Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Să creştem mici


Laura Grünberg

17.12.2014
Editura Arthur
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Laura Grünberg
Să creştem mici
Editura Arthur, 2014

Design-ul cărţii realizat de Ana-Maria Nica şi Alexandru Ciubotariu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Aceasta este povestea unui proiect ambiţios şi important pentru lume. Totul a început de la o serie de amănunte şi de la o gaşcă de copii cu spirit de observaţie. Proiectul este în derulare. Cu siguranţă, el se va extinde. Fie că eşti copil sau adult, poţi şi trebuie să participi. Vei înţelege cum şi de ce citind această carte.

Pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, am încercuit şi am explicat la sfârşitul poveştii unele cuvinte mai complicate pentru cei mici. Pentru altele vă las bucuria să "googăliţi", dar mai ales să vorbiţi voi, cei mici, cu cei mari, alături de care această carte trebuie citită cu mare atenţie. Ciubi (Alexandru Ciubotariu, cunoscut de alţii şi drept Pisica Pătrată... află de ce!) mi-a dăruit o bandă desenată care să explice mai bine despre ce este vorba. Am oferit lumii şi câteva teste şi exerciţii de prim ajutor pentru cei care vor lua în serios povestea aceasta.

E nevoie, mai mult ca oricând, de solidaritatea celor mici cu cei mari (dar nu prea mari!) pentru a salva lumea de la un pericol fără precedent în istoria omenirii.
(Laura Grünberg)

Ziua capetelor sus

Incredibil câtă lume nu te priveşte în ochi, merge pe stradă cu privirea în pământ, nu se uită la copaci, la stele şi nori şi... cu atât mai puţin la ceilalţi oameni din jurul lor - ofuscaţi, oameni-codiţă sau pufoşi.

GIGOL-RO a propus o zi pe săptămână care să fie "Ziua capetelor sus". Toţi cei cu tendinţe de privit în jos au fost dotaţi gratuit cu apărători de privit în jos (cercuri din carton colorat, asortate la ţinute, cu diametrul de un metru, băgate pe cap). Ca un prim efect, strada a devenit veselă şi colorată. Ei, cei cu gulere rotunde de diverse culori, erau neîndemânatici la început, dar încet, de nevoie, privirile au fost îndreptate mai întâi înainte, drept în faţă, iar cu timpul chiar în sus, spre soare! Era o plăcere ca omic sau ca pufos să te plimbi pe străzile oraşului. Poate pentru că tot mai mulţi priveau cerul în loc să stea cu privirile în pământ, vremea devenise tot mai frumoasă. Starea de spirit a multora se schimbase. Erau mai zâmbitori, mai veseli.

Au fost şi ceva efecte secundare. Mulţi au rămas cu privirile în sus, fascinaţi de priveliştea pe care nu o bănuiau. Mulţi dintre ei au ajuns cu capul în nori (nu numai că priveau în sus, dar rămâneau şi cu gândurile pe acolo!). S-au îmbogăţit creatorii de modă care au lansat pe piaţă cele mai trăsnite gulere de privit în sus pentru diverse anotimpuri. A crescut de asemenea numărul împiedicaţilor. S-au înmulţit căzăturile provocate de gropile şi denivelările pe care tot mai mulţi nu le puteau vedea. Faptul că tot mai puţini se uitau acum în jos a făcut să crească şi mizeria pe străzi, pentru că nimeni n-o mai vedea. Modelele cu guler perforat prin care puteai privi şi jos nu au avut succes, căci la modă era să te uiţi în sus, cei care încercau să vadă şi ce era pe jos fiind consideraţi nişte fricoşi.

Din cauza unor asemenea probleme şi a unor cârcotaşi care tot comentau pe la televizor despre spiritul de turmă care face ca toată lumea să fie cu capul în nori în loc să vadă băltoaca de sub picioare, iniţiativa a fost abandonată. Astfel vremea rea a revenit şi străzile s-au umplut din nou de oameni cu priviri în pământ.

Zâmbet de cartea recordurilor

La un moment dat a fost încercată şi vindecarea prin râs. Era clar că un semn caracteristic al omaritei era lipsa zâmbetului de pe faţa bolnavilor. Se pare că de la un moment dat, dacă boala este veche, chiar şi a râde devine un gest foarte greu de realizat. Se pare că, dacă nu râzi un timp, poţi uita cum se face asta. Omarii fie uitaseră să râdă, fie se străduiau din răsputeri să pară cât mai serioşi. De aceea grupul a hotărât să organizeze un concurs de râs pentru oamenii mari. Ca să fie siguri că vor veni în număr mare, organizatorii au decis să facă un adevărat eveniment din acest moment. Să-i provoace pe cât mai mulţi să se adune în număr mare şi să declanşeze cel mai zgomotos şi de lungă durată râs din lume. Un râs colectiv care să fie omologat şi în Cartea recordurilor.

Au făcut anunţuri pe site-urile de socializare, au conceput spoturi TV şi radio, au distribuit fluturaşi (sper că nu vă gândiţi la fluturii care zboară!) cu acest eveniment în tot oraşul, s-au înscris oficial cu această probă la concursul pentru intrarea în Cartea recordurilor. La data stabilită s-au strâns foarte mulţi oameni obişnuiţi cu provocări de tipul "cea mai mare salată din lume", "cel mai lung sărut". Câţiva copii, experţi în arta râsului, le-au explicat la megafoane şi le-au exemplificat prin intermediul unor ecrane gigant ce înseamnă să râzi cu adevărat, cu poftă. După câteva repetiţii, a fost dat semnalul şi mulţimea a izbucnit în râs.

Ecoul acelui râs a ajuns şi în alte ţări care au crezut că este vreo alarmă legată de invazia unor trupe străine sau de venirea unui cutremur. Momentul a fost spectaculos, a fost prezentat la ştiri pe toate posturile de televiziune din ţară şi nu numai. Efectele terapeutice ale râsului colectiv au putut fi simţite în timpul evenimentului, dar şi la câteva zile după. Toţi participanţii au fost mai veseli, mai dornici să stea cu copiii lor, mai puţin stresaţi, puşi chiar pe şotii. Majoritatea au declarat că le-a făcut foarte bine porţia de râs. Din păcate însă recordul nu a fost omologat, pentru că juriul a surprins mai mulţi oameni mari care nu au reuşit să râdă. Ei doar au zâmbit în speranţa că nu vor fi văzuţi sau că zâmbetul lor chinuit va fi luat drept râs, ceea ce era contra regulamentului care preciza clar distincţia între "a râde" şi a "zâmbi".

Cu toate efectele benefice pe termen scurt, pe termen lung râsul colectiv organizat nu a dus la vindecări în masă. Câţiva bolnavi de omarită în fază incipientă s-au vindecat, dar majoritatea omarilor au rămas omari, chiar dacă au participat la acest concurs în speranţa unei însănătoşiri.

Cuvinte interzise şi reciclarea gândurilor negre

Gândurile negre accelerează creşterea - faptul este stabilit ştiinţific. Nu numai că accelerează creşterea, dar produc chiar unele dereglări de creştere. Cu cât te gândeşti mai mult la lucruri neplăcute şi mintea ţi se umple de gânduri pesimiste, cu atât creşte şansa să devii omar. A devenit deci evident faptul că o posibilă cauză de "omarizare" este şi înmulţirea gândurilor negre.

Dar cum poţi interzice gândurile negre? În fond, au şi gândurile drepturile lor, fie ele gânduri negre sau roz. Şi cum le poţi opri să se formeze şi să intre în mintea oamenilor? Se ştie că tristeţile (provocate de gânduri triste) au, fără doar şi poate, şi un rol benefic în viaţa oamenilor. Ce bine te simţi uneori după o porţie zdravănă de plâns, nu-i aşa? Plânsul deseori este important, căci eliberează tensiuni şi pune în valoare râsul. În sfârşit, era vorba aici de multă teorie despre care grupul GICOL-RO auzise destul de vag.

Bănuind că ar exista o legătură între cuvinte şi gânduri, s-a încercat iniţial interzicerea anumitor cuvinte care ar fi putut sta la originea formării gândurilor negre. Oamenilor li s-a montat în jurul gâtului câte un dispozitiv special de identificare a cuvintelor sau a expresiilor de pe lista neagră: nefericire, tristeţe, sunt plictisit, nu mai pot, mi-e silă etc. De câte ori pronunţai un cuvânt sau o expresie de acest tip, aparatul piuia şi nu se oprea până când respectivul nu rostea cu voce tare de cinci ori: e bine, e bine, e foarte bine...

La început, pe străzi era un piuit asurzitor, de nesuportat pentru pufoşi, omici sau chiar pentru avuţi. Chiar şi ei foloseau uneori cuvinte interzise. Treptat zgomotul s-a diminuat - cuvintele interzise erau tot mai rar folosite dar, din păcate, efectul lor asupra diminuării gândurilor negre a fost nesemnificativ.

Văzând amploarea pe care o iau gândurile negre, grupul a decis să încerce cenzurarea şi reciclarea lor. Speranţa era că, de teama legii (şi a sancţiunilor şi pedepselor aferente), mulţi se vor autoeduca. Printr-o decizie semnată de mulţi pufoşi din primăria sectorului, a fost interzisă gândirea negativă.

Ordonanţa spunea (stipula, de fapt, dar e un cuvânt aşa de folosit de omari!):
Orice gând de natură a-l întrista pe om (griji materiale, gânduri despre cei dragi trecuţi în nefiinţă, melancolii de toamnă etc.) este interzis atât în spaţiile publice, cât şi în cele private. Dacă apare, posesorul gândului negru trebuie să meargă la cel mai apropiat centru de reciclare a gândurilor negre şi să-l mărturisească acolo. Acesta va fi topit, amestecat cu celelalte gânduri mărturisite, arhivat şi depozitat în spaţii subterane bine izolate şi protejate.
Gândurile negre nemărturisite şi nereciclate, care se vor observa imediat pe faţa oamenilor, vor fi sancţionate de brigăzile vesele special antrenate după cum urmează:

pentru 1-5 gânduri negre pe zi nemărturisite: întreruperea programului TV pentru o săptămână;
între 5 şi 10 gânduri negre pe zi: suspendarea vizionării oricărui meci de fotbal pe o perioadă determinată, în funcţie de gravitatea gândurilor depistate (dacă e vorba de un bărbat) sau a oricărui film (dacă e vorba de o femeie);
peste 10 gânduri negre pe zi nemărturisite: internarea la un centru de albire a gândurilor negre.

O perioadă s-au văzut ceva rezultate. Lumea (neinternată) era mai puţină, dar mai senină, se zâmbea mai mult. Afectaţi tare erau însă cei care lucrau la centrele de reciclare. Ei deveneau fără voia lor omari, fiind infestaţi de pesimism de la manevrarea atâtor gânduri negre. Pe de altă parte, oamenii au început să se cunoască şi să menţină numărul de gânduri negre la sub cinci, astfel scăpau nepedepsiţi. Nu li se închidea televizorul, meciurile de fotbal nu erau anulate, nu erau internaţi. Nu erau trişti, dar nici veseli. Erau pe cale de a deveni omari, dar nu deveneau chiar omari. Erau cum e mai rău: nicicum, nedefiniţi.

După un timp, gropile de arhivat şi stocat gândurile negre au fost suprasaturate. La primele ploi mai mari, izolaţia a cedat şi multe gânduri negre s-au infiltrat din nou în pământ, apoi în plante, în mâncare şi din nou în mintea oamenilor, iscând o bulibăşeală şi mai mare, căci gândurile pesimiste ale unuia au devenit ale altuia şi tot aşa... Confuzia creată a determinat suspendarea ordonanţei şi concentrarea mai curând pe metode de prevenire decât de pedepsire.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer