Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


De cum cade frunza, casele de la mahala se chircesc şi se fac mai mici. Seamănă cu nişte bătrâni dezbrăcaţi, pe al căror trup se văd rănile timpului. Vântul începe să sufle şi să mârâie în spetezele gardurilor şi femeile îşi pun broboadele de lână şi bătrânii umplu cu rumeguş butoaiele prin care sunt trase ţevile cişmelelor şi-n ferestrele caselor pun paravane de tablă zincată. Doar în mijloc mai lasă deschisă o spărtură cât un pachet de ţigări prin care văd cine le bate la poartă şi cine mai trece pe stradă. La început de iarnă, casele din mahala seamănă cu nişte animale speriate, încercând să se ascundă în pământ, sau cu nişte cetăţi naive care se pregătesc de asediu. Iar apărătorii încearcă să lupte cu ochii închişi în speranţa că vor scăpa neatinşi. Mahalaua nu este nici polul mizeriei, nici capitala oamenilor plini de păcate. E mai degrabă ultimul val al oraşului înainte de a se scurge în câmpia dezolantă, în singurătatea ei de toamnă târzie. Dincolo de mahala începe România mare. Un om zicea că în nopţile friguroase cu lună aude cum latră câinii mai bătrâni din Giurgiu. Un bilet de un leu leagă mahalaua de centrul oraşului. Şi, cu toate acestea, oamenii de aici ajung foarte rar pe Calea Victoriei. Dar nici noi nu străbatem lumea lor în fiecare zi, aşa că până la urmă suntem chit. «La film n-am mai fost de douăzeci de ani. Poate şi mai bine. Acum patru ani, am ajuns în Piaţa Romană ca să-mi petrec o cumetrie, la văru' Gicu. Acum trei ani am fost la Lemetru - că m-am dus la un doctor. Şi gata! E prea multă lume şi n-am ce face p-acolo». Chiar n-are ce face! Ea are 76 de ani. Moşul ei e mai tânăr. Are numai 72. Casa lor e mică, mică, parcă ar fi căzut de pe ecranul televizorului, dintr-un film cu desene animate. Nici nu se vede de după gard sau de sub crengile nucului. Grajdul e din chirpici. Au frământat cu picioarele pământul adus din câmp, au adunat paiele şi le-au amestecat, l-au zidit şi l-au acoperit cu goz şi cu coceni de porumb şi cu buruieni. Pe alocuri au pus şi hălci negre de hârtie gudronată. Stau pe strada Viţei, numărul 3. Pe o parte sunt casele apărate de pomi, de cealaltă, marea de pământ întinsă pe frânghia orizontului. Au venit aici cu zeci de ani în urmă, ea din Urleasca, el din Brăila, doi ţărani care nu-şi mai aduc aminte dacă s-au iubit atunci când s-au luat. El a făcut o concentrare în Bucureşti, ea, supusă şi tăcută, l-a urmat, aducând de acasă şi sapele, şi secerele, şi grebla. El ştia croitorie, ea ştia agricultură. Într-o bună zi, atelierul de croitorie în care lucra Popa Stan s-a desfiinţat şi omul şi-a adus aminte de pământ. Prăvălia pământului nu se desfiinţează niciodată. Şi-au cumpărat o vacă. Animalul era mic şi slab. L-au hrănit cu iarbă adunată de pe marginea drumului, i-au adus ştiuleţi de porumb, iarna i-au dat să bea apă caldă, i-au spălat coada cu săpun, i-au dat coji de pâine şi făină de mălai, şi vaca a început să se întoarcă din moarte, să strălucească la păr şi să zburde. Dimineaţa nici nu apucau să se spele, să şteargă pânzele de păianjen ale somnului din ochii lor tineri şi fugeau în grajdul încropit să vadă ce face, dacă rumegă sau doarme. Vaca a devenit marea lor bucurie, o alintau, vorbeau cu ea, o strigau pe nume, şi ea mugea uşor de pe marginea câmpului şi venea repejor şi, cu ochii ei mari şi luminoşi, se uita la ei, tineri şi frumoşi şi cuminţi, cum îi întind palmele cu câte o coajă de dovleac sau cu un ştiulete crud. În serile de vară, când soarele adormea în porumbiştile dinspre Dunăre, se aşezau pe prispă şi se uitau la ea cum rumegă şi cum clipeşte şi se bucurau. Când a fătat primul viţel, bătrânul a fugit până la o cârciumă şi a luat două şnapsuri, fără să ştie că sărbătoreşte prima lui victorie de ţăran în marea mahala a Bucureştilor. La început, au culcat viţelul în casă, lângă ei şi i-au dat lapte cu biberonul şi ziceau, lasă s-o mănânce câinii de croitorie, o să creştem vaci şi o să ne descurcăm noi şi aici la Bucureşti, şi s-au descurcat, au ajuns să aibă şi patru, şi cinci vaci, şi în fiecare dimineaţă Popa Stan trecea pe stradă cu găleţile cu lapte şi mahalagiii îl vedeau cum calcă şi cum trece mândru şi cu ochii sclipind de bucurie, şi se întorcea spre prânz cu plasele pline cu pâine şi cu mărunţişuri. Aşa au trăit vreme de treizeci de ani. Pentru ei, oraşul era alcătuit de primele blocuri unde duceau laptele. Cu vremea, drumul lor a devenit mai scurt. Au îmbătrânit săpând porumbul, cosind marginile şanţurilor, uscând fânul, adăpând vacile, scoţând gunoiul şi cărând laptele pe la uşile bucureştenilor de la margine. N-au avut copii. Parcă le pare rău, dar s-au obişnuit, aşa cum s-au obişnuit şi cu vitele. Mai întâi s-au bucurat, apoi s-au ţinut de ele, ca să treacă prin vremuri fără zvârcoliri. Dar, într-o bună zi, au început să simtă ocolul rece al durerilor. În unele nopţi parcă dormeau pe un cui nevăzut şi-i înţepa ba în coaste, ba în ficat, ba în umeri. Dar cea mai mare durere i-a tăiat în ziua în care şi-au dat seama că una din vaci nu mai ia viţel. Au ţinut-o un an cu speranţa că doar-doar o prinde. Şi-n anul următor, în loc să se întâmple aşa, a doua vacă a rămas stearpă şi, încet-încet, s-au trezit că nu mai au decât vaci sterpe, slabe şi fără lapte. Întâi, gândul le-a mers la noroc. Poate i-a ocolit puţin, dar, cu vremea, s-ar putea să se întoarcă. Şi le-au ţinut câţiva ani şi, când şi-au dat seama că toate speranţele lor sunt deşarte, au dus animalele la târg. Acolo, nimeni nu s-a uitat la ele. Erau slabe şi cumpărătorii întrebau de lapte şi de viţel, şi ei nu puteau să mintă. Au încercat cu ele la abator. Li s-a spus că nu sunt trecute în planul de tăieri şi că nu le pot prelua. Ce să facă? Să le ducă la spital! Au făcut-o şi pe asta, le-au dus la spital, miraţi că în Bucureşti există un spital pentru vite şi, după ce le-au tot purtat pe drumuri, au aflat că nu se poate, că n-au ce le face, eventual să mai încerce la Facultatea de medicină veterinară, că acolo sunt profesori şi oameni de ştiinţă. Bătrânii au luat-o iar pe drumuri, începând să-şi verse durerile şi necazurile pe bietele animale, înjurându-le cum le venea la gură, lăsându-le să sufere de foame şi de sete, îngroziţi că iar vine iarna şi iar trebuie să strângă nutreţ ca să le ţină fără nici un folos. Şi atunci iar încep să le înjure şi să le bată şi, când junghiurile le spintecă ficatul şi umerii, încep să plângă şi să le mângâie. Simt şi ei că, uneori, viaţa e un tunel fără ieşire.

Traiul la marginea Bucureştilor e aspru. Vânturile nu ajung până în centrul oraşului. La mahala, ele se prăvălesc peste case, ca o turmă înfometată de porci mistreţi. Oamenii se ascund şi taie cărări înguste prin omătul gros şi pleacă zilnic spre slujbele mărunte. Unii s-au aşezat aici pe vremea zăpezii din 1953. Viscolul cel mare i-a prins cu căsuţele abia încropite. În două zile, zăpada le-a ajuns până la acoperiş. Veniseră de prin sate îndepărtate şi erau atât de speriaţi, încât n-au avut curajul să iasă preţ de câteva zile. Pământul şi cocioabele le-au cumpărat de pe la tot felul de şmecheri care au simţit că le scapă din mâini. Nu le-au luat cu acte. Ei erau veniţi de la ţară şi erau oameni de onoare. N-au pus preţ pe hârtii. Au scris înţelegerea, au dat banii, au semnat de faţă cu martori şi au crezut că ajunge. N-au ştiut că o hârtie mâzgălită n-are nici o valoare şi nici o putere. Abia târziu au aflat că nu-s bune de nimic, că pământul plătit nu este al lor, că firavele case au fost ridicate într-o zonă verde şi că, într-o bună zi, când va veni vremea copacilor, vor fi dărâmate ca nişte cutii de chibrituri şi-n locul lor vor fi sădiţi castani şi tei şi arbori ornamentali. Ei n-au avut curajul să ia oraşul în piept. Li s-a părut prea mare şi prea puternic şi s-au simţit prea mici, prea slabi, cu prea puţină carte, fără meserii şi fără neamuri şi cunoscuţi. S-au apropiat de el cu frică şi cu uimire. Şi abia dacă au reuşit să-i smulgă o pană. Grădini nu prea au. Doar câţiva metri de pământ pe care îl chinuie cu zarzavaturi. Sapă şi ultima palmă de pământ. Pun o roşie, o floare, o ceapă şi un trandafir. Printre ele, lasă o cărare îngustă spre intrarea în casă. Lângă uşă pun un leandru sau câteva muşcate. În piaţă nu merg. La banii lor, îi seacă. Unul s-a lăsat de pământul de la periferie şi s-a angajat la o fabrică. Cu vremea, a ajuns cel mai bun tricotor dintre femeile de la Tricodava. Locul de casă l-a cumpărat de la nişte fraţi. În stânga străzii era George, în dreapta Marin. Ăia s-au lepădat de pământ şi, într-o zi, un oficial de la primărie a venit şi a bătut ţăruşii şi le-a zis, băi cutare, mata eşti Strada Fraţilor numărul 3, mata eşti Strada Fraţilor numărul 5, şi bătea cu toporul şi scria numerele cu creion chimic şi ei notau pe coperta buletinului, să nu uite numele străzii şi numărul dacă s-o găsi vreunul care să le fure ţăruşul. S-au pripăşit pe pământul lăptarilor de la Sebastian, oameni bogaţi care ţineau magazine şi făbricuţe şi care au vândut locurile mai mult ca să scape de ele şi să nu le ia «regimul». Ion Gheorghe, ţăran din Ialomiţa, a cumpărat un petic şi a ajuns tipograf şi s-a pensionat şi n-a reuşit să părăsească mahalaua. Petru Constantinescu, cazangiu, a cumpărat şi el un loc de întors o căruţă şi unul Bachus a cumpărat alături şi a adus cu el o pereche de cai şi s-au trezit singuri şi săraci, ameninţaţi de câmpul care venea spre ei când cu mirosuri de grâne coapte, când cu viscole şi lupi flămânzi. Când încercau să se apropie de şaretele foştilor stăpâni, aceştia îi loveau cu biciuşca. Marin a' lui Gică Lăptaru mai călca uneori pe acolo şi se uita la ei numai cu o jumătate de ochi şi anii au trecut şi, într-o bună zi, când au săpat un canal de aducţiune pentru alimentarea cu apă a Capitalei, au descoperit lăzile cu banii ruginiţi ai foştilor lăptari şi cârciumari. La mahala, fiecare casă care se ridica aducea cu ea şi o groapă adâncă din care luau pământul pentru chirpicii pe care-i făceau în lăzile de marmeladă. O vreme, i-au rugat pe gunoierii oraşului să vină să-şi descarce căruţele şi camioanele în curţile lor, pentru că în nopţile întunecate trecea garda călare şi le bătea în porţi, băi cutare, să-ţi astupi groapa, că ne omorâm caii şi-ţi cârpim o amendă mai ceva ca o copită! În spatele casei lor, pământul părăsit s-a întors cu spatele spre ei. Se îmbată mereu cu apă şi se face un fel de scrob mărunt şi adânc, mai adânc decât mâlul lacurilor fără ieşire. În fiecare an cooperativa agricolă din Măgurele îl ară şi-l seamănă şi toamnă de toamnă nu găseşte decât un loc mlăştinos, cu papură şi smârc, de pe care nu poate recolta nimic, nici măcar în preţul unei fise de telefon. Apa vine mereu, asmuţită parcă spre grădinile şi casele stinghere ale ţăranilor de la mahala. Nici unul dintre ei nu are curajul să se socotească bucureştean. Trăiesc modest, lucrează în fabrici şi se socotesc ţărani. Pe la porţi şi-au pus câte o bancă de lemn pe care stau după-amiezile când nu lucrează în grădini. Fiecare simte nevoia unui loc din care să se uite la lumea care trece şi la stelele îngheţate-n cer. Mulţi dintre ei au crescut vite. Tudora Căiţă, o femeie bătrână şi singură, a avut patru vaci. Altul a avut cai. Un altul de pe strada Ciuleandra a avut oi şi vite. Cei care n-au găsit un loc prin fabrici au lucrat pământul periferiei, rămânând ţărani cu domiciliul în Bucureşti. Asta a fost singura schimbare în viaţa lor. Alţii au ajuns în mahala printr-o ciudăţenie. Într-o colibă de coceni, un băiat din Boloteşti, judeţul Vrancea, ţine felinarul aprins ca să vadă cum fată o oaie. Afară, animalele înfrigurate se înghesuie unul în altul şi behăie încet. Sunt aproape două sute de oi ale unui macedonean pensionar din Militari, care a pus la cale o mică afacere. A închiriat acel loc din mahala şi l-a găsit pe Vasile Toader din Vrancea, un băiat cuminte, dat afară pentru cine ştie ce de la Combinatul Siderurgic Galaţi şi venit în Bucureşti ca să-şi încerce norocul şi la ciobănie. N-are părinţi şi nu mai are ce pierde. Dar de câştigat, n-a avut curajul să încerce un loz mai mare, a luat-o încet, de la periferie, ca păstor de oi, şi zice că, într-o bună zi, poate că se va însura şi va vedea ce-o face. Doarme în colibă, de fapt aţipeşte câte puţin şi ascultă lătratul câinilor. Şi-n Bucureşti mai vine lupul şi mai dau raite tot felul de hoţi şi de cheflii care se abat pe la oi. Ziua le scoate cât mai departe în câmp şi, abia când nu se mai văd decât coşurile întreprinderilor mari, se opreşte pe marginile cu iarbă uscată şi se uită spre oraşul de care nu ştie şi se miră de ce se numeşte Bucureşti.

La periferia periferiei viaţa e mai grea şi nu-i îngăduie decât pe cei care au curajul să înfrunte câmpul nesfârşit. Ai sentimentul că oamenii aceştia, la un ordin sau la un semn, fără să se supere, fără să crâcnească, şi-ar lua căscioarele în spinare şi s-ar muta la altă periferie. Viaţa lor e simplă. Preocupaţi mereu de a câştiga câte puţin, de a agonisi câte ceva ca să-şi cumpere o haină sau să ridice un şopron, nici nu-şi dau bine seama că timpul trece şi le mai rămâne puţin de trăit. Poate că nici n-au visat mai mult. Asta a fost miza, ăsta a fost pariul şi atât au câştigat. S-au temut de oraş şi i-au amăgit adierea sa, valurile lui zgomotoase, care până la ei se sparg şi ajung din ce în ce mai mici.

«Ani la rând am trăit aici ca într-un sat. Ne cunoşteam între noi, ne adunam câte zece bărbaţi la o singură sticlă de vin şi ne zdrobeam să ne facem case care mai de care mai arătoase. Ne ştiam povestea şi pe vecini îi socoteam un fel de rude. Abia în ultima vreme, unii au mai plecat, au mai venit alţii şi nu ne mai cunoşteam şi treceam pe trotuar ca muţii, şi asta înseamnă că s-a terminat cu satul, gata, trăim şi noi în Bucureşti.» După 30 de ani, Gheorghe Speteanu se încumetă să se considere bucureştean care trăieşte pe marginea gropii Colentina. La stânga şoselei se întinde groapa cea mare, cu şanţurile adânci ale fostei fabrici de cărămidă Smith. Anul trecut, câteva turme încă mai lunecau încet pe malul gârlei spre stânele improvizate undeva mai spre margine. Machedoni din Bucureşti încă se mai încumetă să bată periferia cu turmele lor tăcute, cu oi slabe şi înnegrite de smog şi cu măgari blânzi, care adorm în mers. Groapa e o oază de linişte, o catedrală de sălcii amare şi dulci, acoperite de bolta joasă a cerului, întunecat adesea de umbrele lungi ale spitalului Fundeni. Un popor blând, de oameni veniţi de la ţară, s-a aciuat aici printre şatre de ţigani şi printre hoţi pe vremea războiului, când lumea se ascundea prin şanţurile şi gropile fostei fabrici de cărămidă, şi unii se ascundeau de poliţie, alţii se ascundeau de bombe, alţii se ascundeau de neveste şi aduceau cu ei femei necunoscute, care dispăreau iar după o zi sau două. Cei care şi-au ridicat case au cumpărat şi câini, unii şi-au luat şi arme de vânătoare şi noaptea se strigau şi băteau în ferestre, au dat hoţii la cutare, şi săreau cu toţii şi lumea chefuia pe ascuns şi cânta la acordeon, groapa avea micile ei orchestre ambulante, şi cuţitari, şi hoţii ei celebri, şi zilele de sărbătoare, când un zumzet începea să călătorească prin aer, amestecat cu ţipete şi chiote de veselie, când ciobani băteau pe la porţi şi se rugau de mahalagii să cumpere brânză şi carne pe datorie. Groapa a fost multă vreme locul în care te puteai ascunde şi te puteai pierde, unde iubirile se trăiau violent şi unde scandalurile se încheiau fie cu o bătută, fie cu o băută şi cu un plâns pe marginea mesei din cârciumă. Oamenii mai ţin minte când un oltean tânăr, unul Negulescu de la I.T.B., s-a aşezat pe buza gropii şi-n urma lui a apărut un tânăr care a spart biserica şi a furat toate buteliile din cartier. Şi au mai venit mulţi şi mulţi s-au dus, a murit şi popa Fluture din Uleşti, cel care a jucat pe masă, şi Sile Găinaţ care l-a tăiat pe ginere-su, şi au venit Ostropel, fost comisar de poliţie, şi Mihai Buzgure, fost în comitetul de stradă, oltean de la Strehaia, şi Bănică zidaru, invalid de război care a zidit jumătate din casele gropii, şi Tite tâmplarul, «a' lui coana Mia», şi Costică Şchiopu, invalid din comerţ şi, cu vremea, au pietruit aleile şi au betonat trotuarele şi şi-au ridicat garduri de beton şi băncuţe de fier forjat şi, dincolo de groapă, la umbra spitalului, încă de pe vremea când se construia, au fost aduse nişte barăci cenuşii din metal în care lumea stă să fermenteze şi să dospească până va da peste propriile ei margini, cu oameni şi animale şi copii înghesuiţi pe holurile care sună a foame şi a toacă. De acolo se vede gârla cu limba ei de argint, cu străzi în pantă, hărţuite de pomii desfrunziţi, cu femei care umblă pe trotuare cu părul prins în bigudiuri, târându-şi picioarele în papuci de casă, ieşind cu găleţile de la cişmea unde se schimbă veşti, cu bătrâne care tricotează pe unde nimeresc, în faţa caselor cu magazii mici, cu statuete de ipsos răsturnate prin grădini, cu cuşti de câini pe care stăpânii au bătut numere de automobil, cu copii care sar peste bălţile reci şi chiuie la un joc cu nuiele, cu lume multă, de furnicar în ceasurile după-amiezii, când bărbaţii se întorc de la slujbe, când groapa e ca o încăpere primitoare, în care toţi se cunosc şi se bucură de puţin. Ştefan Ionescu lucrează la T.C.I.A.Z. şi pleacă dimineaţa la cinci ca să ajungă la un autobuz care-l duce la alt autobuz cu care ajunge la Fundulea, unde construieşte o fabrică de zahăr. În centrul Bucureştilor n-a ajuns de câţiva ani. Vine noaptea şi pleacă noaptea. Seara se uită puţin la televizor şi adoarme. Părinţii lui, ţărani din Vrancea, l-au adus aici înainte de război şi toţi fraţii săi s-au pripăşit pe fundul şi pe marginea gropii, au lucrat la cuptoarele de cărămidă Ring, la fabrica Smith, la maistrul Vighi, un italian înamorat de o româncă focoasă, despre care s-a spus că ar fi fugit cu un soldat de la bateria antiaeriană care tăcea mereu pe malul plin de viaţă al gârlei Colentina. Sus, pe buza gropii, stăpân şi caimacan era unul Victor Pietraru. El stăpânea lumea interlopă şi avea o reţea de câteva cafenele şi o trupă de gorile cu care făcea ordine şi tot el controla şapte-opt echipe de şmecheri cu care învârtea pe degete tot comerţul talciocului. Un oarecare Ştefan Ionescu monta linii pentru vagonetele de cărămidă şi apoi un altul, Nae Stănciulescu, fost proprietar de fabrică, a ajuns să lucreze ca zidar la Izolatorul, şi pe locul fostei fabrici de cărămidă Smith se înalţă acum blocuri cu zece etaje şi-n ele s-au mutat mulţi din mahala, dar şi mulţi veniţi de pe aiurea, de prin satele îndepărtate ale câmpiei şi ale ţării de nord. «Când se mai întâmplă ca o femeie de la blocuri să strige după una de pe groapă, ascultă, tu, mahalagioaico, cealaltă îi răspunde, eu, mahalagioaică?, ba tu, că la voi mahalaua e pe înalt, p-aci pe la noi nu-ţi trece tramvaiu' prin creier.» «Noi stăm pe groapă, suntem de parcă am fi venit din acelaşi sat», zice Ion Matei de pe strada Minerilor. Şi numele de străzi au un parfum aparte: str. Visului, str. Fiordului, str. Atleţilor, str. Lacu Amara (oamenii zic Lacu' amar). Numele personalităţilor n-au mai ajuns şi pentru străduţele de la periferie. Şi toate câte sunt pe lume au fost luate drept denumiri, şi viţa, şi cartoful, şi strugurii, şi florile, şi copacii, şi pomii, toate, toate, pentru a putea împărţi marginea oraşului într-o geografie citadină. Aceste străzi nu dau în nici o piaţă, curg dintr-una într-alta, se încovoaie după marginea gropii, cotesc la cişmele şi ocolesc bălţi şi rămăşiţe de smârcuri şi dau în şosea sau spre malul gârlei sau pe maidane cu iarbă arsă, cu gâşte plictisite şi cu copii care fugăresc o minge de cauciuc.

Mahalaua are amintiri, dar nu are istorie. Ţăranii se cred departe de lume fără să ştie că trăiesc cu degetele prinse în roţile dinţate ale acestei vremi. Uneori au sentimentul că se mişcă pe cealaltă faţă a pământului, în rezervaţii de linişte, unde, singuri şi împăcaţi, îşi împart bucuriile şi nenorocirile. Gheorghe Speteanu, un pensionar vorbăreţ, a lucrat ani şi ani la Institutul Meteorologic. Lângă căsuţa lui, unul Gheorghe Stanciu a cumpărat o livadă pentru a construi o moară ţărănească cu motor cu aprindere şi care n-a mai pornit niciodată. A rămas livada cu pruni şi meri, cu cireşi şi vişini bătrâni, la care proprietarul mai vine din când în când să repare gardul şi să culeagă fructele. Gheorghe Speteanu are copii. Când s-au născut, a sădit în marginea curţii doi brăduţi firavi care să-i însoţească prin vreme pe cei doi băieţi şi să crească odată cu ei. La un moment dat, s-a rugat de stăpânul livezii să-i vândă câţiva metri de pământ ca să mai ridice o casă, să-i ştie pe amândoi copiii cu două gospodării încropite din timp. Stăpânul livezii l-a refuzat, mai întâi politicos, apoi i s-a părut că vecinul îl pândeşte şi-i coace un rău şi de atunci un zid de tăcere a început să crească între ei. Brazii au crescut odată cu copiii, i-au întrecut şi s-au ridicat deasupra pomilor vecinului, neiertători şi reci, secând cu puterea lor stranie un bătrân cireş, pomul cel mai frumos din toată mahalaua. Pomul a luptat o vreme, dar puterea lui a scăzut şi fructele i s-au împuţinat şi frunzele s-au îngălbenit şi s-au zbârcit. Stăpânul livezii încearcă să treacă înapoi peste zidul singurătăţii şi să-l convingă pe bătrânul Speteanu să doboare brazii. Încă un an sau doi şi cel mai bun cireş din cartier va muri sub ochii de gheaţă ai brazilor, cu fâlfâiri solemne de ceară. Stăpânul lor e neînduplecat. Nu poate să uite atâţia ani trăiţi cu mânie. Bineînţeles, îl salută şi-l respectă pe stăpânul cireşului bolnav. Şi celălalt îi răspunde şi-şi scoate pălăria când trece pe lângă vecinul său. Sunt ca doi pensionari cuminţi şi trişti, care au îmbătrânit într-o luptă surdă, cavalerească, cu puţine momente de izbucnire. În locul lor, pomul încearcă să mai ţină piept umbrei nemiloase a brazilor. Şi totul se face în tăcere, ca doi şerpi puşi să lupte pe o masă de sticlă, în vreme ce stăpânii lor, bătrâni şi bolnavi, stau pe margine şi tac şi nu vor să recunoască faptul că anii au trecut, că toate victoriile sunt deşarte şi că, măcar acum, înaintea vântului rece şi răscolit al nopţii, merită să-şi dea mâna şi să se bucure de răgazul înserării.

De cealaltă parte a Bucureştilor se întinde lumea şi mahalaua ceferiştilor candizi, tot ţărani veniţi din Dâmboviţa şi Teleorman, încumetaţi să se apropie tiptil de oraşul fornăitor, aşezând cocioabe şi, mai apoi, căsuţe îngrijite dinspre câmp spre metropolă, începând cucerirea ei din apropierea ruinelor Mănăstirii Chiajna şi dinspre Giuleşti Sârbi, dinspre gropile de gunoi ale marelui oraş.

Sute şi sute de camioane taie cartierul în fiecare zi şi cară molozul şi gunoaiele Bucureştilor spre rănile adânci ale pământului, în timp ce ei trăiesc la fel cum trăiesc şi ceilalţi ţărani din mahalalele Bucureştilor, amărăşteni cinstiţi şi slujbaşi corecţi, reuniţi într-o lume din care nu mai ai unde să cazi. Mahalaua nu s-a născut din frica omului de semenii săi, nici din naivitatea ţăranilor care n-au îndrăznit să cucerească oraşul. Mahalaua a fost decenii la rând un fel de capitală a nevoilor şi a oamenilor necăjiţi, un fel de cartier de rezidenţă pentru o singură noapte, în care trecătorii au sfârşit prin a rămâne o viaţă. Mahalaua nu s-a născut din tentaţia omului pentru infern, ci din nevoile şi necazurile celor care n-au reuşit să se ridice deasupra vremurilor. Cu anii, mahalaua a câştigat o linişte şi o dulceaţă amară, un fel de resemnare şi de bucurie. Oamenii s-au obişnuit cu locul şi îşi apără memoria, s-au săltat deasupra nevoilor şi, cu ce-au agonisit, se bucură de zile. Rănile şi durerile mahalalei s-au închis pe nesimţite şi omul a rămas, puţin erou, puţin învins, puţin îndrăgostit, puţin sărac, puţin rău şi înţelegător. Fiecare recunoaşte că acum e târziu, cărţile s-au făcut atunci când era tânăr şi asul acesta n-o să-i mai vină niciodată. Ce-ai pierdut e bun pierdut, zice Don Cordero, un italian bătrân, fost student la politehnica din Luxemburg, plecat pe front în armata italiană şi ajuns pe malurile Dâmboviţei în vremea războiului, când traducea pentru reprezentanţii militari ai ducelui pe care nu-l înghiţea. Don Giovanni Cordero e un bărbat cât un munte şi vorbeşte limba română cu uşoare accente păsăreşti. A luptat în sudul Italiei, a luptat în Africa, a lucrat la contrainformaţii, a căzut prizonier şi a scăpat şi vremurile l-au adus la Bucureşti, un fel de mic Paris al Europei de Răsărit, şi Don Giovanni vorbea şi germana, şi italiana, şi franceza, domnule, eram trilimb, zice el, şi locuia la Hotel Lafayette şi se învârtea în lumea bună, printre militari şi politicieni, printre oameni de afaceri şi artişti, şi se simţea bine între străinii a căror limbă o înţelegea, dar n-o putea vorbi, şi aştepta să se termine războiul ca să se întoarcă în Luxemburg şi să-şi reia studiile şi, într-o bună zi, a urcat pe scările unei instituţii financiare şi a văzut o fată, poate nu i-a văzut decât privirea, şi, în timp ce Don Cordero îmi spunea ce-a simţit în acel moment, un puşti longilin şi superb vine şi-i cere o minge, i-o dă şi se îndreaptă spre poartă, de unde se aude o voce, măi alde Cordero, sunteţi acasă?, nu aveţi nişte vopsea pentru bucătărie? Şi alde Cordero se ridică şi răstoarnă nişte bidoane, n-am dechit negru, zice el şi se aşază pe scaun, avea o privire pe care am aşteptat ani şi ani, era românca mea, che am plecat după ea şi am iubit la nebunie, nu despărţit de ea nici o zi. Chind cazut prizonier la sfârşit de război, ea ai venit la mine zi de zi cu pic de pachet şi cu vorba buna, şi s-au aşezat în Giuleşti, într-o casă mică, pe care Don Cordero a transformat-o într-o bijuterie. Au avut o fetiţă, o vagabonda, signore, zice Don Cordero, umblă aiulia, dar el a rămas cu nevasta lui pe care a iubit-o ca un adolescent, şi ochii lui mari încep să se înmoaie ca la un copil, românca lui a murit şi fiică-sa l-a părăsit, nu înainte de a-i lăsa pe cap doi nepoţi în care bătrânul o vede mereu pe nevastă-sa. Mai ai pe cineva în Luxemburg, don Cordero? zic eu, şi el, vai de mine, am mama şi fraţii mei. Şi de ce nu te întorci în ţara dumitale? Merg acasa, da' nu pot fără derbedeii aştia mici, zice don Cordero. E bolnav de inimă şi ar avea toate motivele logice, întemeiate şi omeneşti să se întoarcă în ţara sa. Şi totuşi, nu pleacă, în ciuda faptului că fiica sa l-a dezamăgit, în ciuda faptului că valul imens de beton cu zece etaje vine încet dinspre Giuleşti şi spulberă micile cuiburi ale mahalalei. Don Giovanni e un om şarmant. Mai e şi puţin trist. De când i-a murit nevasta, o singurătate egală şi pâcloasă îi îneacă zilele. Vede şi el că oraşul vine grăbit spre el, dărâmând totul şi reclădind lumea după altă înfăţişare şi, cu toate acestea, continuă să trăiască în vechea mahala, oropsită de frig, în care se întorcea de la o amărâtă de fabrică de mase plastice, dar se întorcea cântând O, sole mio!, şi aştepta primăvara, când gardurile se trezeau şi începeau să freamăte sub mângâierea ploilor calde. Oamenii reparau zidurile, le văruiau, cârpeau acoperişurile şi îmbrăcau haine subţiri şi, cu nebănuite puteri, luau de la capăt cursa nebună spre slujbele marelui oraş, sperând ca în anul acela să câştige mai mult şi să părăsească periferia. Primăvara, mahalaua e ca o frumoasă femeie săracă, machiată de sărbătoare şi cântând desculţă, şi aşa a rămas în memoria oamenilor, o bucurie născută din aproape nimic. Mahalaua este acum un spaţiu privilegiat al memoriei, o lume din ce în ce mai îngustă, strâmbată de ofensiva betonului şi împinsă spre câmp de lamele sclipitoare ale buldozerelor. Şi ultimele fotografii le poţi face spunându-le unor oameni bătrâni şi trişti, zâmbiţi, vă rog, în vreme ce puterile ascunse ale pământului îi întineresc pentru o clipă şi cântă în muguri, iar casele mici trag adânc aer în piept şi încep să zboare peste sălciile tunse şi se sting în orizontul curat al aducerii-aminte.

(Un reportaj din volumul Proprietarul de iluzii)