiteze accesul şi instrumentalizarea, de-re-contextualizarea propriilor concepte şi analize. Cum se poate lucra cu Bourdieu altfel decât devenindu-i, tragic, un simplu glosator? Altfel spus, cum se poate desface această contradicţie germinativă, cum se poate relaxa, modula aparenta relaţie de putere, cenzura pe care înseşi principiile auto-poietice ale operei bourdieusiene o impune?
 
Aici, în tensiunea nucleică dintre (auto-)închidere şi (post-)deschidere se plasează şi lucrează Laura Albulescu, elaborarea riguroasă a acestui spaţiu de manevră şi a protocoalelor de abordare constituind tocmai "obiectul" ei de studiu, de fapt creaţia, noutatea propriu-zisă a acestei cărţi.
 
Bourdieu însuşi a fost un mare continuator şi colaborator, un mare "profitor" şi "exploatator" care a lucrat împreună cu şi a creat pornind de la, sprijinindu-se pe, continuând şi extrăgând plusvaloare teoretică în special din nişte mari romancieri -"sociologi" (precum Flaubert sau Virginia Woolf). Cum poate fi însă deschis, cum se poate lucra însă cu Bourdieu însuşi, cum poate fi el continuat, rafinat, aplicat, specificat, prelungit, impersonalizat? Cum ne putem folosi de modelul dinamic, de principiile auto-poietice ale gândirii lui Bourdieu pentru elaborarea unei adevărate socioterapii, adică a extinderii subiectivării-prin-obiectivare, a auto-obiectivării subiectivante? Şi, mai ales, ce se întâmplă, ce se poate face, cum se poate lucra cu Bourdieu în noul câmpul global? Confirmă sau infirmă globalizarea, globalizările, globalul analizele, conceptele, intuiţiile etic-metodologice ale lui Bourdieu? Altfel spus, ce protocoale de preluare şi utilizare trebuie elaborate în condiţiile unui evident potenţial de universalitate euristică?
 
Mai mult decât mulţi dintre congenerii săi, Bourdieu se dovedeşte a fi, prin exegeza de faţă, un autor strategic, o adevărată "bombă" politico-epistemică a cărei atentă, responsabilă şi creatoare prelucrare exegetică ne poate dota cu un important arsenal de subiectivare în câmpul globalizat al lumii contemporane.

*
 
Duşmanul suntem "noi înşine", pentru că "noi înşine" suntem, rimbaldian, alţii. A te obiectiva potrivit îndemnului bourdieusian înseamnă a identifica tocmai partea relaţional-poziţională (exterioară) de "alţii" din "sine însuşi", im-propriul propriului (cum ar fi spus Derrida) şi, deci, plasticitatea socială, capacitatea de a deveni, tot relaţional-poziţional, altul, alţii, subiectivând obiectivul, adică asumându-ne şi exploatându-ne propria definiţie-situaţie (situare). Ideal, vizarea ultimă a lui Bourdieu este una de tip luminist, şi anume înarmarea cu un simţ, cu un instinct, cu un adevărat habitus sociologic, ca ştiinţă încorporată, ca ştiinţă socializată, ca sociologie socializată (ştiinţă la purtător, în viaţa de zi cu zi, ştiinţă-schemă) împotriva dominaţiei încorporate. Iar această idee a unui "echipament" de rezistenţă, a unei "tehnologii", a unor "accesorii" teoretice pentru toţi oamenii este una dintre supratemele şi arhimotivele dintotdeauna ale filosofiei.
 
Cum se poate înarma însă societatea, cum pot fi înarmaţi dominaţii care "domină" numeric societatea cu luminile obiectivant-subiectivante ale sociologiei-ştiinţă, cum se poate ajunge la formarea (trezirea-"inculcarea") unui adevărat, perfect luminist, habitus sociologic, înţeles ca habitus democratic, în spontaneitatea vieţii cotidiene (acesta putând fi considerat, aşa cum spuneam, adevăratul punct de fugă al operei-intervenţie bourdieusiene), în condiţiile în care Bourdieu ţine să controleze ştiinţificitatea sociologiei printr-o advărată fobie de preluare, de expropriere?
 
Discuţia, de nivel politico-epistemologic, e enormă, îl depăşeşte pe Bourdieu însuşi, fiind, tocmai de aceea, un exemplar merit al lui Bourdieu de a o fi trăit, de a o fi subiectivat, "existenţializat", mostrat, performat, supunându-se unui neîntrerupt hubris care se transmite prin mecanica implacabilă, torturantă, a frazelor sale. Iar meritul - de urmaş, de "moştenitor moştenit de propria moştenire" - de a pune degetul pe această mare rană germinativă revine în întregime analizelor extrem de bine ţintite ale Laurei Albulescu, pentru care Bourdieu nu este un obiect, ci o problemă creatoare şi o creaţie transpersonală care trebuie preluată şi "suportată", prin ceea ce, într-o primă formulare, am încercat să numesc "reverberare omologică".
 
Bourdieu, aşadar, deşi, sau poate tocmai pentru că a vrut să fie "popular", să facă din sociologie ştiinţa populară prin excelenţă, ba chiar însuşi simţul comun, s-a auto-blocat, printr-o maximizare a responsabilităţii politico-epistemologice, a descurajat facilitatea unor reproduceri precum cele intra-universitare, de pildă, care au ca efect combinat şi dezarmarea subiectului oarecare, popular, dar şi neutralizarea conceptelor, dezamorsarea potenţialului lor critic-combativ: veghind ca întâlnirea dintre societate şi teoria societăţii să nu se întâlnească decât cu preţul restrictiv, "elitizant" sau "elitogen", al unor "taxe de intrare" şi "ritualuri de cooptare".
 
Bourdieu s-a hrănit din tensiunea aceastei contradicţii, prin ale cărei armonice şi-a alcătuit însăşi opera, iar hubris-ul lui dialectic, de ţinere a contrariilor laolaltă, de depăşire fără distrugere, ci prin degajarea potenţialului lor dinamic, procesualizant, este indepasabil analizat şi, înainte de toate, prezentat şi reprezentat în analizele Laurei Albulescu. Analize care, încă o dată, ne pun în braţe un Bourdieu exploziv, cu care trebuie să lucrăm, care nu lucrează asupra noastră, adică nu poate fi folosit, nu devine eficace, decât în măsura în care îl recreăm, îl reelaborăm, nu doar îl preluăm reproductiv ("liturghia academică" a "cohortelor de lectori", adevărată poliţie universitară a gândirii). Tocmai contradicţia ultimă, structurală, arhi-metodologică, pe care Bourdieu a îmbrăţişat-o dându-i corp (printr-o identificare demiurgico-dramaturgică cu întregul câmp) îl salvează postum, transmiţându-l, azi, mai departe.
 
Paradox aparent, adică posibilă rezolvare a contradicţiei matriciale a lui Bourdieu, conceptele create de el (dinamic "fişate", "fotografiate" în cartea de faţă) nu pot fi decât re-elaborate, continuu elaborate, adică adaptate la situaţia fiecăruia, printr-o continuă navetă local-global, şi particular-general cu atât mai urgentă, deci, în globalizare. Concepele şi analizele lui Bourdieu nu pot fi folosite, preluate şi re-instrumentalizate decât dacă li se prelungeşte riguroasa şi responsabila, laborioasa operaţie care le-a generat: este ceea ce şi spune, şi face, şi monstrează, şi demonstrează, şi performează, şi tematizează exegeza de faţă, ceea ce constituie noutatea ei.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer