Curios lucru, apropo de nostalgie și rememorare: am mai fost pe insulă și doar în oraș în 1995, cu două autocare de studenți. În afară de atmosfera generală, nimic din ce credeam că știu despre acel loc nu se potrivea cu realitatea. Bulibășeală balcanică, fix ca la noi acasă, de unde și sentimentul de a nu fi plecat de tot din România. Serviciul de autocare dintre Aegina și Aghia Marina era impecabil, orice traseu costa 2 euro și stația obligatorie, firește, era la mănăstirea unde se odihnesc moaștele Sf. Nectarie Taumaturgul. Era, de altfel, și una din țintele vizitei. Am fost de două ori acolo, o dată chiar de 8 septembrie și era puhoi de lume, în biserica mare și deloc grațioasă era puzderie de credincioși. Se slujea și în greacă și în română, poate și deoarece erau nenumărați pelerini veniți de acasă, iar mesajul, în română, al unei cârciumioare înjghebate la stradă, vizavi de mănăstire, era: Avem ciorbă de burtă. Am văzut apoi pelerinii urcând sus, pe deal, unde este propriu zis mănăstirea, am vizitat-o, ne-am închinat la moaștele bunului sfânt. Am mai povestit episodul aici, în rubrică, nu îl reiau; Mirel Bănică ar fi povestit mai bine pelerinajul de acolo, poate chiar o va face vreodată. Un preot clujean care își adusese în brațe pruncul la moaște și îi povestea la ureche cine știe ce; spre pildă, povestea ascultării mormântului: dacă auzi o bătaie ritmată, înseamnă că sfântul ți-a ascultat ruga și o va îndeplini. Dar moaștele sale erau în camera alăturată, spre închinare, inclusiv țeasta înmiresmată.
Fix vizavi de moaște, ca să nu ratezi, era magazinul, unde, tot buluc, pelerinii își luau pentru acasă speranțe îmbuteliate. Și, vizavi de acest magazin cât un living de bloc, o sală și mai mică, pe unde treceai și erai omenit cu o felie de pâine cu gem și un ceai cald. Izvorul de lângă mormânt mai mult nu curgea, fiind foarte cald și mulți sorbindu-l din patru cișmele, dispuse în cruce. Nu numai setea de mântuire e mare, ci și aceea fizică, mai ales în proximitatea unui sfânt taumaturg.
Dar, nu pot să nu mă repet, cel mai important moment al vizitei, poate și unde a fost neașteptat, a fost descoperirea, în drum spre Aghia Marina, a templului zeiței Aphaia (se citește Afeia), despre care nu știam mai nimic înainte. Am dedicat o dimineață vizitei. În primul rând, peisajul: e așezat pe o crestă de munte, de unde se vede marea de jur împrejur, inclusiv insulele apropiate, orizontul nefiind, acolo, doar o întindere acvatică, ci, din insulă în insulă, aproape la nesfârșit. Templul la care priveam era gata la 490 î.H.. Și era deja, acesta a treia instanță prin care trecuse locul. În micul muzeu alăturat, se putea vedea planurile și reconstrucțiile virtuale ale celor precedente: se putea constata că asta, ultima, era cea mai delicat proporționată. Fragmente din cele anterioare se străvedeau în transparența amplasamentului, strat sub strat sub strat. Templul, recent restaurat, avea deja, la data consacrării sale, efectele de corecție optică pe care le vom putea vedea, ulterior, la Partenon. De altfel, se pare că atenienii, cucerind insula, nu au dobândit doar încă o colonie, ci și o sugestie pentru viitorul Parthenon de la Atena. Cucerind insula, atenienii au absorbit cultul zeiței locale Aphaia în cel al Atenei, așa că nu e de mirare că templul acesta este considerat precursorul mai amplului templu de pe acropola ateniană.
În rest, de-ale turismului; plajă, restaurante bune și capcane, încropeli de magazine și cârciumi, peste tot urma devastatoare a pandemiei, clădiri neterminate, după moda locului, în paragină sau în mizerie, dar și locuri onorabile. Este o vizită reușită, în cele din urmă, cu riscul de a întâlni, cam ca peste tot în Grecia, prea mulți compatrioți...
O urare de bine, în fine, pentru cei ce poartă de la botez numele Sfântului Ioan Botezătorul; la mine este nume de familie, dar și un prilej înnoit de sărbătoare. Pentru ceilalți, Crăciun fericit!