Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cîteva concluzii despre diplome la Facultatea de Arhitectură de la Bucureşti


Augustin Ioan

22.07.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Desigur, este firesc / după ce am comentat diplomele de la Timişoara din 2014 - să adaug câteva cuvinte şi despre diplomele de la propria universitate, cea din Bucureşti, unde am participat într-una dintre cele două comisii de la Facultatea de arhitectură de interior, al cărei decan este prof. Marius Marcu Lapadat. Particip aici de patru ani, ba chiar îndrum astfel de diplome, şi văd o schimbare evidentă în bine a calităţii lor. Cred că e un suflu nou şi la interior, şi la design de produs; mi s-a spus că la fel e cazul şi cu noua secţie de mobilier. În ansamblu, este o intrare pe piaţă destul de puternică a colegilor noştri. După modificarea legii exercitării profesiei de arhitect, interioriştii vor face în curând parte şi din OAR, aşa că o privire atentă poate să contribuie la înţelegerea specificului acestei profesiuni. În principiu, casele erau făcute de arhitecţii... de exterior cap/coadă, de la prezenţa urbană la detaliile mobilierului şi la elementele de identitate de corporaţie, acolo unde era cazul. Sau cel puţin aşa ne învăţase modernismul. Acum, lăsăm casele la faza designer-ready, adică exact acolo unde ele sunt preluate de un designer, sau de un arhitect de interior. Mai mult, colegii interiorişti pot fi chiar autorii unor lucrări complete, de mai mică anvergură, ca arhitecţi compleţi. E o discuţie nesfârşită aici şi nu voi intra în ea. Diplomele arată - cele mai bune dintre ele - că există şi printre interiorişti nume de urmărit în viitor, chiar dacă - implicat fiind în procesul de predare, pe parcurs - aş putea observa un nivel de acces la cunoştinţele profesionale uşor inferior celui de la facultatea soră mai mare. Fireşte, există şi un decalaj de un an în minus pentru interiorişti, cinci faţă de şase. Prin urmare, orice comparaţie trebuie să ţină seama de acest decalaj, care, însă, poate fi recuperat în practică.
 
Unele diplome, puţine însă, arătau o experienţă de practică a utilizării materialelor de finisaj deja prezentă, dar în dauna conceptului. Cu alte cuvinte, acei colegi mai tineri care au lucrat deja, în anii de studenţie, ştiau ce să facă unui spaţiu, dacă li se indica drumul. Dar procesul de proiectare este cel care trebuie cântărit într-o jurizare, nu atât realizarea de imagini perspective randate pe computer, nu neapărat de acelaşi autor cu proiectul însuşi. Or, acolo unde procesul de proiectare se afla în discuţie, lucrurile stau mai puţin strălucit. Unii au încercat să intre în proiecte de restaurare, fără să aibă, însă, bagajul de tehnici obligatorii atât de drag restauratorilor. Alţii, poate cei mai mulţi, au convertit spaţii existente la vieţi noi (re-arhitectură, sună termenul propus de Şerban Cantacuzino şi, vai, prea puţin folosit la noi, în dauna celui, greşit gramatical, de reconversie). Nu atât de mulţi pe cât au fost timişorenii care au convertit clădiri vechi la întrebuinţări noi, dar se pare că numărul lor este în creştere şi în spor de înţelegere a calităţii spaţiilor convertite.
 
Mi s-a părut, dacă nu e cumva o coincidenţă, că am detectat un anumit interes pentru elemente de istorie recentă, pentru că am avut un muzeu al comunismului în Casa Radio, dar şi un memorial al timişorenilor arşi la crematoriu, în decembrie 1989. Dacă este vorba despre germenele unei noi înţelegeri a acestui trecut, eu îl aplaud. Dacă este doar o coincidenţă, mi se pare fericită şi îi îndemn pe viitorii diplomaţi să continue tendinţa, pentru că fiecare generaţie, şi a trecut una completă deja, are dreptul la propria înţelegere asupra trecutului: vorbim, iată, despre studenţi născuţi după 1989. Preluarea unor imobile edificate în perioada comunistă mi se pare o cutezanţă bună, pentru că ei au o nonşalanţă pe care noi, cei atinşi de arsura comunismului, încă nu o putem avea. Mai apoi, mi s-au părut interesante modurile în care ei privesc relaţia cu clienţi reali sau potenţiali, deşi uneori această relaţie nu este deloc critică şi absolut deloc rezistentă, ca să nu zic că e una de simplă subordonare în faţa consumismului, falsa ideologie care a înlocuit falsul comunism.
 
În fine, sper să fi detectat o asumare a cotidianităţii cu grijile ei, de la designul universal care face ca orice fiinţă umană să se poată folosi de orice obiect construit sau produs, până la prezenţa unor hobbyuri amuzante, precum fabricarea de hârtie manuală, ca să dau doar un exemplu.
 
Pe scurt, au fost două zile arhipline şi cearta noastră asupra căror proiecte să fie selecţionate pentru expoziţia premianţilor mi s-a părut una de cel mai bun augur pentru viitor. Cred că şansa acestei facultăţi de a nu mai fi sora mai mică a arhitecturii propriu-zise, ci una cu identitate academică proprie, sporeşte pe zi ce trece!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer