Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întâmplarea


Carmen Botoşaru

04.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îşi aprinse o ţigară. Avea mâinile mari, mari de tot, aşa că atunci când duse bricheta spre capătul ţigării, părea că îşi acoperise toată faţa cu palmele. Urmărea rotocoalele de fum trimise spre tavan. Gândurile îi alergau bezmetice, încercând să se adune în cuvinte, să îl ajute să scoată din el răul. Ar fi vrut să se golească mărturisind, să se simtă mai uşor şi să prindă curaj, să îşi împace cât de cât conştiinţa şi să ia o hotărâre care să îi aducă liniştea.

Se simţea sleit de puteri, deşi reuşise să doarmă câteva ore bune, maxilarele îi tremurau uşor, de la sfârşeala asta care pusese stăpânire pe el sau poate de la frică, iar el nu le putea stăpâni, oricât încerca. Se gândea la ai lui, mai ales la maică-sa, care mereu îl bodogănise să nu mai plece nicăieri, să rămână acasă şi să se astâmpere cu plimbările astea întruna la oraş, ba la facultate, ba slugă la patron, ba cine ştie pe unde prin altă parte, printre străini, de parcă acasă nu avea ce mânca şi ce munci.

Aşteptând să se mai răcorească puţin cafeaua, îşi plimba degetele pe toarta ceştii şi se gândea că bănuţii de caimac care pluteau în mijlocul cafelei erau de bun augur, prevesteau ceva bun, un câştig, o izbândă. Cocoşatu îl urmărea pe furiş şi nu îndrăznea să-l mai întrebe nimic. Bănuia doar că trebuie să se fi petrecut ceva tare-tare grav şi parcă se temea de ce urma să audă, îi era milă fără să ştie clar de ce şi se simţea încurcat, neştiind ce să facă şi ce să spună.
- Tu mă ştii că nu mi-e frică de muncă. Aşa suntem noi, ăştia crescuţi la ţară. Eu am muncit de mic, pe brânci. Şi niciodată nu mi-a fost ruşine cu ce trebuia să fac, c-aveam de săpat porumbu' până mi se cocoşa spinarea şi-mi tremurau picioarele, c-aveam de strâns bălegaru' din grajd de simţeam duhoarea aia caldă-n nări încă vreo săptămână, ori că făceam chirpici şi plescăiam pământul cu picioarele de mi se-ncreţea şi mi se-albea pielea pe călcâie mai ceva ca la bebeluşi... nu conta. Doar treabă cinstită să fie, în reeest... Dumnezeu a avut mereu grijă de noi. Şi-am avut cu ce ne umple burţile, am avut ce ne-a trebuit, n-am făcut niciodată foamea. Ai mei, ştii, au muncit toată viaţa la CAP, acum sunt pensionari. Muncesc şi-n ziua de astăzi, la câmp, din zori şi până-n seară, chiar dacă-s bătrâni. E drept că nu s-au îmbogăţit, dar mă închin în fiecare zi la Dumnezeu că suntem cu toţii în viaţă, sănătoşi.

Trase adânc din ţigară şi dădu fumul afară cu zgomot, cu un şuierat prelungit. Avea privirea întunecată, plină de grijă, stătea încruntat şi bătea agitat cu degetele în masă.

Se gândi că, de fapt, astea sunt amănunte care trebuie să rămână doar în mintea lui, că nu interesează pe nimeni, deci nici pe Cocoşatu, oricât de apropiat i-ar fi fost. Mai bine să încerce să explice altfel, să spună despre cât de mult şi-a dorit el să-şi facă un rost, despre visurile care i-au dat târcoale şi lui, ca oricărui tânăr. Deşi... cât de importante erau toate astea, în aşa fel încât să explice ce se întâmplase? Totuşi îşi continuă cu voce tare firul gândurilor:
- Am plecat la capitală cu nădejdea că poate îmi găsesc ceva de lucru şi îmi fac un rost. Dar socoteala din ogradă nu s-a potrivit cu aia din târg: am lucrat la patron la o fabrică de mobilă, pe bani puţini, iar carte de muncă ioc. Am stat acolo luni de zile şi-am îndurat strângând din dinţi, sperând că doar-doar lucrurile se vor aranja mai bine, am încercat să găsesc altceva între timp, dar norocul nu mi-a surâs. Da' tu ştii toate astea... Ce nu ştii este că, într-o zi, un amic îmi zice: "Hai, bă, cu mine, că io lucrez la un baştan, care acu' cică mai are nevoie de un băiat serios pentru grădină, să sape, să facă tot ce trebuie acolo, nu ştiu io precis ce, dar nu poa' să fie prea greu. Mai ales cu muşchii pe care-i ai tu pe tine... Şi ştii ce condiţii ca lumea sunt? Mâncare bună, câtă vrei, avem bucătăreasa noastră care ne găteşte, că acuma s'tem trei inşi, io şi cu încă doi băieţi. Apă minerală la discreţie. Salariu' e super, cazare gratis. Într-un an, dacă te ţii de treabă şi nu cheltui aiurea, strângi o sumă frumuşică. Pe urmă începi o viaţă nouă şi habar n-are nimenea c-ai fost tu argat."

Se sprijini comod de spătarul scaunului şi stinse ţigara apăsând-o scurt în scrumiera de sticlă grosolană, pe al cărei fund se adunase, în timp îndelungat, un strat gros de scrum, care se bătătorise. Îşi prinse fruntea în mână de parcă l-ar fi durut capul. Stătu aşa preţ de câteva secunde. Cocoşatu se simţea din ce în ce mai încordat, înţelegând că urma să audă lucruri îngrozitoare şi, de spaima presimţirii, nu mai avea glas şi aştepta cu sufletul la gură.
-... aşa că mi-am zis că s-o fac şi p-asta, mai ştii? Şi m-am dus. Era la sfârşitul lui septembrie. Cald afară, frumos. Vila imensă, modernă, făţoasă rău de tot, mai ceva ca-n Dallas. Noi, argaţii, stăteam undeva în spate, într-o anexă pe care o botezasem grajd. Curtea, împrejmuită c-un gard înalt, plină de maşini luxoase. Cu baştanul n-am dat ochii, ci doar cu vechilul Gavrilă, că aşa-l botezasem pe administrator: vechil. El m-a cântărit de sus şi până jos şi-a hotărât că-s bun pentru ce le trebuia lor. Că nu era doar grădină de zarzavat, cum ştiam eu, baştanul avea şi pământ în câmp, cu porumb. Aşa că era de săpat, nu glumă. Dar am zis să nu mă sperii dintr-atâta, că las' că mă descurc eu. Cât de greu putea să fie? În plus, nu eram singur. Era şi Varză cu mine. Ăsta era amicul care m-a dus acolo, şi-l poreclisem aşa pentru că, încă din prima zi de muncă, în loc să taie buruienile, el nimerea mai mult verzele şi, după ce le reteza, le lua şi le aranja frumos, la locul lor, ca să nu lipsească nici una, rândul să fie complet. De-abia după vreo trei-patru zile, vechilul Gavrilă l-a prins aranjând verzele tăiate şi, când Varză a-nceput să tremure din tot corpul şi s-a făcut grena la faţă, de frică, Gavrilă i-a zis râzând în hohote groase: "Lasă, băăă, nu te mai căzni să le pui la loc, dă-le dracului de verze, că nu stă nimeni să le numere. Tu crezi că de-aci, din grădină, scoate Naşu' banii? Voi o săpaţi, tot voi o mâncaţi! Ce n-o mai avea loc în burţile voastre, om da la porci! Hă, hă, hă."

Se gândi că iar s-a lăsat dus de val si vorbeşte prea mult, vrute şi nevrute, că spune lucruri fără şir, lipsite de importanţă şi că n-are nici un rost să-l mai bage şi pe-ăla, pe Varză, în pleasnă. Varză n-are, la urma urmei, nici o legătură cu povestea asta urâtă.
Se foia întruna pe scaunul care scârţâia din toate încheieturile, mai-mai să se desfacă şi să se prăbuşească la pământ. Îşi aprinse iar o ţigară, o lăsă pe marginea scrumierei şi încercă să îşi mai ordoneze gândurile.
- Aşaaa... unde-am rămas? Mă asculţi? Sau te plictisesc?

Cocoşatu n-apucă să răspundă, nici n-ar fi avut cum, pentru că, în loc de glas, când încercase să spună că asemenea lucruri grave n-au cum să-l plictisească, ba mai mult, vrea să le ştie şi să fie de ajutor cât s-o putea, simţise că nu poate să scoată mai mult de o gâjâială ciudată, nişte sunete dezarticulate, răguşite, fără vreo noimă, aşa că închise gura la loc.
- Nu trecuseră decât vreo două săptămâni, timp în care făcusem băşici în palmă de la sapă şi mă durea spinarea de nu mai judecam şi, într-o seară, mare chef în vilă. Curtea s-a umplut de gipane şi alte maşini bengoase, de bărbaţi cu cefe groase şi pipiţe aproape dezbrăcate. Muzica a-nceput să duduie, simţeam başii-n piept şi-n gât. Mi-am pus perna-n cap, dar degeaba. Gălăgie mare. Când să aţipesc, simt o mână cum mă-nhaţă şi mă zgâlţâie puternic de braţ. Ridic niţel capul şi-l văd pe vechilul Gavrilă. Face la mine, repezit: "Bă, îmbracă-te, că vrea Naşu' să te vadă. Şi hai dracului mai repede, ce stai şi te uiţi ca prostu' la mine? Ce nu-nţelegi? Hai odată, că acu-i vine jitia şi nu-i bine de noi dacă se inervează!" M-am ridicat zăpăcit, mi-am tras iute treningul pe mine, mi-am luat adidaşii-n picioarele goale, fără să mai am timp să leg şireturile şi am alergat după Gavrilă. Am intrat amândoi în vilă. Am rămas tablou, am încremenit, mut de uimire: n-am văzut de când sunt eu pe faţa pământului asemenea lux. Gavrilă m-a-nhăţat de braţ şi m-a smucit după el, trăgându-mă prin mulţimea de petrecăreţi puţind a parfumuri scumpe şi-a năduşeală. O adunătură de grăsani asudaţi, feţe şuncoase şi burţi căzute peste curele. Printre ei, gagici beton. Toţi agitându-se drăceşte pe o muzică etno, răcnind în cor, atât de puternic că-ţi sfredeleau creierul, şi râzând hohotit, cu gurile căscate. M-am gândit că ce caraghios trebuie să le par eu lor, cu treningul meu scămoşat şi cu adidaşii de muşama, cu părul vâlvoi şi privirea năucă. După ce am traversat tot salonu-ăla imens, am ajuns la nişte scări, unde stăteau doi gealaţi, imenşi şi fioroşi ca nişte pitbulli, tunşi la unu, gătiţi la costum şi cravată. Gavrilă m-a tras printre ei, pe un hol lung, unde erau nenumărate uşi, Dumnezeu ştie ce era îndărătul lor. În faţa uneia dintre ele ne-am oprit, mi-a zis să rămân acolo şi s-aştept. El a intrat şi, după câteva secunde a ieşit şi mi-a făcut semn să intru şi eu. În mijlocul camerei, la o masă rotundă, jucau cărţi şase-şapte bărbaţi. Nimeni nu s-a sinchisit de prezenţa mea. Am înaintat, la îndemnul lui Gavrilă. În treacăt am zărit pe o comodă două pistoale. Şi mi s-a făcut frică.

Se scutură de senzaţia pe care o retrăise pentru câteva clipe, cu intensitate. Ţigara arsese degeaba, pe marginea scrumierei, păstrându-şi forma. Fumul plutea nestingherit în aerul cald, iar mirosul stătut amestecat cu cel de ţigară arsă devenise înecăcios, însă cine să se mai sinchisească de aerul irespirabil? Lovi cu pumnul în masă, pe urmă îşi luă din nou capul în mâini continuând să tacă, apoi, într-un târziu, îşi drese vocea cu un horcăit şi murmură, de parcă era singur:
- Unde i-am găsit eu p-ăştia, Doamne? Cum de mi-au ieşit în cale? Ce pedeapsă e asta şi ce păcate ispăşesc eu acu'? Mă tot mir şi eu şi nu-mi vine să cred. Am ştiut eu că nu e lucru curat, mi-a trecut şi mie prin cap că ăştia sunt nişte mafioţi... trebuia să-mi fi văzut de treaba mea. Ce-o fi fost în mintea mea? Ce-oi fi crezut? Că l-am prins pe Dumnezeu de picior? Adevărul e că banul e ochiul dracului... Dar nici aşa: vezi burtoşi, gagici, puşcoace, limuzine... te prinzi, te retragi, că nu-i a bună. Ce-am vrut? Să fiu eu mai al dracului ca ei?

Trase un oftat adânc. Îşi simţea gura uscată. Sorbi din cafeaua rece şi întinse mâna spre scrumieră, dar îşi dădu seama că nu are nici o ţigară aprinsă. Căută pachetul din ochi, dar se răzgândi.
- A dracului şi iarba asta, taman când mă lăsasem de fumat, a venit pocinogu'... lucru curat n-avea cum să fie şi m-am gândit că pân-aci mi-a fost. Ajuns lângă masa rotundă, am rămas în poziţie de drepţi şi-am aşteptat cuminte. După câteva minute lungi, unul din jucători s-a ridicat şi m-a luat de braţ părinteşte şi mi s-a adresat cu o voce blândă: "Mi te-a lăudat Gavrilă că eşti băiat isteţ şi muncitor. Şi că n-ai fi tu doar de săpat grădina. Poţi mai mult. Aşa că m-am gândit să te prezint unui prieten de-al meu, care te-a zărit zilele trecute pe-aci şi te-a plăcut foarte mult. Acum nu mai scap de el, zice că să te duci să-l ajuţi şi pe el, în timpul tău liber. Ce zici?" M-am gândit: "Ai dracului umflaţi. Auzi! Să-i ajut eu pe ei! Dar lasă că nu-i chiar rău. O pâine-n plus nu strică niciodată. Taci, c-am pus-o. A dat norocul peste mine."

Amintindu-şi toate astea aşa, amănunţit, se enervă din calea-afară. Ochii i se bulbucaseră şi se înroşise la faţa, cearcănele i se adânciseră şi păreau vineţii, între sprâncene făcuse o încruntătură înspăimântătoare. Ce îl apucase deodată să se ambaleze atâta... Dar chiar aşa fusese, nici măcar nu i se spusese ce muncă trebuia să facă. Cine o să-l creadă însă pe el că ăla nu îi spusese cu ce o să se ocupe? Deşi chiar nu îi spusese. Cocoşatu continua să tacă, nu ştia ce să spună; orice îi trecea prin minte i se părea prea puţin faţă de ce simţea. Ca să facă ceva, îşi aprinse şi el o ţigară, chiar dacă se lăsase de fumat de vreo două luni, după ce făcuse pariu cu Piticu, pe o ladă de bere, că nu mai fumează până la sfârşitul anului.

- O să pară vrăjeală. O să se creadă că am ştiut exact la ce mă-nhămam. Şi pe bună dreptate. Ar fi trebuit să-mi dau singur seama, dar atunci chiar nu m-am mai gândit la asta, oricât pare de anapoda. Într-adevăr, logic era să-mi pun problema, orice om cu scaun la cap s-ar fi gândit: "Ia stai, mă, ce-mi cere mie ăsta să fac? Dacă-mi cere s-o-mpuşc pe mama, o-mpuşc?" Aşa că... Mă rog...

Pentru asta trebuia să găsească o explicaţie credibilă, prin care să dovedească fără dubii că el chiar n-a ştiut ce intenţii avea mahărul. Nici Cocoşatu, care-i era prieten bun şi-l cunoştea atât de bine, nu părea să-l creadă, îi citea în privire îndoiala, darămite unul străin.
- Între timp, a apărut şi mahărul, care-i zice Naşului: "Aşa ai tu grijă, bă, de oamenii tăi?" Şi m-a apucat de trening, în dreptul burţii, rămânându-i urmele degetelor groase pe bluza mea ponosită, parcă le văd şi-acuma. M-a luat deoparte şi mi-a explicat că o să fiu bine plătit şi la el şi că, dacă-mi fac treaba bine, el o să fie foarte darnic. În clipa următoare, m-am trezit că m-a apucat de gât cu mâinile-amândouă şi m-a pupat zdravăn pe obraz. Eu am sărit ca ars şi, fără să-mi dau seama ce mai spun, am zbierat, în timp ce m-am tras înapoi şi m-am şters cu palma, apăsat, unde mă pupase: "Ce-ai, bre?"

Fără să-şi dea seama, zâmbi, aducându-şi aminte cum strigase la mahăr. Cocoşatu zâmbi şi el, amar, fără chef, mai mult ca să-i ţină hangul şi să-i arate că îl urmăreşte cu atenţie.
- Am fost şi eu mirat de curajul pe care l-am avut, să-i zic aşa, dar eram nervos şi mi-am zis că după mine, potopul. Bine că n-a pus gealaţii pe mine. Din contră, nu s-a sinchisit. Mi-a zis împăciuitor: "Stai, bă, liniştit. Că te pup ca pe copilul meu. Eu n-am copii. Uite, mâine dimineaţă mergi cu mine, îţi arăt ce ai de făcut şi ce răsplată primeşti în schimb. N-are să-ţi pară rău, ai să vezi! Mergi, da?" Întrebarea lui mi-a sunat ca un ordin, nicidecum nu părea că aştepta vreun răspuns. Totuşi, am îngăimat că da. După aia mi-a zis să mă duc la culcare, să mă odihnesc, că în trei-patru ore plecăm. Ţin minte că mi-a tras o palmă zdravănă pe spinare, drept încurajare, după care s-a îndepărtat. M-am uitat după el şi mi s-a părut că e totuşi un tip cumsecade. Să fi avut vreo şaizeci de ani, dacă nu şi mai bine. Dar era bine clădit, înalt şi musculos, cred că trăsese de fiare la viaţa lui. Gavrilă mi-a făcut semn din cap că să plec. Afară, aerul rece mi-a făcut bine. Şoferii gipanelor fumau şi şopocăiau între ei, în grupuri de câte trei-patru.

Se porni să fluiere, mai mult şoptit, clătinându-şi capul dintr-o parte într-alta, când uşor, când iute, în ritmul melodiei bolborosite. Se opri brusc, dar rămase cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar fi fluierat în continuare. Apoi făcu o strâmbătură şi se scărpină, parcă plictisit, în creştetul capului. Cocoşatu se sperie văzându-l aşa şi îi trecu prin minte: "Nu cumva l-o fi lovit damblaua?"
- Te pomeneşti c-o s-ajung să-mi scriu memoriile, cât stau la pârnaie. Doamne fereşte-mă! Aşaaa... M-am dus în cameră, să mă culc. Varză dormea dus. Băiat bun, Varză. M-am înţeles bine cu el, ne-aveam ca fraţii. La prima leafă ziceam că mergem amândoi să ne-nţolim de iarnă, să ne luăm geci groase şi bocanci de piele. Îmi părea rău de el, că n-avusese şi el norocul meu. Parcă aveam mustrări de conştiinţă, nu ştiu de ce. Dar m-am gândit că lasă, mai încolo vorbesc cu mahărul şi poate-l ia şi pe el. Terminase Agronomia şi numai despre planuri de viitor vorbea, făcea întruna calcule, analize, îi veneau mereu idei şi era nerăbdător să se-ncheie lucrul la gradină, ca să plece şi, cu banii strânşi şi cu un împrumut la vreo bancă, să-şi facă propria afacere. Ştiam că visează să aibă ferma lui, cu argaţi ca noi.

Dar el? El la ce era să viseze? Făcuse un an la Drept şi, deşi îi arsese de învăţătură, totuşi fusese nevoit să abandoneze facultatea, că în al doilea an nu mai prinsese cameră în cămin, că trebuia să ai pile sau să dai şpagă. Nu avusese nici bani să se mute la gazdă, nici să mănânce, nici să se întreţină. Aşa că se întorsese acasă, cu coada între picioare. Dar nu răbdase mult şi plecase iar la oraş, să îşi caute ceva de muncă. Nu îi mai spuse lui Cocoşatu despre toate astea, i se părea că ar bate câmpii.
- M-am băgat sub plapuma rece şi am început să calculez şi să-mi fac planuri, mai ceva decât Varză: Naşu' îmi dă patru milioane; dacă-mi dă şi mahărul încă vreo trei, la anu' reiau Dreptul. Poate-l conving pe Varză să închiriem un apartament amândoi, ca să ne fie mai uşor. Am zis "Tatăl nostru" în gând şi am adormit buştean. De-abia începuse să se crape de ziuă când m-a sculat Gavrilă: "Hai, bă, sari în ţoale, că plecaţi! Dar să te-mbraci frumos, nu ca aseară." Varză s-a trezit şi el şi, ridicat în capul oaselor, m-a întrebat: "Un' te duci, bă?" "N-am timp să-ţi spun acum, lasă că-ţi povestesc când m-oi întoarce." M-am îmbrăcat la iuţeală, cu singurele haine pe care le aveam pe viaţa mea: nişte blugi tociţi, un pulovăr de penea, geaca de fâş, cu fermoarul stricat. În timp ce mă încălţam, mă gândeam cu bucurie şi nădejde: "Iarna asta n-o mai fac în adidaşi."

Îi trecu prin minte, fugar, gestul pe care îl făcuse împingând sub pat, cu piciorul, geanta de voiaj, pe care dăduse maică-sa toată pensia, când plecase la facultate. Nu-i rămăseseră în ea decât treningul roşu, scămoşat, şi un fes jerpelit.
- Am crezut că mă-ntorc înapoi, că doar nu fusese vorba să plec de tot. Am zis că doar mă duc să văd care-i treaba şi după aia mă întorc la grădină. În ziua aia trebuia să începem să culegem şi porumbul. Tocmise vechilul Gavrilă oameni mai mulţi, dintr-un sat de-aproape, să ne-ajute. Am ieşit în curte, mahărul mă aştepta lângă maşină. Am urcat amândoi, eu, în dreapta. M-au impresionat scaunele de piele albă ale BMW-ului. Mahărul arăta buhăit şi mahmur şi duhnea a acreală. Era nervos, vorbea precipitat şi gesticula. De câte ori lua mâinile de pe volan, încremeneam de spaimă şi nu mai respiram. M-am rugam la Dumnezeu să ajungem mai repede unde-om ajunge. Într-un final, în faţa unui gard înalt printre gratiile căruia se zărea o vilă albă, cu două etaje, a frânat brusc, a băgat în marşarier, după care a parcat. S-a dat jos şi mi-a zis şi mie să cobor. Dar eu am rămas să bâjbâi la uşă, fără să-mi dau seama cum se deschide. În timpul ăsta, mahărul a apăsat pe un buton la poartă şi, imediat, a apărut un zdrahon, frate geamăn cu gealaţii baştanului, şi a luat în primire cheile maşinii. Am reuşit şi eu să mă dau jos şi l-am ajuns din urmă pe mahăr. Înăuntru, totul aranjat la linie, ca-n filme. Un living cu gresie roşie şi cu fotolii şi canapele de piele crem. O bibliotecă imensă, cu o grămadă de cărţi, aliniate frumos, toate de aceeaşi înălţime şi grosime, toate îmbrăcate în piele neagră, cu titlurile scrise cu auriu, pe cotoare. Un intelectual mahărul, ce mai... Eram curios să văd ce cărţi are el acolo, dar, de unde m-am aşezat eu, nu distingeam literele. M-am chiorât şi eu un pic, pe urmă am lăsat-o baltă. Oricum, nu conta. Mahărul m-a poftit să iau loc. S-a aşezat şi el lângă mine. I-am simţit mirosul greu al respiraţiei, dar nu m-am mişcat, deşi mi-era o silăăă... Nu ştiu de ce, mi s-a făcut şi cam frică. " Hai că nu stăm mult, am venit să iau nişte bani, ca să mergem să cumpărăm un teren. Mergi cu mine. Dar, mai întâi, trecem pe la tine pe-acasă, să-ţi arat unde o să stai. Nu e departe de-aci, o să-ţi placă, e o garsoniera marfă, aranjată occidental, cu tot ce vrei şi ce nu vrei. Dacă lucrurile merg bine, ţi-o trec pe numele tău."

Ştiuse cum să-l momească, al dracului vierme. Ce belea pe capul lui, să dea de asemenea indivizi. Cocoşatu făcuse nişte ochi mari, miraţi, nici nu îndrăznea să creadă că ce începea el să bănuiască, ar fi putut să fie adevărat.
- Şi nici acum nu mi-a dat prin cap să-ntreb ce trebuia să fac, ca să merit atâta atenţie de la el. Nu l-am întrebat nimic. Nici nu ştiu de ce. M-am mirat în sinea mea de tot ce mi se-ntâmpla, dar n-am scos nici un sunet. În cap mi se-nvârteau întrebări una peste alta, ale căror răspunsuri nu le găseam. Cum o să mă descurc totuşi să muncesc şi la baştan, şi aici? Cât o să stau la unul, cât la celălalt? Cum o să fac oare? Ce o să fac? Nu cumva m-am cam lăcomit la bani? Doamne, ajută-mă! Mahărul a strigat la gealat să scoată maşina. Am plecat. Într-adevăr, n-am mers mult, poate vreo cinşpe minute. A oprit la scara unui bloc arătos, cu doar trei etaje. A descuiat şi am intrat. Mi s-a părut luxos şi aici, era foarte curat, multe tablouri şi plante exotice. Am urcat la etajul întâi. Mahărul a descuiat uşa metalică şi m-a poftit să intru înaintea lui. O garsonieră confort unu, cu mobilă modernă, calculator, dvd, televizor, termopane, aer condiţionat. Ţin minte că m-a-ntrebat, arătând spre calculator: "Ăsta ştii să-l foloseşti? Ai şi internet. Lasă, înveţi tu!" Eu i-am zis că da, ştiu, că am făcut cursuri de calculatoare şi am şi diplomă de ajutor analist-programator. "Lasă, bă, cursurile şi diplomele, nu mai umbla cu aiureli, că nu astea contează. Important e să ai şcoala vieţii, să te descurci, să-ţi faci relaţii, să scoţi banii şi din piatră seacă. Lasă că te obişnuieşti tu, că eşti băiat deştept. Înveţi din mers. Are să-ţi fie mai bine ca-n burta mă-ti, dacă mă asculţi pe mine." Pfuuu... Adevărul e că dacă n-ai scrupule, trăieşti bine. A deschis şifonierul şi mi-a spus că tot ce era acolo, era al meu. N-am apucat să văd ce, că mi-a aruncat un prosop greu în braţe şi nişte papuci de casă, noi, şi mi-a zis: "Facem un duş şi mergem în oraş să mâncăm ceva. Pe urmă ne ocupăm de terenul ăla de care ţi-am povestit. Hai, du-te şi fă tu primu'." Vorbind cu mine, s-a dezbrăcat de pulovăr, şi a rămas la iveală o centură cu pistol. A desfăcut-o, a scos pistolul din toc şi l-a pus pe birou, lângă calculator. Eu, speriat, cu prosopul şi papucii în braţe, i-am zis politicos: "Faceţi dumneavoastră. Eu fac deseară." "Nu se poate. Ce-ai? Te-a găsit ruşinea? Doar suntem între bărbaţi. Vezi că halat găseşti în baie."

Se ridică de pe scaun, se duse şi deschise fereastra, iar aerul rece năvăli în cameră. Rămase nemişcat, în dreptul ferestrei, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de pervaz, cu spatele la Cocoşatu.
- Ce era să mai zic? Am intrat în baie. La urma urmei, chiar simţeam nevoia unui duş. M-am băgat sub jetul de apă caldă şi am încercat să mă relaxez. Mi s-a părut că simt mişcare în spatele meu. Întorc capul şi, prin clăbuc şi aburi, l-am văzut pe mahăr dezbrăcat complet, venind spre mine, cu un rânjet animalic: "Doamne, ce bine făcut eşti! Cât eşti de frumos! Doamne, ce podoabă ai! Comoara mea! Băiatul meu!" A tăbărât pe mine şi mi-a înfipt unghiile mâinilor în fese. Cu toată forţa din mine, l-am prins de braţe şi l-am îmbrâncit spre uşă. Am început să zbier, ieşit din minţi: "Te omor, babalâc nenorocit! Te omor!" L-am împins cu toată puterea, până l-am scos din baie. Am trântit uşa în urma lui şi m-am proptit cu spatele-n ea. Fără să mă mai şterg, am început să mă îmbrac. Am izbucnit într-un plâns aproape fără lacrimi, mai mult nişte icneli, de scârbă şi de furie. Brusc, mi-am adus aminte de pistol. Au început să-mi tremure picioarele, m-au trecut fiori reci, tâmplele au început să-mi zvâcnească, inima să-mi bubuie, m-a luat ameţeala. Mi-a trecut prin minte că voi muri, că nu mai am scăpare. "Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă!" şi mi-am făcut cruce de mai multe ori. Mâinile îmi tremurau pe şosete şi nu mai nimeream să mă încalţ cu ele, în timp ce continuam să îmi fac cruce cu limba. Mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit din baie. Pistolul era tot acolo, pe birou. Mahărul gol, stătea lungit în pat, pe-o parte, sprijinindu-şi capul în palma stângă. Cum m-a văzut, a-nceput să latre verzi şi uscate: "Am greşit. Trebuia să te fi pregătit dinainte. Stai şi te calmează, ai să te obişnuieşti. Prima dată e mai greu, dar pe urmă o să-ţi placă. Gândeşte-te ce pierzi dacă pleci. N-ai să mai ai tu asemenea noroc în viaţa ta. Eşti tânăr, eşti frumos, e păcat să dai cu piciorul la tot, doar dintr-atâta lucru. Îţi spun eu că ai să te obişnuieşti. Am să te dau la şcoala, ai s-ajungi mare! Ai cuvântul meu!" Dumnezeii mă-si de nenorocit! Cum de-am nimerit eu în asemenea rahat? Mare ghinion norocu-ăsta al meu...

Cocoşatu începu şi el să înjure mărunt, aproape în şoaptă, dar cu năduf, iar cuvintele nu se-nţelegeau toate.
- M-am încălţat cât am putut de repede cu adidaşii mei de muşama, am înhăţat din cuier geaca cu fermoarul stricat şi m-am repezit la uşă. Cheia era în broască, aşa că am putut să descui. Când să ies, mahărul s-a năpustit pe mine: "Lasă-mă să te pup, şi te duc eu cu maşina." I-am pus mâna-n piept şi l-am împins cu toată puterea. L-am văzut cum se izbeşte de tocul uşii din hol şi cum rămâne cu privirea încremenită la mine. În secunda următoare, a început să alunece uşor, uşor, lăsând pe lemnul alb o dâră lată de sânge. A căzut cu o bufnitură scurtă şi a rămas nemişcat. Am luat-o la fugă pe scări. În stradă, am tras aer adânc în piept. Am continuat să fug, la-ntâmplare. A început o ploaie cu stropi mari, iar eu am continuat să alerg bezmetic, până a ieşit sufletul din mine. Nu mai simţeam nimic, nici apa rece care mă înmuiase până la piele, nici frigul care se lăsase, nici furie, nici frică. Mi-am dat seama că asta a fost tot. Că trebuie să merg să mă predau.

Cocoşatu se ridică şi se duse şi el la fereastră, îi puse mâna pe umăr, îl strânse cu putere şi rămaseră aşa, unul lângă altul, timp îndelungat.
- Dar cine o să-mi lase mie timp să spun toate astea? Că doar în viaţă nu e ca-n filme, să se făptuiască o crimă, fie ea chiar şi din întâmplare, din greşeală, iar după aia să se povestească şi să se explice de-a fir a păr cum s-a ajuns aici, ce-a simţit şi ce-a gândit personajul, ce i-au făcut alţii şi cum l-au întărâtat, de-a ajuns să omoare. De-aia-ţi spun ţie, tu mă cunoşti şi poţi să-nţelegi, şopti el, continuând în gând: "Doamne, cum se uită Cocoşatu la mine... Ce-o fi-nţeles din câte i-am spus şi ce-o fi crezând? Se uită la mine ca la un criminal. De ce-o fi tăcând? Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa, învaţă-mă încotro s-o iau şi ce să fac..."


După ce rătăcise pe străzi, îi ieşise în cale un troleibuz pe care era scris Gara de Nord. Se urcase în ultima clipă şi se aruncase pe un scaun, sfârşit, lipindu-şi fruntea de geam. Tot drumul până la gară îl muncise o singură întrebare, repetată la infinit, fără răspuns: "Ce să fac? Ce să fac?..." Luase personalul. Nu ştia cum şi-a luat bilet şi când s-a suit în tren, ce a făcut până a ajuns. A dormit? A visat? Când a coborât în gară, s-a simţit ca o fiară încolţită, deşi nu îl urmărea nimeni, şi a luat-o la fugă, întrebându-se cu disperare încotro s-o ia? Unde să se ducă? Să dea ochii cu maică-sa, nu se putea. Ce să-i spună? Nu, nici vorbă de-aşa ceva...

Când se lovise de Cocoşatu, după prima clipă de zăpăceală în care nu-l recunoscuse, parcă îi mai veni inima la loc.
- Un' te duci, mă? Nu mai vezi lumea? Unde-alergi aşa, ca hoţii de cai? Când ai venit? Te duci la ţară?
- Nu, nu, bâiguise el, înveselit dintr-o dată şi rânjind tâmp. Da' tu?
- Eu intru la schimbu' de noapte, mă duc la Convenţie. Vreau să mai trec să-mi iau nişte parizer, că nu mi-am pus pachet şi noaptea-i lungă. Şi dac-oi mai avea timp...
- Po' să stau la tine o zi, două? îl întrerupse, fără să îşi dea seama.
- Poţi. Mai întrebi? Ştii că poţi, zise dându-i cheia. Da' ce-ai? Ce-i cu tine? Eşti bolnav? Ţi-e rău? Arăţi ca dracu.
- Las' că-ţi povestesc eu, zise îndepărtându-se.
- Măăă, ai grijă să nu dea vreo maşină peste tine. Du-te şi dormi niţel, c-arăţi rău de tot, vorbim mâine dimineaţă.

Descuiase greu uşa, îi tremurau mâinile. Se aruncase în pat, fără să se descalţe.

Umbrele crengilor din faţa ferestrei jucau pe perete şi de-afară se auzea şuierul sălbatic al vântului. Obiectele dimprejur nu se mai vedeau clar, doar li se ghiceau contururile, prin pânza înserării care năvălise în cameră. Aţipi pentru câteva secunde dar se trezi brusc, cu o tresărire scurtă-scurtă şi, după câteva clipe de năuceală, spaima îi reveni cu putere, înfăşurând prezentul, fără scăpare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer