Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cozonac. Transilvania


Adina Kenereş

01.04.2015
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adina Kenereş
Cozonac. Transilvania
Editura Compania, 2015



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Adina Kenereş (născută în 1957 la Bucureşti) a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (engleză-hindi) a Universităţii din Bucureşti (1980) şi a obţinut Diploma de Studii Aprofundate la Universitatea Paris VII (Sémiologie du texte et de l'image, 1989).

Stabilită la Paris în 1987, s-a întors în România în 1997. A fost profesor, redactor, bibliotecar, asistent în comerţul de artă, secretar de redacţie, documentarist, traducător, autor, responsabil editorial, lector-corector, copywriter, jurnalist cultural, editor.

Debut cu proză în revista Vatra (1981). Debut editorial cu romanul Îngereasa cu pălărie verde (Editura Albatros, Bucureşti, 1983 - Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de volumul de nuvele Rochia de crin (Editura Albatros, Bucureşti, 1985). A colaborat cu proză, traduceri, cronici şi articole la reviste şi ziare înainte şi după 1989, iar după 2000 şi în mediul online.

Fragment

Uite-o. Chiar a sosit. Mă sunase de la aeroport, pe urmă de pe drum, ca să ştiu că ea chiar a venit. Îmi spunea din taxi, uimită, că oraşul e mult mai verde şi mai frumos decât îşi imaginase. Crezuse că avem nişte pomi rătăciţi numai pe la ţară. Aşa îi spunea Mihai când îi arăta fotografii: trebuie să mergi la ţară ca să mai vezi natura. Mai toată ţara e la ţară, îi răspunsesem, suntem puţin urbanizaţi.

Dar aveţi edificii, îmi spune din prag, emoţionată. Casa Scânteii, colosul moscovit pe lângă care a trecut, şi Arcul de Triumf, de ştanţă franceză, ar fi acelea. Avem. O poftesc în casă, ca să nu se mai străduiască să-şi înmoaie privirea despre care ştie că e prea căutătoare. E un om de mare încredere Geneviève, cu ochii ei bombaţi, negri, sfredelitori. Şi tocmai ca să caute s-a urcat în avion la Paris şi a venit pe urmele mele la Bucureşti. Vrea să găsească nu-ştiu-ce şi degeaba îi spun că, în fond, nu înţeleg nici ce caută.

Am aterizat cu două zile în urmă. Am apucat să deretic prin micul nostru apartament blestemat, să ţin geamurile deschise câteva ceasuri şi să adun provizii ca pentru o haltă improvizată de turişti care vor fi mai mult pe drumuri. N-am apucat să mă liniştesc. Nu mă împac cu situaţia de ghid. Nu trebuie să faci pe ghidul, îmi spune Gene răspicat. Ţi-am spus, vreau doar să mă uit şi să încerc să înţeleg ceva. E un cartier şic ăsta, nu?

Soarele coboară. De pe balconaş, vede faţadele Deco din faţă printre zdrenţuielile de frunze proaspete de tei. În susul şi în josul străzii liniştite apar bine decupate colţuri de nobile clădiri albe, feronerii clasice verzi şi albastre, scorojite, nevopsite de ani şi ani. Sunt ca o suită în miniatură de palate ale Poştei, primării şi sedii centrale de bănci în ruină, zice. În acest aprilie ca de vară, lui Gene i se arată totul deodată. E derutant. Mihai îi spusese că România e în urmă cu multe lucruri. Ce-o fi vrut să zică Michel? se întoarce brusc spre mine. Nu ştiu, zic. Ochii îi alunecă peste mobilă, cărţi, tablouri, sfeşnicele noastre de bronz, icoanele ferecate în argint, cele pictate pe sticlă. Şalul roşu uriaş de pe canapea, cel de caşmir cu motive turceşti, e cel mai burghez triunghi pe care l-a văzut ea de mulţi ani încoace. Nu se aştepta la asta. Dar la ce?

Din sacoşa de voiaj şi-a scos o mică trusă vişinie. Mi-o amintesc. O avea pe biroul ei de kinetoterapeut, acolo unde am cunoscut-o. Îmi explică: se simte în largul ei numai dacă o are la îndemână. E un dulăpior ambulant, plin cu batiste, pastile, feşe, forfecuţe şi tuburi colorate. Foarte bine, o armură ca oricare alta. Şi-o potriveşte pe un colţ al măsuţei de lângă canapea şi inspiră adânc ceaiul. Ce e? vrea să ştie. Aroma de cimbrişor, deloc comună, e, oricum, dură pentru un om învăţat cu concentraţii medii, supravegheate. Am făcut din ăsta ca să-mi desfunde nasul, răcisem puţin, îi spun. Planta sălbatică din cană o încântă, ca pe tot orăşeanul dresat recent în cultura bio mai mult decât în politeţea de musafir.

Când surâde aşa, numai un pic, cu ochii care i se micesc, încordarea o şi arcuieşte de spate, ca pe o mâţă. Geneviève e musculoasă şi albă, cu vene care transpar. Pistruii i se adună pe nas, şi faţa de păpuşă, încadrată de pleata maronie, dreaptă, e mult depăşită de moţul prelung al bărbiei, ca o mască. Se îmbunează ca să ceară ceva. Nu, zice, n-o s-o luăm de la capăt. Am scăpat, zâmbesc şi eu, deşi înţeleg că nu sunt decât vorbe. De ce ar tot pleca de acasă ca să se tot întoarcă totuşi Mihai al ei, românul? De unde să ştiu eu? am zis acum un an, când m-a întrebat prima oară. Îl cunosc prea puţin, vorbăreţ nu e, nu avem cunoştinţe comune în România. A venit în Franţa la câţiva ani de la Revoluţie. Zugrăvea în casa unui amic francez, iar pentru aşa ceva i-l recomandase un amic american. Asta când nu desena piese de mobilier pe calculator sau nu compila baze de date. Zugravul Mihai îşi căra laptopul cu el. Când punea jos ruloul cu vopsea, ne spunea că imediat după '90 devenise dependent de calculator în cămăruţa lui, din care nu mai ieşea cu săptămâna. Noi luam măsuri pentru rafturi şi frigider şi tot aşteptam să ne spună ceva grav, furios, glorios din Bucureşti. Dar nimic. Parcă plecase de-acasă să schimbe aerul. Când a auzit că sunt româncă, a încremenit, încurcat. Unde locuiaţi? l-am întrebat doar amabil, ca orice conaţional care încearcă să plaseze lucrurile într-un univers cunoscut, poate chiar să găsească repere comune. A ezitat, mi s-a părut, cu teamă. Un fel de rezervă pe care o înţeleg dar n-o pot traduce pentru Gene. De ce? m-a întrebat ea atunci. E ceva ruşinos? O, nu, am liniştit-o, e doar lung şi complicat adesea cu locuitul pe la noi. Destul că Mihai a şoptit până la urmă ceva despre un pasaj din centru, unul care leagă Strada Academiei de Calea Victoriei. Ştii unde e asta? a vrut să afle imediat Geneviève. Sigur că ştiu, dar nu ştiu exact adresa şi nici nu s-a obosit să-mi spună ceva mai precis. La urma urmei, la ce mi-ar fi folosit? El nu se bucura să vorbească despre Bucureşti, iar eu nu vedeam de ce l-aş fi incomodat. Nu l-am întrebat decât ce caută de lucru, ca să-l ajut. Aşa i-am luat numărul de telefon şi i l-am dat unui fotograf normand care îşi făcea o agenţie a lui în Paris. Mihai a lucrat pentru el foarte bine şi acela l-a recomandat la o agenţie mai mare pentru marketing, dar au descoperit între timp că se pricepe destul de bine şi la fotografie. Românii se pricep la orice, mi-a recitat atunci Gene cu înflăcărare. Ce poţi să spui?! m-am crucit. Da, Mihai a reinventat cu mâna micul ei apartament, repară totul, face piaţa ca o bunică, găteşte şi pe urmă dispare. Cu laptopul.

Tot încurcat era şi când ne-am întâlnit pe scară, după câteva luni, eu venind la cabinetul tău şi el ieşind. Mi-a şoptit un săru-mâna emoţionat, ziceai că sunt Maica Tereza. Precis îi povestiseşi tu cam eroic despre mine ceva cu copiii căraţi în braţe şi vertebra deplasată, ştii că nu-mi place asta, evident că oricine ar fi făcut acelaşi lucru şi, dacă aş fi fost mai sportivă, n-aş fi păţit nimic şi nu ne-am fi cunoscut. Părea mai liniştit şi mai aşezat de data asta, poate unde jobul îi dăduse ceva siguranţă, plus că se instalase la tine, am auzit mai târziu. Geneviève s-a amărât brusc: Michel al ei, o fiinţă cardinală pentru ea, mă interesase atât de puţin! Oare nu merita? Ce poţi să spui?! mă uluiam iar inutil, cu o strâmbătură. Dar ăsta e adevărul: Michel al ei nu era şi cardinalul meu. Ce era să-i spun? Tot ce-mi aminteam, adică absolut totul despre expresia foarte concentrată şi opacă a omului, părul lui care începuse să albească prin cinci-şase fire chiar deasupra frunţii, pe mijloc, acel polo verde cu dungi albastre care-l punea exact pe terenul de golf nepotrivit cu un fost zugrav de ocazie, pantofii bej moi cu talpa de cauciuc îndoită pe marginea treptei care mi-au adus pe loc în minte arsenalul unui hoţ de lux? Ferească Dumnezeu, nu puteam să-i spun aşa ceva!

Toţi oamenii au vieţi secrete, a spus ea simplu, punând cu grijă pe măsuţă cana golită. Dar românii sunt cu totul secreţi. Râdeam de-acum cu mare simpatie. Da, aşa sunt supravieţuitorii, secreţi, am aprobat. De pe balcon, îmi făcea semn să ascult păsările, un concert de mierle, sturzi, piţigoi şi ce-or mai fi fost într-o dezlănţuire de fluierături scurte şi lungi. Putem să mergem până în centru, acolo unde zicea Mihai c-a stat? Sigur. Ce linişte! observă ea. Multă lume deja nu mai lucrează. E joi înainte de Paşte, suntem în Săptămâna Mare, i-am spus, dar ştiam că ştie.


Strada curbă scoate la iveală o altă casă învechită. Pare mai amărâtă decât e din pricina zugrăvelii brune şi a clădirilor noi care o flanchează, cuburi inatacabile, cu ferestre înguste, spaţii numai bune de vizuine. Porţi înalte, garduri de zid. Grădiniţa casei bătrâneşti cu balcon atârnat pe bârne are lalele înflorite şi tufe de merişor îmbobocit. Gene se opreşte pentru că locul seamănă cu provincia ei natală. Aşa sunt şi azi o mulţime de mici proprietăţi la Clermont. Doar că în săptămână vezi lume din plin, or aici parc-ar fi duminică. E un oraş care cade, îi spun. S-a golit mult. Se mişcă în el o lume ciudată, prin partea asta sunt unii care se ascund şi alţii care au rămas de căruţă. Râde. Pentru că aşa vorbeşte şi Mihai. Românii sunt aforistici, nişte înţelepţi impenetrabili. Remarcă trotuarul, denivelat şi periculos ca şi asfaltul drumului, cu găuri variate, dar maşinile, multe din ele scumpe, sunt peste tot. Stau pe loc în cârduri şi dinaintea unor imobile mari, albe şi scorojite, pustii, despărţite de aliniamente de borduri şi spaţii ierboase, tufe geometrice fără vreun rezultat estet, construcţii şi plantaţii care umplu abstract locul. Tace cu luare-aminte, a încetinit pasul. S-ar putea chiar să găsească frumoasă funebra ornamentică ideologică de aici, atât de diferită de glazura expeditivă de beton a maidanelor pariziene.

Cine venea agale în faţa noastră? Limbricul chiombaliu care-i turna pe junii din cartier, informatorul care făcea pe hippiotul în anii mei de liceu. Avea doar treizeci şi ceva de ani în plus. La fel de unsuros şi zgâindu-se brusc în clipa identificării, a ridicat nasul a sfidare când s-a apropiat. Nu, nu-l cunosc, am spus. Adică ştiu cine e, dar nu-i ştiu numele, şaşiul ăsta cu ochelari e de pe-aici. Mortul viu, cu aceiaşi ochelari parcă, s-a răsucit după noi, l-am văzut cu coada ochiului. Tot cartierul ştie de-acum că în apartamentul nostru stă cineva. Vuietul maşinilor de pe Calea Victoriei îmi acoperă vocea.

Povestesc, cam ca un ghid leneş, şi palatele trec prin ochii uimiţi ai lui Gene. Suntem singure pe lungile trotuare, cu soarele orbitor deasupra. Şi aici e un muzeu, zic. Sentinele, gherete, moloz. Nici un afiş, nici semn de intrare, nici steag. E închis? Ezit. Se lucrează ceva, zic. Aş putea oare să spun pe scurt tot ce ştiu? îmi trecuse prin minte. Ce-aş spune? Cât ar dura? Şi aproximaţiile? Şi situaţia de azi? Gene fusese deja copleşită de uriaşele imobile ale nimănui de pe cea mai importantă arteră a Capitalei. Simţea, înţelegeam, lâncezeala, viaţa frânată sau exclusă până şi din părculeţul prea îngrijit care întrerupea şirul de case. Ateneul, ca luat cu asalt de un stol de parcări înţesate, Palatul regal fără însemne artiste, deşi îi spusesem că e muzeu, veneau prea repede după spaţiile comerciale lăsate în paragină. Cum închiriezi aici? mă întrebase, holbându-se la magazinele cu moloz în ele şi căutând prin vitrine coordonate de proprietari disperaţi după chiriaşi într-un asemenea loc la orice oră. Trebuie să te interesezi altfel, i-am spus. Cum? La cine? Se oprise şi mă privea ţintă cu ochi foarte mici. Nu ştiu, am zis. La poliţie, nu? Da, am râs. E o idee.

Lumea încă se mai schimbase în cei doi ani ai mei de absenţă, printre trecătorii îndesiţi şi alerţi, amestecul e şi mai izbitor. Tineri rezervaţi şi crânceni, tineri şleampeţi şi violent nătângi, tineri occidentalizaţi şi desprinşi, bătrâni care se târăsc demn, pauperizaţi cu mult săpun, maturi îngânduraţi, alţi maturi dominanţi la pândă, însoţiţi de femei geloase, copii răzgâiaţi, frumoşi foc, târâţi de braţe lungi, ca nişte câini îndărătnici smuciţi de lesă. Tabloul omenesc se radicalizase şi mai tare. Şi redevenise, paradoxal, gri, alt gri. Un străin însă n-avea cum percepe aşa ceva.

În gura pasajului, Gene şi-a scos din trusă o batistă parfumată. Un damf intens de lămâie ne-a învăluit. Nu mai e nimic aici, nu? I-am făcut semn că nu. Dincolo de valul de lămâie începea mirosul de mucegai şi gunoi care fierbe. Ca de obicei, nu se vedea nimic puturos. Nici măcar vreun coş sau vreun tomberon. Cu nasul acoperit de batistă, Geneviève a înaintat câţiva metri. La parter totul era închis de multă vreme. Restaurantul din mijloc, plin de ornamente roşii, nu funcţiona nici el de ani buni. Pereţii pasajului, ca ai unei cutii abandonate, erau tapetaţi cu aceleaşi geamuri, mai toate închise, pe câteva etaje, până sus. Nici două ferestre nu semănau una cu alta. Lumină se vedea slab în câteva locuri. Cele mai multe spaţii păreau nelocuite, ca întotdeauna. Dar nici nu era neobişnuit pustiul de deasupra unui cabaret părăsit, căci asta evoca parterul. Perdele murdare se vedeau ici-colo, nemişcate, dar dădeau măcar impresia că ar fi putut să fie acolo un apartament, nu un birou. La primul etaj, deasupra capului meu, în fereastră era un ghiveci cu o lungă plantă înclinată. Irespirabil, într-adevăr. Duhnind a beci, acel loc lung şi beznos, deschis la ambele capete în străzi mari, ar fi putut fi totuşi aerisit. Putoarea venea, poate, din adânc. Dar degeaba scrutai prin grătare, dedesubt zăcea întuneric şi-atât. Aici locuiesc oameni? m-a întrebat Gene. Nu ştiu, dar s-ar părea că nu. Voia, de fapt, să ştie dacă nu cumva mă înşelasem, dacă aici anume spusese Mihai că stătea la Bucureşti. Da, aici e, i-am spus. Dar... Mă uitam la biserica de vizavi, dar termopanul fix de pe faţadă m-a crispat şi privirea mi-a alunecat pe clădirea din spate, proaspăt refăcută, trasă la riglă, ritmată obsesiv cu aparate de aer condiţionat, ca şi hotelurile de pe colţ, cu vechimea stătută îmbrăcată în vopsea nouă. Ce e aici? N-am ştiut niciodată, i-am spus, un fel de hotel, birouri. Poliţie? a râs ea şi un surâs acrişor i se întindea peste obraji, micindu-i din nou ochii. Ezitam, după bunu-mi obicei, când un porumbel a ţâşnit din pasaj deasupra noastră spre Academiei. Uite, zise Gene, ăsta a scăpat.

Aici e facultatea de arhitectură. Da, zice Gene foarte încet, între poliţie şi neant. Asta e filologia, cu geografia, zic, şi alte facultăţi. Da, între... Zâmbim. E mai scundă decât îmi aminteam. Sau eu mi-o aminteam mai înaltă fiindcă stătea în picioare lângă mine când îmi făceam exerciţiile pe salteaua din cabinetul ei. Un om serios, de mare încredere. Şi cu forţă în braţe, mi-am adus aminte când s-a repezit să mă ţină, cât pe ce să picăm amândouă în groapa tocmai evitată după ce m-am împiedicat de o ţeavă de culoarea pământului lăsată în faţa gurii de canal cu capacul pus şui. Un fel de forţă care ar fi dus orice, numai să fie lucruri clare, mari sau mici, dar purtătoare de nume.

La noi, nimic nu a fost niciodată clar, i-am spus, ştiind că aşteaptă ceva din clipa în care a vrut să ne aşezăm la masă. Şopteam, ca să nu atragem atenţia la o limbă străină. Nu mai văzuse troleibuze şi le urmărea curioasă prin geamul cafenelei. Sunt de toate aici, spunea înveselită. Şi decorul locului, ţipător şi artificial, ca şi paharele excesiv de ţuguiate, cănile cu coada aplatizată într-un design forţat marţian, toate o binedispuneau pe deasupra micii nelinişti cu care sosise. Crezi că Mihai venea aici? Nu sau da, dar Michel al ei sigur cunoscuse locul ăsta sub alte forme. Localurile şi magazinele se schimbă mereu-mereu, îi spun. Şi oamenii se schimbă, îndrăznesc. Sunt luaţi de val şi răsuciţi de sute de ori, ca o scândurică plutitoare. Aprobă din cap, imaginea umblă singură. Cum o fi putut să stea în mizeria aia? se miră până la urmă cu voce tare, chinuindu-se să apuce căniţa buclucaşă. Prin T-shirt-ul negru aproape că i se vede inima care bate de milă. Nu ştiu, zic. Poate că nu-i păsa sau era, în fond, un refugiu. Ştii, intrarea în bloc nu e pe-acolo, prin haznaua aia în care am intrat noi, dar n-aveam cum face altfel ca să-ţi arăt ceva. Doar geamurile dau în pasaj. Se intră însă din stradă, unde, de bine-de rău, e ca pe vremuri. Blocurile vechi sunt confortabile. Chelneriţa i-a adus un pahar cu apă necerut şi i-a zâmbit larg. O fi confundat cu o comandă de la o altă masă, dar lui Gene i-a plăcut grozav. Toţi sunt foarte drăguţi, zice ea, gânditoare. Şi trişti. Şi nici Michel nu se înveseleşte uşor. Nici nu e cum, îi spun. Lucrurile s-au aşezat rău după '89. Totul e fals. Sigur, zice ea, deloc surprinsă, se vede.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer