S-a dus la Domnul pictorul Sorin Dumitrescu.
Fie iertat și odihnit.
Nu am fost un apropiat al domniei sale, dar drumurile ni s-au intersectat de câteva ori. Întâi că, prin mijlocirea prietenului comun, Teodor Baconsky, mi-a publicat o carte la Editura Anastasia: Visul lui Ezechiel, în 1995. Am fost la susținerea doctoratul dumisale. Chiar de curând am vorbit cu arhitectul Dorin Ștefan despre acel doctorat, unde pictorul făcea afirmații pe care, în 2002, Dorin le-a ilustrat în proiectul său de catedrală și, ulterior, în Arca noetică de la Alba Iulia, a părintelui profesor Jan Nicolae.
Apoi, în 2002, a scris în rubrica d-sale din ziarul Ziua un text vituperant la adresa mea și a proiectului câștigător al concursului pentru catedrala patriarhală. Nu înțelesese ce am făcut noi acolo, sau nici nu văzuse proiectul, nu știu, devreme ce ne critica pentru că nu făcusem planul în cruce greacă înscrisă; or, dimpotrivă, este exact ceea ce făcusem; s-a găsit Bramante de la Uniunea Arhitecților (adică eu) să proiecteze catedrala! În fine, m-a probozit serios, dar au trecut și reproșurile, dar și proiectul cu totul...
Între timp au fost toate: Galeria Catacomba, dar și frumoasele icoane de la biserica românească de la Roma, cea de la Tre Fontane, unde am făcut învierea în 2000, la invitația ambasadorului nostru la Vatican, același domn Teodor Baconsky. Între timp, a făcut și un curs despre spațiul sacru la noi la școală, în Sala Frescelor. Desena în timp ce preda, pe suluri de hârtie galbenă, de ambalaj. Aruncate apoi la gunoi de femeile noastre de serviciu. Așa am salvat două astfel de desene, i-am spus că le am și urma să trec cu ele să le semneze. Nu am trecut...
În 2006, la moartea reginei Ana, primesc un telefon, număr necunoscut:
- Nu cred că știți cine vă sună.
- Nu, dar sunt convins că vă veți prezenta.
- Sunt pictorul Sorin Dumitrescu! Nu știți de ce vă sun!
- Nu, dar, încă o dată, sunt convins că voi afla, devreme ce m-ați sunat.
- Sunt la Curtea de Argeș, în biserica proiectată de dumneavoastră. Vă sun ca să vă spun că îmi place!
- Sunt onorat, am spus eu (și chiar eram). Dar ce vă place la ea (a întrebat, din mine, Bramante de la Uniunea Arhitecților)?
- Are văzduh!
Nu am îndrăznit să continuu eu cu întrebările. Dar formularea este atât de frumoasă, încât m-am gândit că nu trebuie să îl pun să o explice. Mi-a spus că vedea catedrala împodobită doar cu icoanele esențiale, pictate (de domnia sa, evident) pe lemn și atârnate la locurile lor, potrivit erminiei. Ar fi fost cu adevărat minunat, dar nu depindea de mine, ci de ierarhul locului. Acesta, după ce îl convinsesem să facem în mozaic biserica, dar și necropola din față, a optat pentru frescă și acum este gata, fără să fie o capodoperă.
Am revăzut catedrala și văzduhul ei de curând, la slujba de pomenire la trecerea la Domnul a Regelui Mihai I.
La înmormântarea Regelui, i-am văzut pe Sorin Dumitrescu și pe doamna sa, printre apropiații familiei regale, cu care se și prenumărau, fiind regaliști; ca și mine, de altfel. A și donat lucrările colecției regale. Mergea, atunci, cu un cadru de sprijin. Nu am vorbit mult, nici nu era ce, în atari circumstanțe. Pe doamna nu am mai revăzut-o, pentru că s-a stins între timp. Pe pictor, însă, l-am revăzut la intrarea în școala noastră. O căuta pe doamna Mihaela Șchiopu, la care l-am și condus, întorcându-mi din drum, Atunci i-am și spus de desene și mi-a zis să trec, să mi le semneze. Nu l-am mai văzut după aceea.
O personalitate proteică, pluriformă și înduhovnicită. Era provocator în tot ce spunea, îmi aduc aminte că a dat un interviu unde afirma că avangarda a fost satanică, de pildă; dar, chiar și când nu puteai fi de acord cu unele afirmații enorme, energia lor era molipsitoare. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească pe robul lui Dumnezeu Sorin, alături de doamna sa...