Trei răspunsuri concise

Doamna Angela Negrea, de la revista The Art of Living, mi-a pus următoarele întrebări, cu rugămintea de a răspunde concis:
1. Cum a evoluat piaţa în ultimii 10 ani?
2. Care sunt actorii implicaţi? (Instituţii, organizaţii)
3. Cum crezi că ar trebui sa fie metodologia pentru strategie? (paşi cu ajutorul cărora am putea dezvolta o strategie - mese rotunde, altele?)

Iată ce am răspuns:
1. Dacă e vorba de piaţa imobiliară, zece ani au însemnat curba ascendentă a bulei imobiliare, cu dezvoltare speculativă a pieţei de terenuri şi de clădiri (birouri şi locuinţe), urmată de prăbuşirea pieţei după 2007, urmată de o foarte firavă tendinţă de revenire pe sectorul de locuinţe colective în ultimii doi ani (din 2013). Foarte probabil, nici costurile şi nici preţurile de vânzare pe metru pătrat din 2006-2007 nu se vor mai atinge în viitorul apropiat.
Dacă este vorba despre piaţa ideilor despre oraş şi monumentele sale, aceasta rămâne la acelaşi nivel foarte precar. Cauza este anemica cultură arhitecturală dobândită în şcoală, lipsa oricăror preocupări pentru educaţia continuă, ca şi absenţa implicării breslelor culturale în educarea copiilor şi a tinerilor (gimnaziu-liceu) asupra conceptelor de spaţiu public, spaţiu privat, monument, patrimoniu, conservare etc. Arhitecţii nu au folosit criza pentru o introspecţie (auto)critică asupra modului defectuos în care şi-au practicat profesiunea în aceşti zece ani, spre pildă în domeniul, abandonat global, al locuirii sociale, colective sau nu, respectiv al arhitecturii de urgenţă (vitală într-un oraş vizat sever de proximul cutremur de amploare, mai ales la nivelul arhitecturii sale istorice, patrimonial(izat)e sau nu).

2 Actorii care ar fi trebuit să fie implicaţi nu prea sunt, de fapt , implicaţi - în primul rând, organizaţiile reprezentative ale arhitecţilor (OAR, UAR), urbaniştilor (RUR) şi restauratorilor. Pare că instituţiile de stat, regionale sau locale cu atribuţii în domeniu nu au o strategie de perspectivă medie măcar şi, cu siguranţă, nu doresc (termenul cel mai blând), nu ştiu sau au interesul ca să se dezvolte o politică concertată de protecţie a patrimoniului edificat, de ridicare a calităţii spaţiului public - urban şi rural - şi a arhitecturii publice. Au apărut, în schimb, multe ong-uri care, din exasperare, preiau - lipsit de profesionalism, dar foarte entuziast - din funcţiile care ar fi trebuit să le fie proprii autorilor de politici publice la nivelul autorităţilor şi al experţilor.

3. A devenit vitală elaborarea, prin negociere, a strategiilor de dezvoltare a oraşului pe cele câteva direcţii imperative într-un oraş ca Bucureştii: a. păstrarea vie, în uz, a patrimoniului istoric fix şi mobil, material şi imaterial (valori civice împărtăşite), a celui de spaţiu verde (care trebuie augmentat prin extinderea lui în relaţie cu arhitectura nouă (suprafeţe obligatorii de grădini verticale sau pe terase); b. ridicarea calităţii arhitecturii publice prin generalizarea concursului de arhitectură pentru orice clădire publică din oraş şi pentru orice clădire privată din centrul oraşului; c. Ateliere de negociere şi învăţare a urbanismului participativ, unde să se întâlnească întreolaltă autorităţi (NU reprezentanţi ai acestora) cu experţi, cu grupuri de interese publice şi private şi de lobby, cu ONG-uri şi cu experţii sectoriali.