Deunăzi mi-am dat seama că edificiul are un aer comun cu catedrala de la Timișoara; ceea ce, dată fiind persoana bănățeană a Patriarhului, se poate explica. La vremea ei, catedrala timișoreană făcea referință la Bucovina în interiorul României Mari. Poate ca o amintire a faptului că Bucovina și Banatul atârnau direct de Viena, nu de Budapesta? Nu cred că vom afla vreodată.
În schimb, e sigur că s-a pornit, în 2010, de la proiectul dlui Nicolae Vlădescu, cel pregătit să câștige concursul național, singurul, din 2002; în schimb, a ieșit al treilea, după al nostru, cel câștigător, și cel al profesorului Florin Biciușcă, al doilea. Așa a fost atunci: pentru o clipă, a părut că se poate să devenim contemporani cu noi înșine. A fost o iluzie. În cartea de istorie a proiectului, alcătuită de dl. Nicolae Noica, concursul din 2002 și proiectul câștigător sunt expediate în derizoriu.
Regret că m-am entuziasmat și că, până la un punct, am crezut în seriozitatea unor reprezentanți ai instituțiilor laice și bisericești, atunci când am participat la concursul din 2002; regret că am crezut pentru o clipă că unii dintre membrii juriului, arhitecți, sunt oameni corecți. Unul dintre ei, după ce m-a felicitat la finele concursului, un an mai târziu îi șoptea lui Adrian Năstase, care vizita UAUIM și se oprise la macheta catedralei: Spuneți-le că nu se poate face acolo!
Regret că, la licitația din 2010, unde, chipurile, au fost invitați specialiști în domeniu, au fost invitați arhitecți care nu proiectaseră vreodată un lăcaș de cult, dar nu și eu, care câștigasem singurul concurs național făcut până atunci. Am primit o palmă dureroasă, bănuiesc cui i-o datorez și atât.
Păstrez, în schimb, o pioasă amintire IPS de bună amintire Bartolomeu Anania, care a dorit sincer să înțeleagă proiectul și mi-a cerut să i-l mai explic încă o dată, după susținerea oficială; apoi, ani mai târziu, mi-a spus că regretă că nu s-a făcut proiectul acolo și atunci. Eram la Ateneu, la o aniversare regală, iar catedrala începuse să fie plimbată cu targa prin București, până când s-a făcut acolo unde s-a făcut și acum e gata.
Discutasem, la prima fază a concursului, cu președintele juriului, ÎPS Teofan, despre dificultatea amplasamentului de concurs, e drept. De asemenea, îmi amintesc vorbele arhitectului Ioan Andreescu din ziua când s-au dat rezultatele celei de-a doua faze și ultima: Bucură-te azi, căci de mâine vor începe să dea în tine!... A avut perfectă dreptate. Am spus de mai multe ori: ce s-a construit acum drept catedrală patriarhală are o arhitectură bătrânicioasă, fără să fie tradițională (aici).
Nu demult, l-am auzit și pe Dorin Ștefan criticându-și soluția de la concursul din 1999, cel din Piața Unirii, cea cu biserica mignonă plasată pe un deal propriu, artificial. Cea de la concursul al doilea a fost, însă, cu totul remarcabilă și a fost, de altfel, baza de plecare pentru proiectul Arcei Noetice de la Alba Iulia, a părintelui profesor Jan Nicolae, o pasăre rară în peisajul bisericilor construite după 1989. Asupra ambelor, cumva, plutea și duhul regretatului Sorin Dumitrescu, interesat îndeaproape de arhitectura lăcașurilor de cult ortodox.
Acestuia, cum am mai povestit, nu îi plăcuse proiectul nostru (nu e plural de majestate, eu am participat cu o echipă de tineri colegi și studenți la concursul din 2002) și declarase asta cu vorbe grele. În schimb, i-a plăcut cel de la Curtea de Argeș și mi-a spus asta în 2016, după ce participase la funeraliile Reginei Ana. Ba chiar ar fi vrut să o picteze dânsul, dar lucrurile s-au petrecut altfel.
Foarte puțini au apărat proiectul câștigător, în 2002 și după. Aproape deloc - OAR, de unde mă așteptam la sprijin instituțional - nu pentru mine, ci pentru ideea de concurs de arhitectură. Dar atât s-a putut. De apărat, m-au apărat personalități din lumea catolică, spre pildă profesorul Luis Conceiçao, de la Lisabona, sau, la noi, din spațiul neoprotestant, domnul Dănuț Mănăstireanu (aici). Cu ambii am rămas în relații calde; Luis, între timp, a plecat la Domnul, iar dl. Mănăstireanu a plecat în Scoția.
Arhitectura dă seama, și în bine și în rău, cum sunt vremurile care au născut-o. Concluzia cred că asta este și pentru acest proiect. Poate, după finalizarea lui, ne putem concentra și pe o doctrină socială a bisericii ortodoxe din România, că aici arde...