Prefaţă la Râs de şobolan

Citiţi un fragment din această carte.


O carte remarcabilă, datorată unei importante scriitoare israeliene, Nava Semel, cu semnificative rădăcini româneşti în familie. (Mama, Margalit, a fost o supravieţuitoare a Auschwitzului, iar tatăl, bucovinean, Itzhak Artzi, un cunoscut om politic şi membru al Parlamentului israelian.) Publicat şi elogios receptat în 2001, în ebraică, ulterior tradus în Germania şi Australia, volumul va fi curând ecranizat. Textul românesc beneficiază de o excelentă traducere din ebraică într-o limbă limpede şi nuanţată, potenţând fluxul narativ şi tensiunile sale. Este semnat de un nume cunoscut: Ion Ştiubea.

În miezul unei construcţii narative ingenioase şi expresive, pulsează tematica memoriei, focalizată pe un "mic holocaust", a cărui victimă este o fetiţă de 5 ani, încredinţată de părinţi unei familii creştine poloneze, pentru a fi - contra unei sume de bani - salvată de soarta coreligionarilor.

Prima parte, "Povestea", ne situează "într-o zi în Tel Aviv, la sfârşitul anului 1999", când o şcolăriţă, stimulată de tema unei lucrări cerute de profesoară, îşi vizitează bunica, sperând să descopere istoria tăinuită a calvarului prin care aceasta a supravieţuit războiul. Bătrâna este o solitară, zăvorâtă în ea însăşi, refuzând orice confesiune şi respingând, violent, eticheta de supravieţuitoare, ca şi tot spectacolul public al comemorărilor. "Fetiţa se aşeză în faţa ei. Palmele-i erau deschise. Bunico, povesteşte-mi. Ea tace. Bunico, sunt eu. Ea continuă să scoată ghimpii."

Povestea începe demult, prin îndepărtarea copilei de îndrăgita casă părintească, ameninţată de grozăvie. "De ce mă daţi unor oameni pe care nu-i cunosc? Doar am fost o fetiţă cuminte. Am făcut tot ce mi-aţi spus. Eu vă iubesc. Cum se poate ca voi să nu mă iubiţi la rândul vostru? N-am să plec. Nu vreau. Nu. Sunteţi părinţi răi."

Părinţii ştiu că vor dispare în neant şi încearcă, din dragoste pentru copilă, s-o salveze. Ţăranii lacomi de bani, care au "împrumutat-o", o vor instala într-o groapă de cartofi, unde are colocatar un şobolan. "Au coborât-o într-o groapă sub pământ. Străina, pe care o va numi în continuare «ţăranca», o trase pe o scară şi-i spuse: Aici vei sta. Fetiţacare- fusese gândi că doar creaturile cele mai rele trăiesc sub pământ. Cârtiţele, şerpii, viermii. Şi cei mai detestabili, şobolanii. Mai oribilă decât toate acestea era însă ea, de vreme ce trebuiau s-o ascundă de toţi oamenii de deasupra. Astfel credea bătrâna femeie că gândise atunci. Contrar uzanţelor, ea nu amplificase povestea, ci, dimpotrivă, o micşorase."

Şobolanul cu care convieţuieşte în groapă, o vânează şi o muşcă, dar apare unul mult mai primejdios, la suprafaţă, fiul ţărăncii, tânărul Stepan, alintat de părinţi Stepcio, Stepanio, Stepanel.

"Piele de evreică, atât de moale, de fină. Chiloţi de evreică. Ce ai între picioare? Să nu-ndrăzneşti să plângi, jigodie. Îţi arăt eu imediat ce ai. Desfă-ţi picioarele tale evreieşti. Încă. Mai mult. O gaură evreiască. Asta eşti."

Şobolanul Stepan este incomparabil mai fioros decât cel de sub pământ, penetrează, penetrează şi împrăştie otrava în micuţa orfană, o umple, din nou şi din nou, în toate orificiile, de groază şi de dorul morţii, al dispariţiei fără urmă.

Bătrâna din Tel Aviv, "ori de câte ori călătorea în oraşe străine, căuta numele părinţilor în cărţile de telefoane." Puţinele momente de împăcare cu sine, de izbăvire şi înviere, veneau în întâlnirile cu preotul de la Biserica Sfântul Anton din Yaffa. "Nu voia să mai fie evreică. Preotul spuse: Şi Isus a fost evreu. Sărmanul Isus. Mama lui era evreică. Ca şi ea, a încetat şi el să mai fie evreu. Ygdal Elohim Chai... Preotul repetă după ea formula evreiască a confesiunii înainte de moarte şi ceru iertare."

Partea a doua, "Legenda" ("A doua zi, Tel Aviv, la sfârşitul lui 1999"), transcrie un mic caiet de 40 de pagini, în care nu e scris nimic, cu o copertă cu un înger, detaliu din Madona Sixtină a lui Rafael, 1513, Muzeul de artă din Dresda.

Ceea ce nu a putut scrie, micuţa memorează, totuşi, cu acuitate. "Nu există niciun oraş care să nu aibă şi un dedesubt, nu e niciun loc fără dedesubt, deoarece acolo unde trăiesc oameni există şi un dedesubt, iar dacă dedesubtul n-ar fi fost acolo dinainte, el s-ar fi creat din cauza lor... Pe bunica mea n-am văzut-o niciodată plângând. Chiar şi la înmormântarea bunicului meu stătuse nemişcată, privind drept în groapă. Câteodată cred că mama l-a iubit pe bunicul mai mult decât o iubeşte pe bunica, căci nu mai termină s-o calomnieze că trăieşte doar pentru ea, ca şi cum ar fi singură pe lume."

Bunica refuză să-şi spună povestea, nu crede decât în tăcere, dar nepoata izbuteşte să smulgă, prin afecţiune şi adoraţie, iluminări instantanee. Din puţine fragmente se reconstituie istoria teribilă a iniţierii în coşmarul pe care bătrâna îl preia, treptat, şi îl interiorizează, ca un soi de îndreptar inevitabil şi feroce în existenţă. "Ea a trebuit să suporte şobolanul mai mult decât o singură zi. Şi nu a fost o groapă, ci o vizuină... La o săptămână după ce a început să creeze lumea, Dumnezeu şi-a pus din nou fundul la bătaie, astfel a intrat în om invidia, trăsătură comună contagioasă, care se extinde cu rapiditate. Aşa mi-a spus bunica. Nu a trecut o zi şi toate animalele s-au înfăţişat Domnului cu pretenţia să primească şi ele trăsături ca ale omului. Dumnezeu le-a zis: Iată, aveţi deja o trăsătură umană, şi nu una oarecare, ci chiar invidia, care e socotită culmea însuşirilor umane. Dar asta nu le-a fost de-ajuns animalelor. Dumnezeul din povestea bunicii nu e doar harnic, ci şi generos şi de aceea consimţi să dăruiască animalelor plânsul. Până în ziua de azi, broaştele ţestoase plâng şi îşi depun ouăle pe ţărmurile singuratice în nopţile de vară, iar câinii şi pisicile plâng când se împerechează, doar că o fac fără lacrimi. Toate animalele au fost mulţumite. Plânsul li se potrivea. Doar şobolanul nu a fost satisfăcut cu ceea ce Domnul le-a dat, dar nici nu s-a gândit la ceea ce El le-a retras. Şobolanul nu voia să plângă. În marea lui neobrăzare (o altă trăsătură pe care o moştenim direct de la Dumnezeu), el s-a înfăţişat Domnului şi a pretins să i se dea tocmai râsul. Bunica accentuă cuvântul a râde, ca şi cum ar fi fost ceva cu totul străin."

În tensionata ei investigaţie, copila atinge şi un bizar moment de sarcasm sinistru, într-o altă fosforescenţă a negrei naraţiuni: "Mi-a trecut prin cap gândul cel mai ciudat. Stepan şobolanul. Acum îl chemam pe numele lui... Eram atât de fericită că fusese şi ceva uman cu ea în groapă."

Poemele, ce formează partea a treia a cărţii, au ca expeditor israelian autoarea, [email protected], şi sunt adresate polonezului virtual [email protected], având ca subiect: death & life, ca o sticlă aruncată în marea necunoscutului, visându-şi lectorul. Expeditorul susţine că este "şi fetiţa, şi şobolanul" , adăugând un rând personal, ca din partea poetului-proprietar: "doar dacă vom reacţiona, ne vom aminti."

Poemele sintetizează şi esenţializează naraţiunea, respectând rostul Poeziei. "De ce cartofi? / De aia. / De ce păduchi? / De aia. / De ce-ntuneric? / De aia. / Şi de ce Stepan?". Stepan îşi asumă rolul central în groapa beznei în care căzuse omenirea. "Isus e departe / Stepan e-aproape [...] Nu are ochi / Nu are mâini / Nu are picioare / Nu are buze / Stepan / Are doar coadă [...] A fost odată ca niciodată / O mică fetiţă evreică / Şi ea avea / Mâini micuţe evreieşti / Şi ochişori mici evreieşti / Şi-o gură mică evreiască / Şi-un trup evreiesc mititel / Şi-o gaură mare [...] Când Stepan terfeleşte / Zdrobeşte / Ciopârţeşte / Urlete de animale / Se înalţă-n vale / Iar eu în linişte / Vomit."

Finalul este un început perpetuu, care trimite la veacuri de ură şi sânge: "de voi înceta să mă mai tem / Nu voi mai fi."

Partea a patra, "Noaptea de 31 decembrie 2099", introduce un martor al trecutului, dar şi al viitorului, Staş, într-o vreme când povestirea Fetiţa şi şobolanul a devenit "imaginea cea mai răspândită pe coperţile agendelor, calendarelor şi jurnalelor electronice, mai populară decât îngerul lui Rafael, iar cea mai cunoscută colecţie de mărci din seria Fetiţa şi şobolanul e păstrată într-o aripă specială a Muzeului Secolului XXI din Washington, unde un caiet cu o reproducere din 2014 a fost vândut anul trecut cu suma record de 50 de milioane de eurodolari" şi unde se poate audia, desigur, şi hitul "Coada" în zeci de aranjamente orchestrale.

Sanctuare cu faimosul titlu se află deja peste tot, Consiliul Director de la PanEuroDisney a fost şi el, fireşte, pe fază, schimbând numele vedetei şoricel Mickey în cel al şobolanului Mickey, Muzeul New Age din Beijing deţine coroana Elisabetei a III-a cu diamante în formă de cozi de şobolan, Institutul Pan-European de Antropologie, condus de prietenul nostru Staş, şi-a schimbat tematica de cercetare, focalizând pe viitor nu pe năpasta memoriei, deşi şi aceasta "excelează deja în arta anulării". Se încearcă ataşarea povestirii Fetiţa şi şobolanul de Templul hindus al şobolanilor, dedicat zeiţei Karni Mata din Deshnoke, în Rajasthan, funcţionează undeva în lume un nou joc, în care teleportorii îl chinuiesc pe Stepan şi câştigă puncte când victima strigă după ajutor, dar şi un altul, în care Stepan devine o victimă inocentă, iar fetiţa o canibală, însetată de sânge. În Biserica Madona Şobolanului străluceşte imaginea Maicii Domnului alintând la piept un şobolan, iar rozătorul sinistru este înlocuit adesea în iconografia religioasă cu un erou care luptă pentru hrană şi merită empatie.

Chiar statul evreilor, Israel, "s-a năpustit asupra revoluţiei digitale cu o fervoare aproape teologică, poate şi datorită faptului că aceasta umplea vidul lăsat în urmă de trecutul şters deliberat, în care mai erau incluse ideologia sionistă şi religia iudaică." În contrast cu acesta, însă, supravieţuieşte şi Iu-Idea, unde trecutul este refugiat ca într-o conservă, păstrat cu evlavie, protejat, venerat, mitizat, ca şi în zonele evreieşti ale Poloniei de altădată, unde se află Biserica Madona Şobolanului.

Paradoxal, mulţi foşti pacienţi, cu memoria amputată medical, solicită, totuşi, recuperarea unei porţiuni din trecut, în care s-ar regăsi, cine ştie, şi memoria fetiţei surghiunite, chiar şi uriaşul subfolder al memoriei, intitulat Holocaust, continuu falsificat, negat, ars, scuipat, blestemat, recuperat şi iar explodat în mii de rămăşiţe perisabile şi comestibile, pe care le consumă şobolanii cu mare plăcere.

Trivializarea tragediei continuă fără răgaz şi limite, există speranţe şi promisiuni să devină absolută, definitivă, ireversibilă, spre exaltarea şobolanilor de pretutindeni, în supracreştere şi supraevoluţie spre robotul suprem, atotputernic.

Supra-şobolanul, rozătoare superioară, împânzind pământul şi luna, domnind dincolo de bine şi de rău.

Partea ultimă, "15 septembrie 1943 - ziua Doamnei noastre a durerilor" ne reintroduce în tragedie, de data asta sub semnul purităţii şi sfinţeniei, în lumina izbăvirii, a salvării şi reînnoirii: părintele Stanislav o preia şi o readuce la viaţa anonimă, implorând mereu ajutorul şi iertarea Cerului. O răscumpără, de fapt, într-o vreme când nemţii oferă zece mii de mărci pentru un evreu. El ştie că "răscumpărarea captivilor e o poruncă la evrei", dar se şi revoltă contra Dumnezeului care a îngăduit mişelia: "aş dărâma biserica din inima acestui sat frumos, aş sui pe ruine şi aş declara întregii lumi: Părinte, ai eşuat şi, din cauza Ta, suntem incorigibili [...] toată viaţa am trăit cu frica de Tine. M-am prosternat în faţa Ta [...] În noaptea asta şi în cele care vin, ne vom socoti. Dă-mi un semn, Părinte."

La 21 septembrie 1943, prea-bunul părinte notează: "m-a lăsat s-o curăţ cu o cârpă umedă. I-am tăiat părul. I-am spălat capul cu petrol. Adânc scufundaţi în orbitele lor, ochii erau ai unei femei bătrâne. Tată Ceresc, dacă aş şti că şi tu eşti disperat, eu însumi aş fi mai puţin disperat."

Terapia lentă şi tandră avansează simultan cu invocarea Celui de Sus. "Noaptea descopăr că e fascinată de pictura Naşterii Mântuitorului la Bethlehem", iar în 25 decembrie, de Ziua Naşterii Mântuitorului, credinciosul se gândeşte la predica sa: "Evreii sunt parte din corpul umanităţii care nu poate fi amputat. Corpul acesta e abisul din care cu toţii am ieşit." Şi apoi: "Cad la pământ în faţa ei".

Doar o zi după aceea, "Staş, a spus ea, desferecată din tăcere. Tot vocabularul ei e un singur cuvânt." Iar la aniversarea Uciderii Pruncilor îl vede pe fiul ţăranilor aplecat, ca un monstru, asupra pietrelor funerare. "Când m-a observat, şi-a întins mâna în semn de Sieg Heil, apoi a dispărut."

Convorbirile cu înviata din morţi nu sunt lipsite de tensiuni şi tulburare. "Îşi scutura buclele. Am vrut s-o mângâi, dar n-am îndrăznit. Să nu-i amintesc cumva de Stepan [...] Întru-nceput a făcut Tatăl nostru... Mă întrerupe. Staş, promite-mi ca El nu e evreu. Îi răspund: El este ce este şi nu are nume."

Se apropie Eliberarea, finele războiului şi al Soluţiei Finale. Părintele se grăbeşte cu alfabetizarea inocentei. "Micuţa mea elevă e pricepută şi ageră. Azi am terminat Vechiul Testament. Înainte să adoarmă, îi reamintesc descendenţa matriarhală: Eva şi Sara, Rahel şi Lea, Rivka şi Dina, Miriam şi Dvora, Yael şi Iudit, Rut şi Estera, Mihal şi Maria. [...] Ori de câte ori spun "evreu" ea se îngrozeşte. I-am spus: Şi Ioachim, şi Ana, tatăl şi mama Mariei, au fost evrei. Şi-a astupat urechile cu pământ."

De Înălţarea Sfintei Cruci, părintele îşi aminteşte că în acea zi, anul 326 d.Ch., a fost descoperită cu adevărat Crucea, iar Biserica Sfântului din oraşul evreilor a fost sfinţită. "Am fost poate ales să fiu ultimul martor al existenţei lor, căci, la urma urmei, dacă li se va pierde amintirea, îmi va reveni misiunea să apăr cu orice preţ nu doar corporalitatea fetiţei, ci şi existenţa ei spirituală. Ultima evreică."

La 14 octombrie 1944, când tancurile Armatei Roşii intră în sat, apare un ofiţer evreu care îşi caută semenii şi nu renunţă nici când i se spune că au murit toţi. "A mers cu mine până în curtea bisericii şi-a aşteptat lângă poartă. Am condus-o pe fetiţă la el. Nu-ţi fie teamă. Omul acesta e fratele tău. M-a apucat de aripa sutanei. Începu să mă ciupească de piele. Alungă-l, ţipa ea. [...] Am îngenuncheat în faţa ei. Şi eu sunt evreu, i-am spus. În veci, evreu."

Părintele cedează, în cele din urmă, vinovat şi copleşit de vinovăţia sa, la rugăminţile fetiţei de a o boteza, convinsă că astfel va rămâne mereu cu el şi nu va mai fi trimisă la ai săi. Sfântul Stanislav - Staş - ştie că tocmai această rană profundă, pentru care nu-şi poate imagina iertare, o va ţine pe fetiţă pentru totdeauna în memoria lui. Şobolanii vor reveni şi se vor înmulţi, dar memoria sa, el o depune într-o cutie şi o îngroapă sub piatra de mormânt. "Cândva se va ridica la viaţă. Evreii au existat. Fetiţa există. [...] Fiică. Acesta este numele tău adevărat. Înainte de sfârşit, iartă-mă, fiica mea, binecuvântează-mă, căci am greşit."

Orice tragedie istorică ajunsă în memoria colectivă devine curând clişeu. Clişeul a fost şi a rămas duşmanul de moarte al scriitorului, al artistului. El nu-şi poate asuma şi adeveri tragedia decât dăruindu-i propria viaţă, creativitatea sa, adevărul făcut palpabil şi imediat, intensitatea specifică, unică, autenticitate şi originalitate. Holocaustul nu face excepţie. Există deja o imensă bibliotecă despre această tragedie şi clişeele nu lipsesc, fireşte. Dar apar încă noi opere interesante, originale, autentice, de reală vibraţie şi forţă.

Cartea Navei Semel adjudecă această dificilă performanţă. Este puternică şi unică, precum arta însăşi.

În focarul ei dureros stă o povară greu de risipit, exprimată în versurile marii poete ebraice Lea Goldberg, puse ca motto romanului şi adresate lumii întregi:
"...suntem vinovaţi că am fost martori / La moartea urâtă a lumii pe care atât am iubit-o."