Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Oameni de treabă


Mugur Burcescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mugur Burcescu
Oameni de treabă
Editura Casa de pariuri literare, 2014


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.
*****
Prezentare autor

Mugur Burcescu este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional "Ion Maiorescu" din oraşul Giurgiu de peste 25 de ani. De-a lungul carierei sale a publicat mai multe articole literare, precum şi lucrări de gramatică şi, pasionat fiind de tot ceea ce înseamnă domeniul literar, a pregătit numeroşi elevi pentru Olimpiadele Naţionale de Limba şi Literatura Română, obţinând rezultate bune.

Romanul de faţă este rezultatul unei munci de 20 de ani, deoarece, perfecţionist şi extrem de critic la adresa sa, autorul a dorit să dea naştere unei opere complexe.

Pentru toţi cei care îl cunosc, Mugur Burcescu este un paradox, un om a cărui inteligenţă nu îl împiedică să poată rezona cu oameni din toate categoriile şi să se facă înţeles de oricine. Are darul extrem de rar de a putea explica lucrurile complicate oricui şi cu mult umor. Are o sinceritate debordantă şi multă imaginaţie, producând impresii foarte puternice asupra oamenilor pe care îi cunoaşte.

*****
Fragment

Mult mai târziu, peste ani şi ani, despre care Claudio credea în mod sigur că nu vor mai trece, avea să înţeleagă că lucrurile acelea nu fuseseră întâmplătoare... că era un şir implacabil de catastrofe pentru care nu hazardul era răspunzător. Punându-le cap la cap, avusese senzaţia devastatoare că un duh rău şi atotputernic modificase compoziţia atmosferei din acel obscur burg de provincie, făcând-o otrăvitoare şi pestilenţială. Un aer care puţea a cadavru şi se lipea de nări ca mucilagiul unei moluşte sau al unei tumori. Atunci nu înţelesese şi e ciudat că până şi scena evenimentelor îi păruse cu totul alta. Observase, de altfel, această bizarerie - că, odată devenit trecut, timpul trăit îşi modifica structura semantică, ba chiar elementele decorului erau evocate altfel, ca şi cum între imaginea instantanee şi rememorarea ei ulterioară se interpunea un şir infinit de inexplicabile metamorfoze care făceau ca experienţa trăită, fracţiunile de senzaţii şi impresii, traumele de amploare şi gesturile cotidiene să se recompună într-o configuraţie moleculară inedită, dar revelatorie, căci el simţise fără excepţie că tocmai aceste recompuneri sunt imaginile reale şi că tocmai această logică retrospectivă a lor era cea valabilă.

De pildă, atunci nu ştiuse că şirul trepidant al dezastrelor ce aveau să urmeze a debutat exact în după-amiaza zilei de..., la ora de..., acea zi şi acea oră fiind (atunci) - doar momentul nefast al unei nenorociri, momentul în care conştiinţa se vede situată brusc în imediata vecinătate a Răului, fără ca nimic să fi anunţat acest lucru. Dar, asociată cu alte întâmplări bizare sau, mai corect spus, incredibile, pentru că nu erau citite în vreo publicaţie de ocultism sau în vreo foaie imundă care-şi susţine tirajul storcând seva verzuie şi putrefactă a tuturor mizeriilor umane, deci nu aşa era, ci erau întâmplări pe care le trăia el, adică ei, ei toţi şi numai ei, şi aşa a avut Claudio senzaţia că grupul lor se transformase într-o insulă a Răului sau nu, nu o insulă, căci era prea grav ce se întâmplase, iar dacă am fi aplicat o balanţă justiţiară, ar fi fost însă şi mai grav, căci nu era nicio logică, nicio justificare, nici măcar Rafael nu o găsise... ceea ce poate că n-ar fi trebuit să-l mire, Rafael ştiind, şi făcându-i şi pe ei să ştie că invazia Răului nu are o logică probabilă şi nici vreo justificare, altfel spus, nu trebuie - asta numai naivii o fac - să găsim corelaţii între doza de Rău care ne agresează şi doza de Rău pe care noi l-am produs, conştient sau nu.

La momentul rememorării i se păru că, de fapt, ziua aceea a avut ceva straniu; prea multe contraste, o prea bizară combinaţie cromatică, o vară ca în tablourile trompe l'œil, cu frig şi soare, amestec inextricabil de agonie şi plenitudine. O lumină solară parcă vomată de viscerele unui canceros, un galben-delir metamorfozându-se în crepuscul sângerând, deşi atunci nu avusese absolut deloc această senzaţie; atunci, e adevărat că singurul avantaj pe care sacrul îl are asupra noastră e acela de a cunoaşte logica faptelor ce vor să vină, pentru că divinul nu cunoaşte decât o singură dimensiune temporală: trecutul. Toată istoria umanităţii devine, de fapt, trecut perpetuu, atemporalitatea forţelor ce ne transcend fiind, de fapt, situare la capătul timpului, de unde privirea nu se mai poate îndrepta decât spre în jos.

Gândindu-se să scrie ce i s-a întâmplat (în fapt, ce li s-a întâmplat), după ce ieşise pe poarta scrâşnită a penitenciarului, fusese convins că, dacă ar fi nevoie, ar lua-o de la capăt. El rămăsese uluit de această imprevizibilă metamorfoză, chinuindu-se zile în şir şi neştiind cum să înceapă: să descrie ce simţea atunci sau ce simte acum despre atunci: să împrumute faptelor de atunci logica de acum sau să lase în voia hazardului transcrierea acelui şir neverosimil de coincidenţe, accidente şi violenţe, sperând ca semnificaţiile lor să se dezvăluie de la sine.

Se simţise însă brusc dezarmat: cum să explice, chiar şi acum, că doi oameni care în viaţa lor nu supăraseră pe nimeni, care aveau oroare până şi de actul - normal - de a se apăra în faţa unei agresiuni, nicicum să o mai şi provoace, fuseseră în stare să ucidă fără dureroase deliberări interioare sau, mai ales, fără nicio remuşcare. Ba chiar, cel puţin în cazul lui, să simtă că, dacă va fi nevoie, o va lua de la capăt. Ajunsese la o identitate de concluzii cu Rafael, identitate pe care atunci o resimţise doar parţial, iar acum o urma pas cu pas, de parcă el însuşi ar fi gândit-o. Să fie oare Codul Penal, ca virtualitate, ca esenţă a unei justiţii care ne transcende, o atât de palidă reflectare a realului şi un atât de prost servitor al înseşi cauzei pe care pretinde că o serveşte, încât să nu poată discerne între agresiunea sadică a unui criminal urcat prin cine ştie ce accident genetic în sfera, zice-se superioară, a regnului uman, şi pedeapsa ce i se cuvine şi pe care tocmai această justiţie, împiedicându-se derizoriu şi ridicol în propriile capcane, se dovedeşte inaptă să o aplice, fără însă a se sfii să reacţioneze necruţător când acel criminal e redus la tăcere de o conştiinţă care nu mai poate suporta la nesfârşit triumful cotidian al Răului?

***

... Căci, spunea Rafael, în acea după-amiază crepusculară, care lucra ca un anestezic, făcându-i pe toţi să se mişte ca nişte umbre:
"... relativismul imbecil al actului de justiţie, ca de altfel şi al oricărei doctrine penale la modă, este singurul responsabil de proliferarea fără precedent a Răului social. Refuzând existenţa unor repere etice absolute, el asigură, în fapt, triumful crimei şi disoluţia morală a grupului social."

"Gândiţi-vă", fulgeră el cu privirea, iar Corneliu avea impresia că toată verva scânteietoare a lui Rafael şi toată acea înflăcărare - ca şi cum de ceea ce urma să spună ar fi depins nemijlocit destinul umanităţii înseşi - erau rodul unei aptitudini singulare de a trăi ideile şi că, spiritual, Rafael deja parcursese infernul unui asemenea tip de experienţe, fiind victimă, agresor, călău şi judecător, scindându-se chinuitor şi la nesfârşit pentru a face să triumfe adevărul "...există un punct de la care orice ezitare a justiţiei este ea însăşi criminală. Uciderea unui copil: din culpă sau din sadism, dintr-un accident stupid sau cu premeditare... Justiţia comite impardonabila greşeală de a examina, în mod unilateral, doar agresorul, agentul Răului. În loc să examineze ce s-a distrus, îl examinează pe cel ce a distrus. Laitmotivul oricărei proceduri judiciare ar trebui să fie: se mai poate repara ceea ce s-a distrus? Iar întrebarea următoare: ceea ce s-a distrus era integrabil în sfera Răului sau a Binelui? Să încetăm odată să ne mai luăm după apostolii cretinoizi ai relativismului, pe care-ţi vine să vomezi când îi auzi decretând cu imbecilitate şi suficienţă: Binele şi Răul sunt interpretabile. Ceea ce e Bine pentru mine poate fi rău pentru tine... Căcat", izbucni el, ştiind că ceea ce a spus şi, mai ales, ceea ce urma să spună e suficient de important pentru ca invectiva proferată să mai şocheze pe cineva sau să-i mai dea cuiva prin gând să-l acuze că e vulgar.

"Adică aceşti impostori, învestiţi cu funcţia de a judeca şi aplica justiţia, îşi rezervă, prin asemenea aserţiuni, dreptul la impotenţă şi ticăloşie! Din acest moment, când eşti atât de cretin încât să accepţi o asemenea axiomă, însuşi actul de justiţie devine lipsit de sens. V-aş da un exemplu. Prin natura lui, un copil, un copil ca toţi copiii, nu o aberaţie de cromozomi care poate produce ca efecte sadismul şi fascinaţia crimei, e inapt de a produce Răul. În schimb, presa e plină de episoade oribile în care sunt torturaţi şi ucişi copii lăsaţi în voia unor dezaxaţi faţă de care singura atitudine realmente umană şi umanitară este aceea de a-i suprima. Aţi privit vreodată agonia unui copil atins de un Rău incurabil?..."

Şi aici Rafael îi privi fix, cu o stranietate în ochi care îi dădea dintr-odată un aer răvăşit... "Şi ei nu ştiau", avea să gândească, peste ani de zile, Claudio. "Noi nu ştiam. Doar el ştia. Dar îl mai auzisem şi altă dată vorbind astfel... De unde era să fi bănuit? Când s-a întâmplat, am crezut şi noi, toţi, că fusese un accident groaznic, inclus în acea serie funestă şi incredibilă care avea să ne atingă pe fiecare dintre noi..."

"E o privire care nu se poate suporta! Spre deosebire de noi, care ne ticăloşim cu vârsta, acceptând Răul ca pe un dat cotidian pe care nici nu ne mai străduim să-l explicăm, un copil are un sistem axiologic infailibil. El ştie că Răul e reacţia de pedeapsă la un rău pe care tu însuţi l-ai făcut! Aţi văzut vreodată privirea în gol a unui copil care nu poate găsi nicio explicaţie a faptului că el suferă? Se gândeşte: «Poate că nu am fost cuminte; am supărat-o pe mami... mi-am pierdut fundiţa din păr... am băgat mânuţa în farfuria cu ciorbă...» sau, mă rog, ce poate gândi un copil... Dar el ştie că asemenea explicaţii nu sunt corecte... el intuieşte ceea ce noi nu suntem capabili să intuim; că Răul pe care-l suferă e prea mare ca pedeapsă pentru ce a făcut. «Dacă mami m-a iertat, de ce nu mă iartă şi Doamne-Doamne? Acum sunt cuminte, şi totuşi mă simt rău...»"

Rafael strângea din dinţi şi-şi muşca buzele... şi toţi sesizară cât de greu îi e să continue...
"Dacă există un Dumnezeu, ce suflet de criminal poate avea, de poate să privească impasibil chipul unui copil pe care-l ucide? Toate speculaţiile şi sofismele devin ridicole în faţa chinurilor unui copil! Ivan Karamazov avea dreptate! Poţi deveni ateu din prea multă sfinţenie! Pentru că ţi s-a dat ţie, nevolnicul, să suferi pentru tot răul ce se petrece în lume! Pentru că eşti zilnic silit să refaci destinul Celui răstignit pe Cruce pentru păcatele şi suferinţele altora şi, poate, ale tale! Dacă asemenea monstruozităţi există, nu sunt decât două explicaţii: ori că Dumnezeu e însuşi spiritul Răului, ori că Răul e expresia hazardului, incontrolabil şi ilogic, orice încercare de a-l justifica devenind lipsită de sens.
De altfel, numai indivizii infirmi cerebral pot justifica Răul ca pedeapsă, căci pe de-o parte pedeapsa e alternativa la Rău, iar pe de altă parte, a justifica răul suferit de cel ce n-a făcut niciun rău e în sine un act criminal. Prostia că nevinovaţii care mor expiază păcate dintr-o altă viaţă e ridicolă. Câtă vreme nu ai conştiinţa acelui păcat, el nu există. Ca entitate, individul e suma tuturor reperelor care-i populează conştiinţa. Şi conştiinţa nimănui nu e populată de repere ale unei existenţe anterioare! Şi atunci, cum poţi vedea, cum poţi avea cinismul de a vedea într-o fetiţă blondă, cu ochi mari şi interogativi, cu zulufi rebeli şi zâmbet irezistibil, spectrul unui asasin care trebuie să-şi expieze păcatele imaginare dintr-o imaginară viaţă anterioară?
... Şi acum să revenim: un asemenea copil e torturat, violat şi ucis prin înecare. Cum stăm în acest caz cu relativitatea Binelui şi a Răului? Agentul Răului e clar. Victima e evidentă. Şi totuşi, în cea mai murdară dintre meseriile lumii, devine posibilă justificarea acestui Rău. Criminalul are dreptul de a fi apărat. Îşi recunoaşte vina, dar simulează o degenerescenţă mintală sau se justifică printr-o nebunie de moment. Avocatul lui se va strădui să-i facă pe cât posibil mai scurtă perioada de încarcerare. Încarcerare! Pusă faţă în faţă cu acea inocenţă strivită fără drept de apel, o asemenea sentinţă devine recompensă. Organizaţii-fantomă, invocând drepturile omului, cataloghează sentinţa drept severă. Agenţi ai Răului, deghizaţi în apostoli ai umanitarismului, se concentrează asupra destinului tragic al unui criminal pedepsit, totuşi, prea aspru. Iar dacă vreun judecător are nebunia de a pronunţa condamnarea la moarte, se pune el însuşi în situaţia de criminal. Femei isterice, aflate în plin proces de menopauză, bărbaţi ţinuţi în lesă de neveste urâte şi frigide, organisme şi organizaţii ce exploatează şi patronează, în numele apărării drepturilor omului, adevărate imperii financiare, fac gălăgie, organizează demonstraţii, vorbesc de barbarie şi primitivism sau de dreptul sacru la viaţă. Da' nu, să nu credeţi că de dreptul celui ucis e vorba, nu, e vorba de dreptul sacru la viaţă, al criminalului, de dreptul lui de a fi iertat şi de a ucide în continuare. Toată lumea se-ntreabă cine are dreptul să-i ia viaţa. Însă întrebarea cine are dreptul să-l ierte nu şi-o pune nimeni! Şi uite-aşa, toate mişcările umanitariste ale lumii instituie o complicitate monstruoasă cu asasinii. Se pare că, într-o astfel de lume, singurii care nu au dreptul la viaţă sunt inocenţii, adică victimele. Sensul mascat al oricărui Cod Penal este apărarea şi perpetuarea Răului. Şi asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora n-are ce să le ierte!"

"Şi tu ce-ai face în locul lor?" a întrebat cu o stranie concentrare Cristian.
"Eu? Aş reintroduce execuţiile în piaţa publică. Acu', voi mă cunoaşteţi. Ştiţi că am oroare de violenţă. Ştiţi că n-am făcut niciodată cuiva un rău, vreau să spun un rău esenţial. Ei, bine, ştiţi ce mi s-ar spune dacă aş avea intenţia de a-mi pune planul în aplicare? Că sunt un extremist, un fanatic sau chiar un dezaxat. A suprima Răul devine o crimă, infinit mai mare decât aceea de a-l stimula. Ceea ce nu vor să priceapă toţi aceşti apostoli ai umanitarismului e că suprimarea Răului nu e o crimă, ci o datorie. Cu condiţia ca Răul să fie dovedit ca Rău. Iar un asasin dovedit se pune el însuşi în afara regnului uman, încât a numi «crimă» suprimarea unui criminal devine un nonsens."

...Şi ei au observat tremurul din vocea lui Cristian. Ştiau prea bine ce-l roade. Dar nu şi-ar fi închipuit vreun moment nici că el ar fi capabil să producă dovada clară, nici că va avea forţa de a disimula tot acel chin sălbatic, în stare să-i transforme conştiinţa într-un veritabil teatru al cruzimii; nenorocirea - sau şansa, cine poate şti? - e că, cel puţin până atunci, el nu putuse să facă nimic şi că toată acea tensiune atingând limitele paroxismului se risipea doar în diatribe fulminante şi ameninţări apocaliptice; era o contradicţie fundamentală, zicea Claudio, între însuşirea unui spirit de a fi inofensiv şi necesitatea ce i se punea în faţă, de a răzbuna un rău ireparabil şi pe care, pe măsura trecerii timpului, oamenii se arătaseră dispuşi să-l ierte cu o nonşalanţă dezarmantă, aşa cum suntem îndeobşte dispuşi să iertăm orice rău care nu ni se întâmplă nouă personal... Cristian ştia că nimeni nu le dăduse dreptul să ierte, pentru simplul fapt că nimeni nu le ceruse iertare şi pentru un alt fapt, încă şi mai simplu, că nu poţi ierta un rău care nu te-a atins, şi se îneca de furie când auzea atâtea dezbateri fariseice pe tema reconcilierii naţionale, dezbateri unde toată acea pegră politică formată din servii perverşi ai dictaturii, din turnătorii ordinari care-şi bâlbâiau rapoartele secrete şi notele informative, din acea prostime analfabetizată şi agresivă, complet imună la orice idee de valoare; aşadar, tot acel bestiar grotesc şi sumbru se exhiba în faţa camerelor de luat vederi, care sorbeau imaginile, iar apoi le revărsau asupra unui popor idiotizat de opresiune şi umilinţă...

Şi atunci venea Cristian, cu privirea sticlind de ură - pentru că fiecare cuvânt i se înfigea, parcă, în carne ca un piron... "Un fel de Christos obligat să-şi suporte zilnic crucificarea", spusese Rafael. "Cum pizdele mamelor voastre să vă reconciliaţi voi, mă? Şi cu cine? Cu propriile crime? Cine-i mai învie pe ăia pe care i-aţi omorât, ca să puteţi să le mai cereţi iertare? Şi dacă nu le cereţi lor iertare, cui atunci? Vă puteţi ierta singuri, voi pe voi? E, o veni ea şi ziua-aia când o să v-arăt eu reconciliere! O veni! Când o să umblu din casă-n casă cu mitraliera la brâu şi-ovă-ntreb: băi, căcaţi bolnavi, n-aţi vrea voi să ne reconciliem puţin? Şi-ole-mpuşc copilu' din braţe şi nevasta de lângă ei şi pe urmă o să le cad în genunchi să mă rog de ei patetic: pentru Dumnezeu, nu vreţi să ne reconciliem? Nu vreţi voi să fie linişte-n ţara asta?"

Acum era însă preocupat. Îl privea concentrat pe Rafael.
"Şi dacă Răul acesta e dovedit ca Rău de tine, ca om, ca om oarecare, şi ştii că, orice dovadă ai aduce, individul care a făcut Răul e dintre cei pe care nu-i va atinge niciodată pericolul de a ispăşi, fiindcă nu are cum să-i atingă, ceea ce nici nu e foarte greu într-o ţară unde singurii indivizi realmente liberi sunt marii criminali?"

"Îţi spun eu", zise Rafael foarte concentrat. "Îl omori fără cea mai mică ezitare. Dacă nu poţi face Binele decât adoptând masca diformă a Răului, nu prea ai de ales. În fond, dacă maleficul e apt, pentru a fascina, să adopte o succesiune de măşti contrare esenţei lui, de ce n-ar avea şi Binele dreptul de a-şi înfrânge adversarul cu propriile arme?"

"Dacă cineva ţi-ar omorî o fiinţă la care ţii cel mai mult... să zicem că te-ai duce acum acasă şi ai găsi-o pe Elena zăcând într-o baltă de sânge... şi tu ai şti sigur cine-a făcut-o... da' sigur... şi-ai mai şti că trăieşti într-o ţară unde nu crima contează, ci acela care a făcut-o, adică ştii că, dacă ai neşansa s-o fi făcut vreun imbecil în uniformă kaki sau albastră, ieşit din genu' ăla de şcoli în care degenerescenţa devine instituţionalizată, deci... ştii că în vecii vecilor acea crimă nu va trece drept crimă, acel viol nu va trece drept viol, ce-ai face?"

"M-aş chinui să-nvăţ să ucid... Aş încerca să uit că asasinul are şi el un chip şi că acest chip va fi schimonosit de groaza morţii... şi că poate are şi el pe cineva care să-l iubească, un copil, ceva, o femeie... Aş încerca să uit asta, în momentul acela... ca să-l pot ucide! Şi, poate e monstruos ce spun, m-aş ruga la Dumnezeu să m-ajute să-l pot ucide... căci fiecare clipă cât el rămâne în viaţă e o sfidare a înseşi ideii de justiţie şi chiar a ideii de Om! Călăul supravieţuind victimei... şi trăind până la adânci bătrâneţi... iată cea mai cinică sfidare a dimensiunii umane!..."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer