Cîteva concluzii despre diplome la Facultatea de Arhitectură de la Timişoara

Am fost invitat, în 2014, să fiu membru într-una dintre comisiile de diplome ale Facultăţii de Arhitectură de la Timişoara. Am primit invitaţia cu bucurie, pentru că de prea mulţi ani nu mai ajunsesem la Timişoara (dar în 2014 am fost de două ori!) şi pentru că, dincolo de fişa postului, am fost la diplome şi la Facultatea de arhitectură de interior de la noi, de la UAUIM Bucureşti, dar şi la Dessau Institute of Architecture şi, în 2012, la University of Cincinnati, OH, unde am avut privilegiul de a-l asista pe mentorul meu, profesorul John E.Hancock, la două trimestre consecutive de îndrumare a proiectelor de diplomă. Privesc, aşadar, prin această grilă comparativă, în care predomină diplomele de la Ion Mincu. Prin comparaţie cu ele, am tras concluziile de mai jos:
1. Studenţii de la Timişoara sunt mai implicaţi social decât media. Multe dintre diplome aveau această componentă de muncă pro bono, cel mai adesea, în folosul comunităţilor defavorizate (sau nu) dintre cele mai diverse. Cum tocmai s-a votat legea care echivalează voluntariatul cu experienţa profesională, aceasta este o şansă pentru foarte tinerii noştri colegi de a căpăta experienţa care să le ofere, după doi ani, dreptul de semnătură, în condiţiile economice vitrege de-acum, care vor mai dura.
2. Studenţii de la Timişoara sunt foarte ataşaţi de regiunea lor şi se concentrează pe proiecte care să îi augmenteze acesteia atributele turistice, istorice, economice. Extracţia locală a corpului studenţesc explică, desigur, această concentrare pe spiritul locului şi, foarte probabil, explică şi o parte din cele spuse la punctul 1.
3. În procesul de gândire a problemei şi a soluţiilor, studenţii mimişoreni sunt semnificativ mai concentraţi pe procesul participativ de ajungere la rezultate, decât pe obiecte arhitecturale. Această strămutare a interesului de pe proiectarea de obiecte pretins-vindecătoare pe procese din care ŞI arhitectul face parte din echipă, dar nu neapărat în primul rând; or,asta mi se pare o trăsătură extrem de interesantă a acestei şcoli: lucrul cu ego-ul hipertrofiat al creatorului.
4. Accentul, cel puţin în comisia noastră, a căzut pe conversii şi restaurări mai degrabă decât pe obiecte noi. Este de explicat acest accent special prin caracteristici derivate din cele deja spuse: locul, regiunea, au un potenţial extraordinar de re-evaluat. În primul rând este vorba despre castele, precum cel de la Banloc, care îşi aşteaptă restaurarea cu întreg domeniul său, sau de lăcaşuri de cult de diferite confesiuni. În al doilea rând, este vorba despre un extraordinar potenţial de arheologie industrială, eşuat după ce industria sau căile ferate, pe care le găzduiau, au răposat. Studenţii, mai cu seamă cei de prin părţile locului, văd acest potenţial şi încearcă să îl valorifice.
 
Fiecăruia din punctele de mai sus îi pot adăuga şi un codicil de rezerve, pentru că, precum farmakonul aristotelic, ele pot fi şi virtuţi, dar şi handicapuri, depinde doar de doză. Uneori, localismul poate fi, sau deveni un refuz al privirii cosmopolite, precum şi unul al racordării la investigaţia actualităţii profesiunii. Regionalismul critic a fost o direcţie interesantă în istoria recentă a arhitecturii, dar accentul trebuie să cadă din nou pe critic, pentru că, de unul singur, el rămâne, apăsat, pe regionalism. Or, nu am văzut nicio cercetare contemporană în proiectele prezentate, ceea ce, poate, ar trebui să dea de gândit: individual luate, multe dintre proiecte au fost de bună calitate, dar, statistic, ele vorbesc despre o gândire uşor vetustă.
 
Acum urmează diplomele noastre. Sper să revin, cu constatările de aici!