Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Editorialul sau starea naţiunii zi de zi


Ioan Buduca, pe marginea unei cărţi de Cornel Nistorescu

17.06.2015
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei

Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judetul Hunedoara) a urmat şcoala primara la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca.

Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003.

După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.

Înainte de 1989 a publicat trei cărţi de proză documentară şi reportaj: Întîmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni (Editura Compania, Bucureşti, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice «Români, vi se pregăteşte ceva!». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, Bucureşti, 2013).

***
Editorialul sau starea naţiunii zi de zi

Reportajul s-a născut ca specie a publicisticii, mai aproape de comunicarea utilitară decât de genurile literare. La noi, Geo Bogza a transformat această specie a jurnalismului într-una a poeziei. În vreme ce Brunea-Fox scria reportaje despre coloniile de leproşi, Bogza îşi lua ca subiect Oltul şi ambiţiona să scrie o epopee a acestui râu. Unificator natural al Ardealului cu ţara de la nord de Dunăre, Oltul devenea astfel personaj de poem dramatic.

Mai apoi, reportajul s-a prostituat, sub comanda proletcultismului şi sub ideologia naţionalismului ceauşist. Prozatorii tineri erau îndemnaţi să-şi facă ucenicia sub stereotipiile acestei specii de jurnalism, deja pervertită până la caricatură.

În anii de după tezele din iulie 1971, cererea de reportaj a ziarelor vremii n-a slăbit. Dimpotrivă. Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, în genere şantierele cele mai bine cotate de propaganda oficială deveneau teme predilecte ale redacţiilor.

În atmosfera irespirabilă a acestui jurnalism s-a petrecut un miracol. Un tânăr colaborator al Vieţii studenţeşti, student la Cluj, trimitea redacţiei de la Bucureşti reportaje care reuşeau să transforme această specie batjocorită a gazetăriei într-o formă de proză demnă, cu coloana vertebrală neîndoită sub sabia vremurilor şi cu o stilistică ce recupera uitatul sunet al realităţii. Redacţia le publica, şi numele acelui student de la Cluj, Cornel Nistorescu, devenea - cel puţin în mediile studenţeşti - un reper al moralităţii şi al rezistenţei talentului autentic faţă de canoanele oportunismului. Era un prim semnal al rezistenţei stilistice care va lua, în literatură, chipul generaţiei optzeciste, o revoltă de catifea care a schimbat mentalităţile scriitoriceşti ale vremii (nu fără opoziţia vehementă a cerberilor naţional-comunişti de la revista Săptămâna, ce juca rolul cenzurii postcenzură).

Mai apoi, redacţia revistei Luceafărul i-a solicitat lui Cornel Nistorescu colaborarea şi acolo avea să publice reportaje care vor face substanţa primei sale cărţi, Întâmplări în liniştea unei fotografii. O revelaţie pentru lumea literară. Se născuse, pe neobservate, un nou prozator. Sunetul adevărului social îşi găsise un purtător care nu făcea compromisuri în numele adevărului ideologic (o mare minciună, ştiam cu toţii atunci, dar, iată, doar unul a ştiut să o dizolve în acidul sulfuric al unui nou fel de a scrie reportaje).

A fost mai apoi angajat al Scînteii tineretului şi, la urmă, al revistei Flacăra. Dar a continuat să scrie reportaj. Visa să fie «reporter la sfârşitul lumii». Acela ar fi fost reportajul vieţii sale. L-ar fi scris pentru zei? Nu. Visa, de fapt, să prindă sfârşitul lumii comuniste. N-a fost să fie aşa. În decembrie 1989 era plecat din ţară pentru o serie de reportaje care ar fi urmat să fie publicate în Flacăra. Ne-am văzut în primele zile ale lunii ianuarie 1990. Rămăseserăm prietenii care am devenit la Cluj, în studenţie, şi la Viaţa studenţească, unde eu fusesem angajat cu trei ani în urma lui, în 1978, mai ales datorită insistentelor sale recomandări.

Nu eram profeţi atunci, în ianuarie 1990, după cum nici n-am devenit între timp. Trăiam, în devălmăşia evenimentelor, pe valul de entuziasm al eliberării de sub ceauşism şi speram că acest val ne va elibera şi de comunism. Nu intuiam că problema era mai adâncă decât cea pe care o putea arăta coaja unui regim politic şi a unei ideologii. În miezul de sub coajă lucrau mentalităţi mai vechi, care făcuseră ca şi în multidealizatul nostru interbelic să fi avut una dintre cele mai corupte clase politice din Balcani. Dar încă nu vedeam în clar aceste adâncimi. Unii, iată, nu pot să le vadă nici acum, la 25 de ani de la căderea acelor coji. Cojile ideologiei comuniste au căzut, într-adevăr, dar cele care s-au aşezat peste ochii noştri? Discernământul este o calitate a privirii, iar privirea, în sensul în care ea devine un bun social, are a fi o calitate a educaţiei.

N-aveam cum să bănuim în 1990 că stricăciunile comuniştilor în materia educaţiei naţionale se vor agrava în chip dezastruos şi după ce vom fi aruncat zoaiele din copaie (cu copil cu tot, zic unii, gândindu-se chiar la ceea ce mai era de calitate în învăţământul de dinainte de 1990).

Acum, când părem a vedea mai clar, n-ar trebui să fie prea târziu, dar cine, azi, mai pune la bătaie toată energia şi tot curajul pentru a striga în pustiu că relele vor veni, mâine, de la lipsa de calitate morală şi intelectuală a şcolii româneşti? Vedem că partidele noastre au devenit mafii, dar cum ar mai putea un hocus-pocus să le schimbe obiceiurile? Nu, politicul nu se schimbă de la sine, ci vine să fie expresia schimbărilor din substanţa educaţiei naţionale. Acolo rămân, ca nişte seminţe care au căzut, deocamdată, pe un sol infertil, speranţele. Solul acela are a fi fertilizat din nou sau vom înceta să mai fim o naţiune!

În ianuarie 1990, în casa lui Radu G. Ţeposu, stăteam de vorbă despre transformarea Vieţii studenţeşti într-o publicaţie nouă, un săptămânal social-politic. Nistorescu nu mai dorea să-şi continue cariera la revista Flacăra, în redacţia căreia se duceau lupte intestine destul de murdare. A acceptat să se alăture colaboratorilor noii publicaţii şi voia să ştie cum se va chema. "N-aş vrea să aibă un titlu din două cuvinte, ca să poată fi cerută uşor la chioşcuri. Daţi-mi revista Expres, de pildă. Ce ziceţi?» «Un singur cuvânt?! De ce nu Cuvântul, atunci?» am zis. Până la urmă, am ales acest titlu. Nu bănuiam ce necazuri ne va prilejui. O bună bucată de timp, câţiva ani, cotidianul Cuvântul, condus de Nae Ionescu, promovase în interbelic o politică prolegionară. N-a fost uşor să scoatem din percepţia unora prejudecata că, în fapt, am dori şi noi să promovăm ceva similar, mai ales că noul săptămânal îşi fixase o cronică despre tradiţiile şi realităţile ortodoxiei.

Cornel Nistorescu a fost prezent, număr de număr, în Cuvântul, apoi, curând, şi-a înfiinţat propriul săptămânal: Expres. A chemat de la Iaşi câţiva colaboratori care făcuseră înainte de 1990 o excepţională revistă studenţească, una care era admirată în toate redacţiile profesioniste. Expres-ul a pornit la drum. Succesul a fost fulminant. Tirajul a urcat până la 500.000 de exemplare.

Săptămânalele social-politice, alături de un cotidian (România liberă) care optase pentru un puternic militantism antineocomunist (antifesenist, în fapt), jucau în acei ani rolul de creuzet al viitoarei opoziţii politice, pregătind alternanţa la guvernare. În 1996, alternanţa devenea fapt de istorie postdecembristă.

Şi aşa avea să înceapă seria anilor cunoscuţi azi drept «regimul Constantinescu». Expres-ul era deja însoţit de un cotidian nou, Evenimentul zilei. Condus la început de Ion Cristoiu, acest cotidian şi-a creat un profil acut senzaţionalist, de mare succes comercial, fiind totodată o tribună influentă a convingerilor politice antifeseniste şi o publicaţie de investigaţii asupra tuturor misterelor evenimentelor din decembrie 1989 şi din lunile extrem de agitate care au urmat (cu mineriadele, mai ales). Corupţia politică nu se instalase încă în topul realităţilor româneşti.

În urma unor dispute legate de atitudinea redactorului-şef faţă de noul preşedinte Emil Constantinescu, Ion Cristoiu s-a retras de la conducerea ziarului, cedându-şi şi părţile sociale pe care le deţinea în afacere. Ceilalţi doi acţionari, Mihail Cârciog şi Cornel Nistorescu, au decis ca noul director editorial să fie, cum era şi firesc, cel care condusese Expres-ul, unde acţionariatul era deţinut de aceiaşi doi. Săptămânalele social-politice nu mai băteau recordurile vechi de vânzări. Foamea de presă (şi de libertate) dădea acum apă la moara cotidienelor. Noul director şi noul editorialist al Evenimentului..., Cornel Nistorescu, a transformat profilul senzaţionalist al ziarului într-unul orientat către calitatea scriiturii publicistice. Subiectele senzaţionale nu aveau cum să lipsească, dar nu mai erau trase de păr, iar calitatea redactării articolelor şi forţa investigaţională a redacţiei au crescut vizibil.

Editorialele lui Cornel Nistorescu aduceau, pentru întâia dată în acei ani, o scriitură de prozator în atitudinea gazetărească şi un simţ acut al realităţilor sociale (care începeau să fie mai dramatice decât cele oferite de jocul politic): sărăcia, în creştere, disponibilizările întru şomaj, soarta unor comunităţi industriale aflate în tranziţie către nu se ştie ce etc. Militantismul politic conştientiza deja două teme noi, extrem de importante pentru viitorul ţării: aderarea la NATO şi integrarea în UE. Erau anii în care cuvântul «capitalism» se despărţea de spaimele ce fuseseră inoculate în răsunetul său public. Conştiinţele morale din jurnalistica acelor ani (şi Nistorescu era un reper în acest sens) începeau să înţeleagă tot mai limpede întârzierile induse în mersul societăţii româneşti de perestroikismul iliescian.

Volumele de faţă adună o colecţie de articole din anii guvernărilor Convenţiei Democrate. Zi de zi, editorialul semnat de Cornel Nistorescu în prima pagină a Evenimentului zilei juca rolul unei lanterne puternice aţintite asupra agendei social-politice. Ce era nistorescian în cercul de lumină proiectat asupra realităţilor clipei? Chiar faptul că lumina aceea avea puterea să străbată clipele până în ţesătura lor mai adâncă, până la urzeala pe care o lucrează istoria aceea care nu e vinovată pentru ceea ce face ea cu noi cât suntem noi vinovaţi pentru ceea ce facem cu ceea ce face istoria cu noi. Editorialele lui Cornel Nistorescu nu doreau să fie fabule despre jungla ce creştea în jur, aşa cum voiau să fie editorialele lui Cristian Tudor Popescu, un pamfletar talentat al scriiturii care reduce politicul la figurile unei grădini zoologice. Nici nu ambiţionau să se constituie în consultanţă politică pentru liderii jocurilor de putere, aşa cum fuseseră uneori editorialele lui Ion Cristoiu.

Luminători - zice textul biblic când face referire la stelele de pe cer. Luminători - zicea mentalitatea iluministă când definea rolul învăţătorilor, al gazetarilor ori al intelectualilor. Luminători - da, astfel de stâlpi pentru conştiinţa morală a societăţii erau editorialele din Evenimentul... Iată sintagma-cheie: conştiinţa morală. Societatea se adâncea într-o criză morală ce venea din străfundurile unei crize culturale şi de mentalităţi istorice. Intelighenţia noastră se retrăgea în preocupări tot mai rupte de realităţi, în vreme ce realităţile îşi schimbau chipul ca într-un carnaval al măştilor acoperind alte măşti. Acum, la mulţi ani depărtare, înţelegem ce s-a pierdut câştigându-se mai multă libertate: am aruncat copilul odată cu zoaiele din copaia trecutului comunist. Unii spun că acel copil din metaforă ar fi fost puterea industrială a ţării. Alţii cred că acel copil ar fi fost chiar conturul unui proiect raţional de ţară. Alţii îndrăznesc să afirme că am ratat reformarea învăţământului românesc în condiţiile unui proiect neclar de ţară. Una peste alta, constatăm zi de zi omnipotenţa unei clase politice profund impotente din punct de vedere moral şi intelectual. Cum s-a ajuns aici? Editorialele lui Cornel Nistorescu documentează îndeajuns de multe răscruci ale drumului pe care am rătăcit: am considerat - greşit - ca scopuri în sine (erau, în fapt, doar mijloace) temele consensului naţional cu privire la NATO şi UE, ignorând urgenţa adevăratelor scopuri ce ar fi trebuit înscrise într-un proiect de ţară; am fost orbiţi de carnavalul măştilor politice, dar am neglijat faptul că politica în general şi politicile ei particulare au a se desfăşura nu numai pe terenul bătăliilor pentru putere, ci (mai ales) în domeniul laborios al unor programe multianuale de dezvoltare social-economică; am ignorat formatarea unor strategii de valorificare a resurselor noastre naturale şi, drept urmare, n-avem nici azi think tank-uri de cercetare a avantajelor noastre competitive în acest esenţial domeniu; n-am observat la timp că lipsa unor bănci ale capitalului autohton are să devină un major dezavantaj competitiv; am lăsat gândirea unor bugete naţionale pe seama improvizaţiei care îşi făcea iluzia că a cheltui are a fi tot una cu a dezvolta; n-am înţeles la timp ce proporţii poate lua jaful organizat politic asupra acestor bugete improvizate ş.a.m.d.

Citiţi acum editorialele de atunci ale lui Cornel Nistorescu având în faţă acest tablou al stării actuale de fapt şi veţi descoperi cum, într-un fel total neideologic, nepartizan, neteoretic, conştiinţa morală din spatele condeiului care le-a scris a «văzut», înainte ca faptele să devină catastrofale, încotro ne îndreptăm.

*
Nu există un singur fel de limbaj de lemn. Expresia aceasta («limbă de lemn») a fost o găselniţă inspirată a unui politolog francez. Ea sugera ceva despre un proces din lumea vegetală în care sevele vitalităţii încetează să circule prin cuvintele care descriu viaţa, aşa cum încetează ele să circule într-un copac tăiat de la rădăcină. Un copac tăiat încetează să mai fie copac. Devine lemn. Limba de lemn a propagandei de orice fel este întotdeauna un astfel de copac tăiat. Poţi face şi mobilă de lux din lemnul unei astfel de limbi, dar asta nu va putea reda nicidecum relaţia vie cu pământul viu a copacului care a fost prins cândva de rădăcinile sale.

Noua limbă de lemn (una de anvergură globalitară) s-a instalat în locul vechii lignificări a cuvintelor sub regimul totalitar comunist.

Ceea ce era ca un talent înnăscut în reportajele literare ale lui Cornel Nistorescu era dat de absenţa limbajului lignificat. Pur şi simplu, şcoala vieţii, norocul, destinul l-au ferit de nenorocita capacitate de a învăţa acest limbaj.

Ceea ce este ca un talent de astă dată conştient de sine în publicistica social-politică a lui Cornel Nistorescu este dat de refuzul de a învăţa noul limbaj de lemn. Noua lignificare a cuvintelor vorbeşte, de pildă, despre corupţie. Şi - Doamne! - cât mai vorbeşte! Nu simţi însă nici o sevă a revoltei vitale în vorbăria asta. E o vorbărie ca oricare alta. Probabil că nicăieri altundeva a vorbi despre furt, furtişag, furăciune, jaf n-a devenit, ca la noi, un fel de aflare în treabă de tip monden, un fel de artă a conversaţiei... Amoralism fără limite. Nu-l mărgineşte nici o întâlnire cu suferinţa morală. Nu-l împrejmuieşte nici un fel de gard viu al conştiinţelor.

Nu vei întâlni acest amoralism în articolele scrise de Cornel Nistorescu. Este pecetea stilistică a personalităţii sale: faptul că îi pasă, faptul că simţi că îl doare, faptul că, pentru el, subiectul nu este doar subiect de presă, ci participare sufletească şi suferinţă morală.

Cu asemenea conştiinţe, dacă ar exista în proporţia pe care statistica o prezintă drept masă critică, s-ar putea construi cândva un consens naţional pentru viitor. Unde să-ţi mai pui speranţele dacă nu în direcţia unor asemenea conştiinţe? Când şcoala românească şi publicistica noastră se vor trezi din somnambulismul lignificării în care au căzut, vom înţelege (şi vom predica din nou) despre faptul că unde e ştiinţă fără conştiinţă, nimic nu e, iar unde e şi incompetenţă, pe lângă lipsă de conştiinţă, praf şi pulbere e totul.

*
Cotidianul, ca instituţie de presă (ziarul), s-a dotat de la bun început cu o coloană care juca rolul editorialului. Adică articolul care exprimă opinia editorilor acelui ziar în privinţa evenimentelor ce se derulează de la o zi la alta ori a fenomenelor social-politice care interesează publicul în cel mai înalt grad. Practica editorialistului unic nu este una obişnuită, nu s-a generalizat. La noi, ea a fost posibilă la ziarul Timpul, între 1877 şi 1883, datorită personalităţii excepţionale a lui Eminescu. Mai târziu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu au reluat experienţa editorialistului care scrie zilnic.

După 1990, evenimentele trecerii de la totalitarism la democraţie au cerut ele însele refacerea acestei experienţe. Atunci de ce numai Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu s-au supus acestei exigenţe? E o chestiune care îşi găseşte explicaţia mai puţin în evenimente decât în personalitatea gazetarilor cu pricina. E vorba, mai întâi, de asumarea conştientă a riscului de a-ţi rutiniza scriitura şi de a formata o anume încremenire în proiect. Dar riscul acesta merită asumat dacă eşti dăruit cu un anume simţ al istoriei. Coloanele tale de editorial zilnic vor deveni curând o fereastră prin care urmaşii tăi dedicaţi competenţelor unor istorici profesionişti vor putea privi într-o realitate extrem de volatilă : schimbătoarele stări de spirit ale naţiunii.

Anii 1997-2000, iată, priviţi din prezentul nostru prin fereastra lui Cornel Nistorescu, descriu curba descendentă a unei speranţe de normalizare care se pierde înainte de a-şi consolida un proiect de normalitate! Cândva, când ne vom reîntâlni cu o nouă şansă istorică de a construi un proiect de ţară într-un anume consens naţional, vom avea baze documentare solide în colecţia acestor editoriale zilnice. La fel ca în povestea daimon-ului socratic, vom şti mai bine ce să nu facem. Să nu uităm copilul în copaie când vom arunca din nou zoaiele unui trecut istoric, în primul rând.

Noi ne-am despărţit de trecutul nostru, după 1990, fără să fi avut propria noastră dezbatere calmă, inteligentă, competentă, suprapolitică, despre noi înşine şi proiectul nostru de viitor. Chiar şi mai apoi, când am trecut la elaborarea unui raport asupra comunismului românesc, l-am expediat într-o viteză a nerăbdării şi într-un unghi al partizanatului care ne-a făcut să ignorăm setul de beneficii societale care ar fi cerut continuitate socială şi economică : alfabetizarea, urbanizarea, industrializarea, avantajul competitiv al resurselor noastre naturale, liantul cultural al identităţii naţionale etc.

Nu mai avem nimic de pierdut. Le-am pierdut pe toate. Şi am rămas cu libertatea de a comenta dezastrul. Daimon-ul care ne va vorbi din publicistica adunată în acest volum n-ar trebui ignorat.

(Ioan Buduca)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer