Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Alţi Bucureşti interbelici


Zoltán Rostás

28.01.2015
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
antologie de Zoltán Rostás
Alţi Bucureşti interbelici
Editura Vremea, 2014



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Măturătorii Capitalei
de Ştefan Popescu

Nu fără necaz poţi scoate totdeauna ceea ce vrei să ştii de la românii noştri. Adesea vorbele cele mai încondeiate şi zâmbetul cel mai cald nu-l hotărăsc pe român să-ţi împărtăşească gândul. Căutând să spunem câteva lucruri despre măturătorii Capitalei, o introducere în care am vrut să arătăm cazna noastră de a afla totuşi câte ceva a făcut începutul cercetării acesteia mai lung.
- Să-l cauţi pe taică-tu, Marie, că am de vorbit cu el!
 
N-a spus decât "Da!" şi s-a mai gândit pe urmă, ca să mă întrebe:
- Da' de ce?
- Am eu treabă cu el!
 
În casa unde Maria era băgată la stăpân, am tot vorbit mereu, la masă, cu "jupânul" de intenţiile mele de a scrie un reportaj despre măturătorii Capitalei.
 
Am trecut după câteva zile să aflu răspunsul Mariei.
- I-ai spus?
- Ce să spui?
- Să-i spui lui taică-tu să vină într-o zi, la prânz, pe-aici, că am de vorbit cu el. Negreşit, Marie!
- Io i-am spus lu' tata şi dânsul a zis că unii de pe la noi tot aşa au de scris un reportaj şi i-a chemat pe la poliţie şi... dandana mare. Tata a zis că el nu se bagă!
 
Reportaj azi, reportaj mâine; reportaj în sus, reportaj în jos. Maria a luat în minte cu urechea cuvântul şi cât de ciudat i-o fi sunat, ca numele vreunei boli grozave ori mai ştim noi cum, de s-a dus la taică-său să-i spună cam aşa:
"I-auzi, tată, ce vrea de la dumneata. Zice că să faci un reportaj!" Ce-o fi răspuns bătrânul, nu se poate şti. Numai din nevenitul lui, când l-am chemat prin fiică-sa, se descoperă ce va fi gândit.
 
Maria, fata lui Moş Gheorghe, a venit de la Valea Ungureni, judeţul Olt, abia de vreo patru luni. Atunci, moş Gheorghe a avut recomandări bune de la alt Gheorghe, chioşcar cu fructe, şi a băgat fata la stăpân, la un meseriaş-patron, de lângă Ceauş-Radu. Maria are vreo 16 ani. Moş Gheorghe are vreo cinci de când tot dă cu târnul prin Bucureşti. A ajuns omul - aducându-şi fata pe lângă el - a ajuns să chibzuiască vrednic şi să zică: "Mă-sa e să ajungă pentru o ogradă cu alte fărâme de gospodărie. Stă fata degeaba acolo. Să câştige şi ea un ban şi să-i creadă lu' tacsu. Dă măritat, când o fi, găseşte ea un amărât, că sânt ca sarea!" Mi le spunea între altele moş Gheorghe, când l-am întâlnit într-un târziu.
 
Drumul cel mai drept. Nu totdeauna e bine să iei lucrurile chiar de la inima lor. Un ocoliş şi o zăbavă îţi dau de multe ori straşnice satisfacţii. Îţi dai mai bine seama ce ai dobândit, după ce ai dobândit. Şi, hotărât, valoarea unui câştig este cazna depusă pentru a-l căpăta. Moş Gheorghe n-a venit când l-am chemat, de repetate ori, prin fata lui.
 
Cu plan să întreb de Moş Gheorghe, de Popescu Gheorghe, măturător la U.C.B. - care stă în cazarma sectorului Negru, de pe Pantelimon -, în drum spre slujbă m-am abătut pe la toţi măturătorii care îmi ieşeau în cale, ca să aflu mai mult decât aş fi crezut. Să aflu nu numai de Popescu Gheorghe, tatăl Mariei, ci să aflu despre fiecare dintre măturătorii întâlniţi, în parte: cum s-au îndurat să lase satul, să vină în Capitală ? Care e pricina? Şi altele, altele.
 
Itinerariul urmărit şi în care am întâlnit măturătorii a fost: Ceauş Radu - Romulus - Lucaci - Călăraşi - C. F. Robescu - Calomfirescu - Sfântu Gheorghe - Universitate (Edgar Quinet) - Sărindar. Pe acest parcurs, pe fiecare măturător l-am întrebat de Popescu Gheorghe, ca pretext pentru a-l descoase, întrebuinţând toate meşteşugurile de a-i îndepărta fereala.
 
1. La biserica Lucaci l-am găsit pe primul măturător. Numărul era înfundat în căciulă şi de nume nu era cum să-l întrebi. Îl vedeai bănuitor, nepus pe vorbă. Copăcioasa-Gorj, de-acolo este. E în serviciu la U.C.B. de vreo 8 luni. La Bucureşti a venit după câştig. Răspunde văzându-şi de treabă, mai uitându-se la cel ce vrea să ştie atâtea, pe sub sprâncene.
 
2. Numărul 540. În Călăraşi, alt măturător, peria de zor caldarâmul. Econom la vorbă, nu-ţi spune decât că e venit în Bucureşti de cinci luni, să găsească lucru. Are 26 de ani şi e din Stârci, judeţul Sălaj.
- Stai la cazarmă în Pantelimon? îl întreb, chip să aflu de altele încă.
- Nu-mi place mie acolo! Stau la odae cu alţii!
- Nu e bine la cazarmă?
- Ba-i, da-i rău. Îs mulţi şi tăţi de tăte neamurile şi năravurile. Dă ş-acolo pătură dă-nvălit şi albitură, da' mai bine la odae. E mai libertate. Nu "scularea!", nu "culcarea!" şi apel mereu. Asta nu-mi place. Nu te lasă cu programa.
- Dar nu cheltuieşti mai mult cu odaia?
- Şi la cazarmă nu e mult? Ba încă... şi dacă... Dar te lasă mai singur odaia. Poţi merge mai în voie: la soră - e şi ea aici -, la alţii, că mai sunt de pe la noi.
 
Trebuie să-l laşi să vorbească, altădată să-i dai ghes. În general trebuie să ştii să-l asculţi pe om după felul lui, ce şi cât vrea să-ţi spună.
 
3. Ioniţă V. Radu e un flăcăiandru subţire şi palid. Cobora de pe Mircea Vodă cu tumbărăul, agale, spre Călăraşi. De cum îl opreşti, întrebându-l, bineînţeles, de Popescu Gheorghe, îţi zâmbeşte deschis şi se gândeşte dacă-l ştie. "Nu-l ştiu, da' o fi!"
- Zici că eşti din...?
- ...din Ialomiţa, de la Plevna!
- Păi, ştiu şi eu partea locului. Pământ bun şi mult!
- E, dar al cui e, că al nostru e puţin. Ce să mai fi rămas şi eu acolo. E tata acasă şi cu Petre, frate-miu. Ei ajung la o bucată de pământ ca vai de mama ei. Sunt pe-aici de-un an, gata să se-mplinească, şi n-am mai fost pe-acasă, dar dor nu mi-e!
 
Ioniţă e cu chef de vorbă, cu chef de stat.
 
4. Pe 755 l-am găsit "în plină activitate", după spusa lui. Nu mi-a răspuns nimic până n-a dus gunoiul la gura canalului. Pe urmă:
- De cine m-ai întrebat dumneatale? Mă întreabă dându-şi importanţă.
- De Popescu Gheorghe.
 
Se gândeşte.
- Vezi că...Nu ştiu de el. Asta depande de unde este el, că salubritatea mai are şi alte căzărmi. Eu locuiesc în sectorul Galben, aşa că poate e cazul ca să stea la Negru persoana.
- E în Pantelimon, la Negru!
- Aşa, vezi, atunci nu pot ca să ştiu. Asta portarul poate să dea informaţia şi îl stabileşte el numaidecât.
 
755 e cu faţa toată asudată, cu ochii tulburi, cu privire rătăcită. E băut. Duhneşte a vin. Când o fi văzut om în haină nemţească, s-a simţit cinstit şi s-a arătat dispus de vorbă. Vorbea cu gesturi, cu cuvinte căutate. Mai ales când a venit vorba despre trecerea salubrităţii de la municipiu la U.C.B. De altfel, vedea foarte clar cum prin trecerea curăţeniei oraşului în grija U.C.B.-ului, primăria pierde un bun venit, pe care caută să şi-l recupereze prin impozite şi amenzi.
 
Spune 755: "Cât sunt pe stradă, câte văd eu... Văd numai cu toba toată ziua, din casă în casă şi cu publicaţii roşii. Gură, scandal. Mai strigă preceptorul, mai cucoana... Şi-odată începe toba: trrrr-trrrr, tr-tr-tr!"
 
755 are "un an la Dumineca Tomei", de când e în Bucureşti, la salubritate. Are 1800 pe lună. Nu-l mai întreb cât cheltuieşte pe băutură.
 
5. E un vlăjgan de toată frumuseţea. Cu o bârsană neagră, lăţoasă, ţuguiată. Buze arse de vânt şi pârguit în obraji de un soare necăjit, dar iute de-nceputul lui aprilie. Că nu ştie de Popescu Gheorghe, e lucru lesne de-nţeles: suntem acum în marginile sectorului Galben.
 
Boca Simion e din Dărnişoara, judeţul Bihor. Venit de cum s-a topit zăpada, "hodinit de după iarnă", împreună cu alţii, "care de ce vârstă l-o apucat" să găsească ăcupaţii, că lumea s-a înmulţit, pământul e puţin şi-acasă mai sunt copii destui ca să muncească coaja. Simion e limpede la vorbă şi nu se grăbeşte la treabă. A uitat mătura şi vorbeşte nesilit: Că îşi face premilităria, că nu-i e dor de-acasă şi că nici îi va fi. Şi de l-ar apuca niţel, pe Ştefan cel Mare, duminica, se adună "tăţi ăi de ghincolo, să se dicstreze". Acolo găseşte şi pe ceilalţi din satul lui, mai bătrâni, mai tineri, unii rude. Îşi schimbă între ei veştile primite. Dacă unul a primit carte poştală, o citesc pe rând. Ce se întâmplă în Dărnişoara ei le ştiu toate, toţi dintr-odată.
 
6. Bucur Gheorghe mâna spre gura canalului, pe Mavrogheni, mâl puturos, cu murdării şi resturi. Fluiera gândindu-se la ce-i va fi tocmit capul.
"Treaba noastră oboseşte numai încheietura, îl lasă pe om să umble care încotro-i e gândul, altminteri... Eşti p-aci şi când colo întreabă-mă dumneata unde eram, că ţi-oi spune. Departe eram, la mine, la Copăcioasa, în Gorj. Mai mă gândesc şi pe-acolo. Nu doar să oftez de ceva, dar ai vreme". Acum vreo şapte-opt ani la ei în comună nu se pomenea să plece oamenii după treabă departe şi să nu se întoarcă, unii cu lunile, alţii cu anii. Asta s-a început când nevoile au răzbit. Nevoile, atât de la fel după război, în întreaga ţară. Ce mărea sărăcia adusă de izbelişte? "Guri multe, pământ puţin. S-au înmulţit sufletele şi s-a micşorat, s-a micşorat, s-a tot micşorat dumicatul, până nu s-a mai ajuns pământul. Şi sufletul cerea... Dacă e viu... Ca să trăiască îi trebuie bucăţica. După ea au plecat atâţia, care încotro, dar mai mulţi încoace, la Bucureşti".
 
Întrebările noastre stereotipe au uneori răspunsuri sfătoase, cuprinzătoare, când cel întrebat are poftă de vorbă şi dar să povestească: "E la noi unu' din Copăcioasa, Alexandru Popescu. A venit de mult la Bucureşti şi pe unde a intrat el, ce-a făcut... A intrat la U.C.B. Acum e la maşinile care scot canalu' cu pompa. E şef, are vreo 5-6.000 de lei pe lună. Şi-a cumpărat pământ în Dămăroaia, şi-a făcut şi casă. Şi-a adus mai încoa', nu prea de curând, nevastă şi copii... Mai venea în Copăcioasa când era vreo nepoată să se mărite, venea la nuntă. Încolo, când U.C.B.-ul avea nevoie de oameni, el iar s-a repezit şi ne-a chemat să muncim. Atunci am venit şi eu".
 
7. "Când coteşti Universitatea şi-o iei pe Edgard Quinet, apa asta de pietre, de la florărese şi până la ceas, la Cronos, e a omului istuia". (Şi se arată pe sine.)
 
Vorbesc cu măturătorul Nr. 10. Aflu prea puţin, că e glumeţ şi grăbit. E din Maiereşti, judeţul Sălaj.
- Nu stai niţel de vorbă cu mine?
- Nici nimenea. Uitaţi-vă-ţi şi dumniavoastră, stradă multă, braţ mic, până să dai tava atâta pământ, nămiezi s-a ridicat şi işpecţia caută defect. Ţi-l găseşte şi pune pe altul decât pe tine". S-a depărtat salutând, fără altă vorbă.
 
8. De la Teatrul Naţional şi până în Bulevard e măturător Lazăr Nicoară din Chieşd, judeţul Sălaj. E de 28 de ani, ţine nevastă de aproape trei şi are o fetică de doi ani jumătate. În Bucureşti a venit de un an şi mai bine. Şi-a adus şi nevasta cu fetica. Nevasta e băgată la stăpân. El stă cu ele. A fost foarte mirat că cineva intră în vorbă cu el. Mi-a spus de ce: "Numai cu domnul sergent mai vorbesc o vorbă şi cu unul de la maşini, câteodată. Încolo nimeni nu te bagă în seamă. Eilanţi care intră la Roial şi dincolo, forfotesc pintre automobile şi scapă repede în cafenele. De-aista am fost foarte mirat de dumniavoastră..."
- De ce ţi-ai lăsat satul?
- S-o înmulţit lumea. Îi lume multă acum şi pământ tăt ca şi-nainte. Cum să poţi hărăni gurile tăte. Dacă n-ai ce munci şi nu munceşti, mori. Eştia, de aceea e mirare (îmi arată cu capul mesele de pe trotuar, de la Cafeul Royal, ticsite). Eştia cu ce se hărănesc, de unde bănet, ca să fie atâta hodină?! Întreb şi eu. Nu e curat.
 
Dai o explicaţie. Că sunt bogaţi, că fac alte feluri de treburi, că învârtesc afaceri mari. E greu de explicat. Şi când explici bine, încă nu e prea limpede pentru Lazăr Nicoară. Ţi-o taie cu: "Dacă n-ai ce munci şi nu munceşti, mori."
 
"Altfel de muncă... da. La telefoane văd că munceşte lumea într-un fel. Chelnerii muncesc şi ei în altfel. Domnul sergent e toată ziua acolo, munceşte şi el. Şoferii pe maşini, fac şi ei ceva. Înţeleg, fiecare la locul lui, cu osteneala lui. Înţeleg. Dar eştia... Şi eu, dacă ştiam învăţa la carte bine, găsiam ceva mai speţial, nu măturător, numai acum ce să fac. Este nevasta şi ea lucră, este fetica şi ea mâncă, trebe să munceşti. Mulţumesc lui Dumnezeu, am putut stringe puţini bani, poate poţi cumpăra o bucată de pământ la Chieşd, să pui talpă la o casă. Mi-am pus bani la carnet şi vreau să-i scot, că vine război şi nu-i mai văd".
 
Lazăr Nicoară îşi pune probleme, e îngrijat, supărat, uneori prins de o revoltă surdă; resemnat, însă, ca omul umilit şi cuminte, ştiind că de-ar striga nu l-ar auzi nimeni. Socoteşte că şi de l-ar auzi alţii ca el, ar rămâne toţi mai departe, cu capetele plecate, cu jugul pus de ăi cu spor din înşelătorie şi minciună. Lazăr Nicoară spunea multe şi adevărate. Atâtea - că nu e [loc] să le spui aici.
 
Măturătorii Capitalei: oameni de pretutindeni, din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, din Sălaj, din Bihor, din Ialomiţa, din Argeş, din Gorj. Oameni de toate vârstele.
 
Într-un târziu am aflat locul de adunare al echipei din care făcea parte Gheorghe Popescu, cel pe care atât l-am căutat. Echipa de măturători din care face parte moş Gheorghe trebuie să fie adunată în fiecare zi, la prânz, între 12.30-13.00, în curtea Maternităţii de pe strada Traian. Oamenii aşteaptă venirea apelului, stând culcaţi, care pe unde a apucat, unii adormiţi, alţii gata să adoarmă, puţini încă în capul oaselor şi vreo 2-3 numai vorbind. Îi întreb bineînţeles de Popescu Gheorghe. Nu prea binevoitori, te îndreaptă vag: "Era p-aci!", ori altul "E p-acolo!". Dacă îl găsesc se scoală posac, în silă, înghiontit de vorbele mele: "Ce te-am mai căutat, moş Gheorghe! De ce n-ai vrut să vii când te-am chemat prin Maria? Am auzit că te-ai speriat şi că de-aia n-ai vrut să vii?!". Aşa vorbindu-i şi tras greu de funia asta de vorbe, s-a ridicat întâi în cot, pe urmă şi-a strâns picioarele sub el. A trecut o bucată de vreme până să se încumete să stea în picioare. Plictisit, supărat că l-am deranjat, moş Gheorghe nu mi-a spus prea multe. Ceilalţi oameni din echipa lui moş Gheorghe s-au adunat greu în jurul nostru, fără interes. Unul s-a încumetat să-mi spună de ce: "Păi, dumneavoastră când veniţi, d-alde d-ăştia ca dumneata, nu veniţi pentru noi, veniţi ca şpionii, să ne scociorâţi şi să ne pârâţi, că cum înjurăm pe stăpâni. Lasă că ştim şi ne ferim. De-asta şi moş Gheorghe s-a ferit". Ceilalţi aprobă ce spune unul. Unul vorbea pentru toţi.
 
Greu a fost să fac nod cu ei şi să nu mă mârâie. Greu şi nu prea. Întrebările nu le-am mai pus de la început, ci, ca şi când nimic nu voiam să ştiu, legai cu moş Gheorghe vorbă de glumă. S-au mai descreţit frunţile şi oamenii, ei singuri, fără întrebări, au început să spună mai cele ce trebuia să le ştiu.
 
Din comuna din care venise moş Gheorghe, adică din Valea-Ungureni, judeţul Olt, mai erau Florea Bloju şi Niculae Banu. Cu ei am legat glumă de glumă şi la urmă ne-am despărţit bine.
 
Niculae Banu se îndeamnă singur la vorbă:
- Mă Floreo, s-o fi întrebând dânsu' de ce am umplut Bucureştiu' cu urâţii noştri din Olt?
 
Florea Bloju icneşte "hâ"
- Să-i spunem dă ce? Dă Nae.
- Îl ştii dumneata p-ăla dă-i zice Nae? Adică cum să zic eu... Omu' n-are azi şi n-are mâine, până când Nae i-a rămas numele. Este, Floreo?
- E!
- E, mă?!
- E, mă! Şi care o zice nu, Nae să-l cheme!
- Că nu ţi-o fi gura aurită! se supără mai mulţi.
 
Glumele se amestecă în discuţie.
 
Între Florea Bloju şi Niculae Banu se încinge o încurcală de vorbă din care afli că cel dintâi are 35 ani, e căsătorit de 9 ani, iar cei doi copii, fiindcă tatăl e de un an de zile la Bucureşti, sântără ca şi orfani. "Aşa zic eu că nu se poate, dom'le. Ei departe, eu departe, că mă întreb de le sunt tată ori nu. Laşi tu casă, femeie, copii, tot şi-ţi iei lumea în cap, după un ban. Nu se poate. Nici într-o parte, nici într-alta. Încotro dai, te izbeşte... maica mă-sii. Înjurătura lui Florea Bloju o acoperă pe cea a lui Nicolae Banu, român amărât, dar verde şi teafăr: are "33 de ani bătuţi şi 12 de trudă cu a nevastă".
- De ce trudă, omule?
- De ce, zic eu. Trudă, trudă, da' femeia, sireaca, bună-i la casa omului. Doisprezece ani cu ea şi tot mă gândesc la ea. Statu' p-aci nu mi-o face uitată, dimpotrivă, d-abia aştept s-o văd. Când îmi aprind sângele cu o ţuică, cât p-aci să mă încurc cu v-o fomeie, d-alea, ştii, dă p-acolo, dar nu-mi vine până la urmă. Dă Rusalii sunt două sărbători, atunci o şterg pentru o zi, două acasă. Ce-o fi, o fi, zău... e treabă şi-asta. Bătrân de-aş fi şi aş pune ţuică-n mine nu m-aş aprinde, dar... ţiuie sângele în mine, ce mai vorbă.
 
Pâlcul nostru s-a mărit. Se râde de povestea lui Niculae Banu. Se aprobă, îşi dau coate. E ca şi când n-aş mai fi cu ei. Vorbele mai multora acoperă sfârşitul celor spuse de alţii. Nu mai poţi auzi nimic. Larma creşte. Înjurăturile dragi românului în atâtea ocazii şi-acum se întrec.
"Vine apelu'!" strigă cineva din stradă.
"Hai, ia pe două rânduri!" se îndeamnă între ei.
 
Ne despărţim cam pe nevrute, convinşi că am avea să ne spunem multe, glume şi dureri, bucurii şi necazuri.
 
Dacă numai pe un parcurs de patru-cinci kilometri am întâlnit Români, măturători în capitală, de prin toate colţurile ţării adunaţi şi dacă stând de vorbă, doar cu echipa din care face parte moş Gheorghe, tatăl Mariei, am cules atâtea, cu atât mai multe ar aduce o anchetă întreprinsă ştiinţific, bazată pe calcule, scări, întocmind grafice şi tabele. Reportajul trebuie să intenţioneze sugerarea anchetei riguroase, în lumina cifrelor.
 
(din Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3 / ianuarie-martie 1939, pp. 85-89 (în cadrul secţiunii "Cercetări") - n. ed.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer