Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Râs de şobolan


Nava Semel, traducere de Ion Ştiubea

25.03.2015
Editura Hasefer
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nava Semel
Râs de şobolan
Editura Hasefer, 2015

Traducere de Ion Ştiubea


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Partea I. Povestea
O zi în Tel Aviv, la sfârşitul anului 1999

1

Cum să spun această poveste?
Ceea ce părea încheiat, începe acum să încolţească.
Şi poate nici nu e necesar să fie povestită. Bătrâna femeie încerca să-şi apere decizia iniţială şi să rămână fidelă tăcerii. Ani de-a rândul o zăvorâse în ea.
Iar acum, fără a o putea înăbuşi, întrebarea se ridică din mormântul ei, insolentă şi sfredelitoare.
Cum să povestească?
Sau poate a fost deja povestită. S-o fi insinuat în clipele de neatenţie, a înmugurit şi a izbucnit când şi-a slăbit strânsoarea. Dar cum gândul la o povestire rătăcind singură şi despuiată fără ea o înspăimânta, i se părea că nu are altă cale decât să-şi asume rolul povestitoarei.
Şi, totuşi, nu ştia cum să procedeze. Dar, aşa cum triumfase asupra poveştii, va trebui acum să triumfe şi asupra întrebării. Căci de-i va da glas, povestea va exploda fără să mai aibă vreun control asupra ei şi părţile ciuntite se vor risipi în toate direcţiile, nici de ea cunoscute.
Atât cât va depinde de ea, nu va spune povestea pe de-a-ntregul.

*
Am fost fetiţa lor. A mamei şi a tatei. I-am iubit.
Acesta ar putea fi începutul.
Dar, nu. În felul acesta, povestea s-ar sfârşi înainte să înceapă.

*
Chiar şi atunci când încă o sechestra în interiorul ei, povestea se zbătea şi-şi înfigea colţii în ea. Unii dintre ei s-au tocit ori au căzut, iar ea sperase că timpul va fi un tencuitor fidel, care va şterge tot ce nu era demn de amintire, tot ce nu merita să fie povestit, măcar şi numai pentru ea. La lungi răstimpuri încercase să-şi provoace mici amintiri controlate, dar tocmai în asemenea situaţii memoria se revolta şi refuza să coopereze. Doar în momentele de neatenţie, dincolo de limitele autocontrolului, dintele se înfigea în ea nechemat, o lua în stăpânire şi o târa chiar în mormântul poveştii.

*
Am fost o fetiţă.
N-am ales să mă nasc.
Probabil că am fost fericită. Fără ca întrebarea să se pună, fireşte.
Copiii nu obişnuiesc să se întrebe dacă sunt fericiţi.
Ce vrei să ştii?
La ce-ar folosi?
De ce tocmai acum?
Salva de întrebări a bătrânei femei încerca să întârzie inevitabilul.
Dar nepoata nu se lăsa: se încăpăţâna să primească răspunsuri.
Bătrâna femeie încerca la rândul ei să găsească un început acceptabil, care să nu pericliteze continuarea.

*
Povestea nu avea vreo importanţă specială în ochii ei şi, în acest moment tardiv, i se părea că nu prezenta o importanţă deosebită nici pentru alţii. Existau multe asemenea poveşti, iar printre ele şi unele care au fost chiar spuse. Nu credea că a ei ar fi mai presus de acelea.
Dimpotrivă, era convinsă că povestea îi va opune rezistenţă, că se va autodeforma şi că, pentru a-şi masca urâţenia, se va deghiza în alta.
Şi cu toate acestea, ea era singura care putea s-o povestească. Dacă nu în întregime sau în esenţa ei, măcar ceva din ea. O biciuia sentimentul unui îndemn străin. Era poate bătrâneţea. Nu-şi putea îngădui ca povestea să dispară ca şi cum nici n-ar fi fost.

*
Am avut o mamă.
Am avut un tată.
Nu ţi-e de-ajuns?
Am iubit şi am pierdut.
Acesta e sfârşitul. Şi începutul.
Bătrâna femeie ezită până în ultimul moment, când soneria de la uşă făcu să răsune pereţii.

*
Nu e tipul de poveste îndrăgit de public. Femeie bătrână, dă-le oamenilor ceva vibrant, optimist, cu acţiune trepidantă! Eroul trebuie să fie măreţ, cum spune nepoata. Strălucitor, faimos, ca la televizor. În ciuda vârstei, bătrâna cunoştea acest tip nou de poveşti. Ştia că o poveste va fi primită cu satisfacţie numai dacă îşi va îndepărta ascultătorii de lumea lor tristă şi neîmplinită. Oamenii au şi aşa destule necazuri, chiar şi fără poveşti precum a ei.
Auditoriul noului mileniu decide rapid. Consideră că a auzit destule. Povestea asta, povestea cealaltă, lumea e plină de poveşti. Chiar şi cei care nu au una, se încăpăţânează asupra ceva-ului lor. Şi dacă tot trebuie istorisit, e preferabil ca acest ceva să pară cunoscut. E recomandabil să istoriseşti doar ceva ce a mai fost istorisit.
Şi totuşi, povestea ei, atrofiată de întunericul prelungit în care adăstase, nu putea fi ceva cunoscut. De aici şi şansele reduse ale găsirii unui public căruia să i-o spună. În adâncul inimii ei, bătrâna îşi dorea chiar o reacţie ostilă, care să şteargă definitiv povestea.
Dar nici s-o abandoneze cu totul nu se putea.
Mai ştia că, în cazul ei, era necesar un efort suprem ca s-o spună. Trebuia să facă tot ce va putea ca să nu o deformeze. Şi să continue să o iubească în întregime, chiar şi acolo unde povestea era lipsită de iubire.
Ştia că, din momentul în care o va lăsa liberă, povestea va fi spusă altfel. Va fi adăugită sau ciuntită, va fi denaturată. Iar ea avea doar varianta sa, cea mai bună cu putinţă.
Deliberat, cu prudenţă şi răbdare, bătrâna va scoate ghimpii din tulpina poveştii, în speranţa că aceasta va ieşi în afară chibzuit şi controlat.
Cât despre cruzime, mai bine s-o lase baltă.
Cel puţin deocamdată.

*
Fetiţa se aşeză în faţa ei. Palmele-i erau deschise.
Bunico, povesteşte-mi!
Ea tace.
Bunico, sunt eu.
Ea continuă să scoată ghimpii.

*
Era mai puţin bătrână decât s-ar putea presupune. Dar întrucât în ochii nepoatei fusese plantată într-o lume cu autoritate îndoielnică, o vom denumi "bătrâna femeie", cu toate că bătrâneţea, cel puţin în cazul ei, e un termen înşelător.
Căci în ce-o privea, tocmai copilăria constituia o fixaţie şi asta nu din cauza nostalgiei. Bătrâna femeie nu era, de fapt, decât fetiţa-care-fusese. Trebuia, totuşi, să dispui de o imaginaţie îndrăzneaţă pentru a conferi trupului actual mânuţe mici şi durdulii, gropiţe în obraji şi dinţi de lapte, dar întrucât imaginea fetiţei de odinioară nu se scălda în dulceaţa unei alintări de acest soi, vom evita s-o numim "acea fetiţă". Când bătrâna femeie stă în faţa oglinzii, ea caută, tot timpul caută, în speranţa că nu va găsi.

*
Am pierdut.
Am pierdut totul.
Nu chiar totul.
Aproape totul.

*
Răbdare, fetiţo! Orice narator se încăpăţânează să-şi aleagă cuvintele, dar această povestioară deosebită o face în mod special, căci propriilor convulsii şi ghimpi nu li se găsiseră încă o traducere în limbajul poveştii.
Ceea ce fusese cândva o excelentă scuză pentru a se eschiva de la a-i povesti mamei fetiţei, pe care bătrâna femeie o numea de asemenea "fetiţă", cu toate că aceasta nu mai era demult aşa ceva.
Tuturor celor cărora le dăduse naştere, ea le spunea "copii". Chiar şi celor care au apărut pe lume din cei pe care ea îi născuse.
Cu ce să înceapă? Poate cu ceea ce a premers începutului.
A fost odată... - acesta este doar modul potrivit, decent, de a începe o povestire.
Ei bine, au fost cândva un bărbat şi o femeie. S-au întâlnit. S-au iubit. Mai mult sau mai puţin. Li s-a născut o fetiţă. Familie. Un model clasic şi ordonat. Iată un început promiţător.
Numai că povestea nu se lasă spusă astfel.

*
De ce-mi faceţi asta?
Ce-am făcut?
De ce?
Toată povestea într-un singur cuvânt.

*
Poveste, se revoltă bătrâna femeie, de ce s-o numească poveste? Termenul însuşi prezintă faptele ca pe ceva născocit şi chiar sugerează să înlocuiască detaliile grele cu nişte bagatele.
Dar fetiţa nu cedează. E o poveste. Aşa au învăţat-o. Şi nu o poveste oarecare, ci o mărturie de la sursa originală. Şi-a adus şi un caiet să-şi noteze totul. Pe coperta lui, un înger bate la maşina de scris, etichetă comercială destul de răspândită. Îşi sprijină bărbia în palmă. Aripile-i sunt colorate, iar privirea îndreptată în sus.
Fetiţa care stă în faţa bătrânei, e nepoata ei. Bătrâna femeie ştia că aceasta avea să se schimbe sub ochii ei în timpul povestirii şi de aceea amâna. Ţinea cu tot dinadinsul să n-o îmbătrânească înainte de vreme. Se temea de schimbări.
Ce s-ar fi întâmplat dacă...
Ce s-ar fi întâmplat dacă această fetiţă, care stătea în faţa ei, s-ar fi aflat în locul fetiţei care fusese ea?
Ar fi fost o cu totul altă poveste.
Sau poate nu.

*
Casa. Camera ei. Fereastra din perete. Perdeaua dantelată cu trandafiri. Păpuşa cu codiţe. Dormea cu ea sub pernă. În mijlocul nopţii se trezea s-o scoată, de teamă să nu se sufoce. Cerea iertare păpuşii.
Mama ei striga.
Nepoata era dezamăgită. Nu la acest început se aşteptase.
Când, la rândul ei, va spune această poveste, dac-o va spune, va alege un alt început, al ei.

*
I-am iubit.
M-au iubit.
Aceasta era temelia.
Nu. Povestea asta nu poate începe de la iubire.

*
Dacă i s-ar fi cerut să dea socoteală în loc de-a povesti, i-ar fi fost mai uşor. Un formular-tip, al cărui scop să fie bine definit. Ar fi putut furniza informaţii seci, fără a fi nevoită să ofere argumente. Întrebările iscoditoare, abile, ar fi putut fi folosite ca instrumentar de control, iar informaţia nerelevantă ar fi fost blocată.
Din momentul în care cedase rugăminţilor nepoatei, înţelesese că a spune povestea însemna a o zgândări. Intrase în capcană şi acum nu mai avea scăpare.
Silită şi înfrântă, încercă să înceapă din nou.

2

Un oraş mare. Ca multe altele din Europa. Cu zăpadă grea iarna. Cu râul îngheţat. De ziua ei primise cadou o pereche de patine. Cu pelerina ei albăstruie, se dădea pe gheaţă în zona permisă, unde pojghiţa era groasă. Se spunea că sunt peşti sub gheaţă. Ea nu-i văzuse.
O fetiţă de cinci ani nu putea obţine totul prin simţurile ei.
Cine-o ţinea de mână să nu cadă?
Tata. Mama şi ea. Servitoarea? Probabil că nu. Mereu în uniforma ei: rochie albastru închis, cu guler alb şi mâneci lungi.
Oho, servitoare. Acest început chiar pare promiţător.
Nepoata se foieşte pe scaun şi-şi deschide pe genunchi caietul cu dulceaţa lui de înger. Exact asta-i trecuse şi ei prin cap: tot ceea ce e necesar unei poveşti, inclusiv servitoare.

*
Ţipase. Se zbătuse. Spărsese lucruri.
De ce mă daţi unor oameni pe care nu-i cunosc? Doar am fost o fetiţă cuminte. Am făcut tot ce mi-aţi spus. Atunci de ce mă alungaţi de-acasă? Camera mea. Păpuşa cu codiţe. Fereastra cu perdele dantelate. Cu modele de trandafiri. Brodată de mama.
Eu vă iubesc. Cum se poate ca voi să nu mă iubiţi la rândul vostru?
N-am să plec. Nu vreau. Nu.
Sunteţi părinţi răi.
În final îi şi loveşte.
Acum chiar că era o fetiţă rea. Merita tot ce i se întâmpla.
Aşa începe povestea.

*
Nepoata se contractă. Era, neîndoielnic, decisă să asculte în continuare: un început ratat nu presupunea neapărat un sfârşit rău. Din punctul ei de vedere, povestea oricum se terminase deja şi destul de bine: bătrâna femeie era doar bunica ei.
"Şi totul se sfârşi prin moarte." Nu scrise în caiet binecunoscuta expresie, căci nu aşa se încheia povestea, cel puţin nu aceasta.
Dar condamnarea s-a rostogolit din tată-n fiu şi a devenit un păcat moştenit. Provocare pentru oamenii de ştiinţă, care se străduiesc să deschidă noi drumuri în ingineria genetică. Bătrâna îşi clătină capul cu hotărâre. La această corectare ea nu va lua parte.

*
Nu se supuse. Refuză să împacheteze. Nici măcar păpuşa cu codiţe. În ultima zi refuză chiar să mănânce. Foamea îi fusese ultima armă. Chiar şi acum, după atâta amar de vreme, bătrâna femeie ţinea să sublinieze că atunci nu cooperase. A fost, într-adevăr, cea mai rea fetiţă din lume. Căci pentru a o alunga din casă, trebuia să existe o cauză. Mama ei spusese: E doar spre binele tău, iar tată-l adăugase: şi doar pentru scurt timp.
Minciuni ale adulţilor.
Nepoata îşi ridică fruntea din caiet. Până acum părea că-şi notase totul cu sârguinţă.
Minciuni ale adulţilor. Eschivare inutilă.
Bătrâna femeie se opreşte. Povestea implora oricum o amânare. Se teme ca nu cumva nepoata să creadă că bunica ei minte.
Doar nu era nicio îndoială că era adultă.
Fără încredere, povestea riscă să se prăbuşească.

*
Ca să alungi pe cineva din casă, trebuie să existe o cauză.
Fetiţă rea.
Fetiţă de prisos.
Păcat că s-a născut.
O merită.

*
Niciodată nu plecase de-acasă fără părinţii ei. Ei niciodată n-au părăsit-o. Chiar şi când plecau vara la mare, o luau cu ei. Acum trebuia să rămână singură. Să fie cu nişte străini, într-un loc străin. De ce n-o iau cu ei?
Plânsese toată noaptea. Ultimele ei lacrimi. Mama se aşezase pe marginea patului ei, încercând s-o ţină de mână. Ea o respinse. Mânia - acesta era eşafodajul povestirii. Dar bătrâna va face totul ca veninul să n-o împroaşte şi pe ascultătoarea ei. Nu ea o alesese. N-avea nicio îndoială că nepoata ei nu reprezenta destinatarul ideal al povestirii. Dacă l-ar fi putut alege, ar fi convocat unul egal cu ea, insensibil, depărtat şi de ea, şi de păcatul ei ereditar. Poate astfel povestea ar fi şchiopătat mai puţin. La vârsta ei însă, speranţa într-un destinatar ideal nu era decât o stupiditate.
Când vor judeca povestea şi modul sinuos în care aceasta a ieşit la lumină, vor pune şi povestitoarea pe masa de operaţie. Poate ar fi fost posibil să se fi purtat altfel. Ar fi fost mai bine să se mulţumească cu începutul şi să restrângă continuarea la minimum inofensiv.
Fără a-l fi auzit pe de-a-ntregul, chiar şi mama nepoatei va avea obiecţii la conţinutul poveştii, căci - va spune ea - trebuie să le permitem doar pe acelea care au depăşit zona incertă dintre copilărie şi ceea ce urmează mai târziu.
Serios trasă de păr, povestea înaintează şi dă înapoi.

*
În cazul bătrânei femei şi al celor asemenea ei, păcatul ereditar ajunsese la apogeu. Fata ei se plânse, mai întâi pe la spate, apoi îi spuse direct în faţă. Dar şi asta ţinea de
poveste, deşi locul ei era, probabil, în alta.
La drept vorbind, chiar şi bătrâna ar fi dorit ca sălbateca ei poveste, cu ghimpii ei contorsionaţi, să-i fie schimbată cu ceva mai bine regizat. Iar mama nepoatei, dacă ar fi de faţă la această conversaţie, purtată într-o după-amiază plină de lumină din Tel Aviv, ar fi fost - aşa, într-o doară - mai exigentă cu povestitoarea decât oricare alt expert în povestiri.
Nu ne-arunca nouă acest caz, i-ar spune. Final de poveste.

*
Ce e o evreică?
Dacă e atât de groaznic să fii evreu, de ce m-aţi făcut aşa ceva? Voi sunteţi vinovaţi. Doar din cauza voastră sunt ceea ce sunt. Mama şi tata, cei mai răi din lume. Ce bine-ar fi fost de-aş fi ştiut de la început. Aş fi hotărât să fiu a altora.
Poate auzise vreodată cuvântul "evreu", dar copiii în vârstă de cinci ani nu acordă importanţă oricărei expresii aruncate în vânt, decât dacă e repetată iar şi iar, până ce dobândeşte o frecvenţă ameninţătoare.
Au fost şi alte ofense. L-a şi scuipat pe tatăl ei. Acesta şi-a şters mica pată umedă şi, cu totul neobişnuit pentru el, nu a lăsat să-i scape nicio mustrare. Încercase chiar şi un târg. A promis că va fi o fetiţă exemplară. Că nu va mai pretinde niciodată nimic. Şi-a luat angajamentul să mănânce morcovi la micul dejun, la prânz şi la cină, deşi ura morcovii.
I-au spălat părul cu apă oxigenată. Ea se dezlănţui. Servitoarea a ameninţat-o că-i va lega mâinile, iar la sfârşit au imobilizat-o cu forţa.
E doar ca să nu pari prea evreică.
Dacă există prea mult evreică, înseamnă că şi prea puţin evreică există. Hotărâse deja în sinea ei că, imediat ce va putea, va înceta să mai fie evreică.
Dacă a fi evreu e oribil, a fi o fetiţă evreică era cel mai detestabil lucru din lume.

*
Mai auzise şi un alt cuvânt tot pentru prima dată. Au pronunţat involuntar "război", ca un dinte spart. După care au început să vorbească în şoaptă, ca şi cum şi-ar fi pierdut vocile. Cu toate că în acel moment plămânii îi erau încă plini de ţipete, începuse şi ea să facă la fel. Mai întâi să-şi coboare vocea, apoi să şoptească şi în final să tacă de tot.
Dacă voiaţi să mă daţi străinilor, de ce m-aţi mai născut?
Unde e acolo?
Cine mă va ajuta acolo la lecţii?
La patul cui voi merge acolo?
Şi cine va fi cu mine acolo?
Cine va mai fi acolo?
De ce acolo nu e aici?
Bătrâna femeie azvârli aceste întrebări una după alta, în felul acela special de care copiii au nevoie pentru a controla ceea ce-i aşteaptă. În momentul de faţă realiza că nu fusese decât o încercare de a-şi diminua frica, cu toate că şi acum i-ar veni greu să consimtă că tentativa era oricum sortită eşecului. Oare nepoata ei ar putea vedea dincolo de învelişul bătrâneţii ei de-acum fetiţa de cinci ani care fusese? Vocea ei din copilărie se filtra printre fisurile povestirii, cu toate că, după ce fusese forţată să treacă în noua etapă a vieţii sale, se disciplinase să vorbească doar pe un ton matur.

*
Când puterile au lăsat-o - câtă forţă poate avea o fetiţă de cinci ani - ea întrebă şoptit: Veţi veni să mă vizitaţi? Iar ei jurară.
Chiar în momentul în care părăseau casa, când servitoarea îi strângea cu putere mâna, mai întrebă aproape fără voce: Veţi veni să mă luaţi înapoi imediat ce se va putea?
Şi din nou ei îi promiseră.

*
Păpuşa nu şi-o luase. Codiţe negre. Ca ale ei. Păpuşă evreică.

*
Cât despre povestitor, el ar trebui să câştige ceva din actul în sine al povestirii, întrucât descărcarea sa sufletească, potrivit experţilor, ar trebui să-i confere eliberarea. S-ar putea spune deci că bătrâna avea un mobil considerabil. Şi totuşi, niciun avantaj vizibil nu decurgea dintr-o poveste ca a ei. Acţiunea firească de întoarcere în trecut şi scormonirea prin memorie erau o binecuvântare doar pentru autorii unor povestiri cu totul diferite. Greutatea acumulată a poveştii ei nu-i lasă loc de nicio uşurare. Iar acum nici măcar nu mai avea vreo cale de întoarcere.
Nu mă abandona, părea c-o implora povestea cu voce aproape umană. Cu cât îi adâncise mormântul, cu atât ea crescuse mai sălbatică şi-şi întinsese rădăcinile, în timp ce bătrâna se iluzionase că-i stârpise şi-i nimicise toate vlăstarele. Acum venise rândul ei să-şi implore memoria s-o elibereze. Avea nevoie de un sprijin pentru a urca în sfârşit din ascunzătoare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Aliyah DaDa


0 comentarii

Spacer Spacer