7 păcate ale vieţii de familie

Citiţi cuvântul înainte la această carte.


Ce să faci când o familie îţi spune despre unul dintre copii: "E o catastrofă. Nu ştiu ce-o să se facă; nu învaţă nimic la şcoală"? Ce să faci când acest copil, adus vădit împotriva voinţei sale la consultaţie, pare că are totul pentru a fi sănătos, inteligent şi fericit? Ce să faci când comisiile de orientare conchid că nu îşi are locul nicăieri? Că fiind prea inteligent ca să fie şcolarizat cu copii deficitari şi prea incult ca să fie pus cu copii de vârsta lui, ar risca nu numai să sufere, ci şi să îi împiedice şi pe unii, şi pe ceilalţi să înveţe?

În fiecare săptămână întâlnesc cel puţin una dintre aceste situaţii în privinţa cărora aş putea conchide: "Doamnă, domnule, copilul dumneavoastră e fericit, se bucură de viaţă, când doarme, când mănâncă, când se joacă cu prietenii, fraţii şi surorile, sau cu câinele lui. E fericit când meştereşte la ceva cu dumneavoastră, domnule, sau când face o prăjitură de mere cu dumneavoastră, doamnă. Aşa că, fie-vă milă şi lăsaţi-l în pace!". De fiecare dată însă îmi spun:

"Ce-o să se facă copilul ăsta într-o lume în care eşecul şcolar duce la leprozeriile educaţionale şi succesul la uşile Biroului pentru ocuparea forţei de muncă?". În piaţa actuală a locurilor de muncă, şcoala a devenit o loterie în care cei ce reuşesc nu sunt siguri că vor câştiga, iar cei care eşuează au şanse să nu piardă.

Oricum, şcoala continuă să aibă o valoare socială importantă şi normalizatoare, şi eşecul şcolar provoacă familiilor o senzaţie intensă de păcat, generatoare de angoasă şi de culpabilitate. Din acest motiv, propun cel mai adesea câteva şedinţe cu copilul şi cu familia sa, pentru a înţelege astfel mai bine lucrurile, deoarece mi se pare iresponsabil, la încheierea unei prime consultaţii, să conchizi: "Îmi pare rău, nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Nu există motive medico-psihologice pentru acest eşec. Copilul dumneavoastră este normal şi, dacă nu are rezultate şcolare bune, e pur şi simplu fiindcă şcoala nu îl interesează!".

Să respingi astfel o chemare în ajutor, bazându-te pe absenţa simptomelor psihopatologice, echivalează cu a ignora cuvintele unui grup care exprimă ruşinea unui păcat, şi să dispreţuieşti astfel angoasa unei familii care va încerca oricum să o facă auzită, cu riscul chiar de-a provoca uneori, şi involuntar, tulburări psihologice la un copil normal. Deoarece, dacă eşecul şcolar nu este o boală, el poate duce la boală din cauza poverii păcatului familial pe care îl atrage după sine. Invers, putem deopotrivă respinge orice responsabilitate individuală şi să credem că respectivul copil care eşuează, deşi are iniţial "tot ce îi trebuie ca să reuşească", nu este decât victima expiatoare a unei probleme familiale ascunse, secrete, dureroase. În această optică, păcatul eşecului nu este decât un alibi care îngăduie exprimarea unei angoase colective fără a-i dezvălui originea reală. Copilul nu ar fi astfel decât "buretele afectiv" al unui inconştient familial care încearcă să şteargă urmele unui trecut sau ale unui prezent de nemărturisit.

Oricare ar fi dezinteresul personal al unui copil pentru şcoală sau indispoziţia unei familii care creează de la un cap la altul şi inconştient eşecul unuia dintre copiii ei, aceste modele simpliste de înţelegere sunt departe de a rezuma ansamblul realităţii. De aici, preocuparea noastră de a pune în titlul acestui capitol un plural care să reflecte complexitatea etiologică a "eşecurilor şcolare".

În care este vorba de prima întrevedere dintre o familie şi un terapeut

Dincolo de căutarea unei cauze întru totul ipotetice, prima întrevedere familială urmăreşte să stabilească un bilanţ, un fel de inventar al nivelului de suferinţă, de culpabilitate şi de expresie a unora şi a celorlalte. Această "scanare afectivă" va permite să se determine felul în care o familie poate să se mobilizeze pentru a-şi asuma păcatul ei. Într-adevăr, refuzul şcolar al unui copil cu coeficient intelectual normal nu atrage după sine aceeaşi dinamică de mobilizare ca eşecul şcolar al unui copil suferind de o afecţiune cerebrală organică. Într-un caz, va trebui ca familia să fie ajutată să înţeleagă că refuzul de a învăţa nu este poate decât o modalitate a copilului de a se exprima, în timp ce în celălalt caz va trebui ca părinţii să îşi dea seama că, deşi copilul lor posedă competenţe reale, acestea nu sunt cele aşteptate de dorinţa lor legitimă de reuşită şcolară.

Prima întrevedere are de asemenea ca scop să evidenţieze felul în care se exprimă familia. Într-adevăr, pare dificil să modifici o situaţie dacă circuitele de comunicare din interiorul familiei sunt inexistente sau neadaptate. Toate familiile înţeleg povestea următoare: "Imaginaţi-vă şantierul unei case. Toate materialele sunt pregătite pentru ridicarea unei clădiri adaptate dorinţei dumneavoastră. Singura problemă e să îi chemi pe diverşii specialişti într-o ordine logică. Pentru ca zugravul să nu vină înaintea constructorului sau electricianul înaintea zidarului, trebuie să organizezi un sistem de comunicare performant, dar care să fie şi în acord cu dorinţa şi posibilităţile fiecăruia. Aplicarea acestui sistem este prealabilă oricărei construcţii". Asta pentru a spune că rezolvarea unei probleme familiale depinde nu atât de natura ei, cât de resursele afective, intelectuale şi comunicaţionale pe care le posedă familiile. Unele vor fi capabile să mute munţii din loc; altele se vor epuiza la primul grăunte de nisip.

Pregătirea oricărei terapii trece deci printr-una sau două întrevederi preliminare, cam aşa cum radiografiile sau analizele sangvine sunt preambulul oricărei intervenţii chirurgicale. Totuşi, dacă intervenţia chirurgicală presupune un pacient adormit şi pasiv, activitatea terapeutică cu familia urmăreşte, în ce o priveşte, să trezească la viaţă creativitatea grupului. Pe deasupra, în timp ce bilanţul prechirurgical al unui pacient nu cere decât prezenţa lui în diferitele centre de analiză, întrevederea preliminară a unei familii cere ca ea să pună în cuvinte şi în emoţii o problemă prin definiţie dureroasă. Tocmai din pricina acestei angajări, etapa diagnostică a unei prime întrevederi nu este niciodată separată de terapie.

Pentru a explica finalitatea acestor prime întrevederi, mi se întâmplă uneori să spun altă poveste: "Imaginaţi-vă că vreţi să escaladaţi Mont-Blanc. Niciun ghid responsabil nu va accepta să vă conducă fără să vă fi supus în prealabil unui chestionar referitor la nivelul dumneavoastră de experienţă şi la forma fizică. Nu ghidul vă va duce în spinare, ci dumneavoastră veţi merge în funcţie de capacităţile şi cunoştinţele tehnice pe care le aveţi despre munte. Bazându-se pe informaţiile pe care i le veţi fi dat, ghidul vă va propune în funcţie de propriile sale competenţe o ascensiune pe un drum sau altul. Astăzi, la această primă întrevedere, cam acesta este demersul pe care aş vrea să îl fac, întrebându-vă ce credeţi despre originea eşecului şcolar al fiului dumneavoastră." Răspunzând, mulţi simt intuitiv că escaladarea Mont-Blancului tocmai a început.

În care este demonstrat că e întru totul iluzoriu să vrei să găseşti o origine a unui păcat familial

Daniel are şapte ani când vine pentru prima dată la consultaţie cu mama lui. Este un băiat inteligent, dar care nu reuşeşte să înveţe să citească şi să scrie. Acest fiu unic a fost crescut de un tată şomer şi, din când în când, de o mamă infirmieră-auxiliară prinsă între serviciul de urgenţă, noaptea, şi treburile gospodăreşti suplimentare, ziua.

La prima întrevedere, tatăl lipseşte şi numai la insistenţa noastră va accepta să vină la a doua consultaţie. Este un bărbat scund, plăpând, al cărui aspect contrastează cu înfăţişarea masivă a soţiei sale - un bărbat căruia i-a trebuit mult curaj ca să vină să îşi afişeze timiditatea şi inferioritatea. Spune că nu ştie să citească şi nici să scrie şi că ar dori ca fiul lui să ştie într-o bună zi. Nu îşi face însă griji, fiindcă "Daniel nu e prost şi o să reuşească el...". Bărbatul se grăbeşte de altfel să adauge, ca pentru a se convinge pe sine, că nu are nicio îndoială că fiul lui este inteligent, având în vedere "cum se descurcă în viaţă".

Sentimentul acestui tată faţă de eşecul fiului său este deci extrem de atenuat, împărţit între o îngrijorare pur formală, dictată de normele sociale ale reuşitei şcolare, şi o admiraţie profundă faţă de inteligenţa şi capacitatea de-a se descurca a acestui fiu unic şi adorat. Mama, în ceea ce o priveşte, îşi mărturiseşte neputinţa, sau face legământ de neputinţă, faţă de această situaţie despre care afirmă: "Înţelegeţi, atâta vreme cât soţul meu nu o să fie mai ferm cu el, lucrurile n-o să poată merge cum trebuie".
Iată altă poveste: cea a lui Bernard, de paisprezece ani, care repetă clasa a şaptea. Părinţii sunt necăjiţi, deoarece sunt aproape doi ani de când fiul lor nu "mai face nimic la şcoală" - ceea ce li se pare deosebit de revoltător fiindcă, până într-a şasea era un elev excelent. Bernard a început să aibă note mai proaste când a trecut într-a şaptea, moment care de altfel a coincis cu dificultăţile de-a adormi. Neliniştiţi de comportamentul său, părinţii l-au îndemnat să se ducă la un psihoterapeut. Eşecul acestei prime tentative i-a determinat apoi să aleagă alt psiholog, la care adolescentul a renunţat repede. Atunci familia respectivă a cerut o consultaţie la centrul nostru.

Bernard are o soră mică, în vârstă de zece ani, care e într-a cincea şi care are capacitatea de a-l agasa extraordinar, deoarece îl imită în toate privinţele, şi asta "de când s-a născut". Dar, fapt remarcabil şi despre care Bernard nu va pomeni niciodată: în timp ce de aproape doi ani acest adolescent este în situaţie de eşec, surioara are un succes strălucit şi ministerul învăţământului i-a propus chiar să "sară" peste clasa a cincea. În această familie, tatăl este inginer şi pare foarte absorbit de activitatea sa profesională. Cât despre mamă, universitară, ea pare să formeze o diadă destul de privilegiată cu fiul ei. Ea e cea care va spune despre Bernard:

"Mi-am consacrat existenţa unui copil lipsit de recunoştinţă. Ce-mi mai rămâne, decât ochii cu care să plâng? Singura scuză pe care ar putea-o avea e că bunicul lui [din partea tatălui] era la fel de leneş ca şi el."

Două poveşti diferite referitoare la acelaşi păcat... Într-un caz, e Daniel, copilul care a eşuat dintotdeauna; în celălalt, Bernard, adolescentul care, după cum spune Jacques-Antoine Malarewicz, pare să fi "reuşit să eşueze." Două poveşti diferite care ilustrează ceea ce se numeşte, de la Ludwig von Bertalanffy şi de la teoria sa generală a sistemelor încoace, principiul de echifinalitate.

Acest concept postulează că nişte sisteme deschise, adică în relaţie constantă cu ecologia lor, cum este cazul sistemelor familiale, creează într-un moment sau altul al istoriei lor o situaţie care nu depinde nici de condiţiile iniţiale, nici de procesele care au creat-o. Astfel, istoria familială a lui Daniel nu seamănă deloc cu cea a lui Bernard. Şi totuşi, ele duc amândouă la o situaţie unică: eşecul şcolar. Principiul echifinalităţii ne mai spune că aceeaşi problemă poate fi generată de cauze diferite şi că, în materie de psihologie, naşterea unui păcat scapă oricărei etiologii univoce.

Dacă modelul cauzei unice este destul de pertinent în domeniul medical sau chirurgical - "o insuficienţă cardiacă este motivul pentru care acest pacient prezintă un edem al membrelor inferioare" sau "acest copil suferă din cauza unei fracturi a tibiei" - el îşi pierde din relevanţă de îndată ce trebuie explicată complexitatea indispoziţiei psihice a unei familii. În realitate, nimic nu ne permite să spunem că un tip de eveniment este de natură să inducă un anume tip de suferinţă: explicaţia univocă a apariţiei unui păcat ţine mai mult de convingerea religioasă decât de certitudinea ştiinţifică.

Totuşi, în faţa unui eşec şcolar, nu putem să nu căutăm o cauză, şi când o căutăm, o şi găsim: un învăţător cam sever sau o învăţătoare cam îngăduitoare, un bunic sau o bunică bolnavă în momentul intrării la grădiniţă, un complex Oedip nerezolvat până în clasa I, conflicte ale cuplului etc. Trebuie spus că la raionul "Etiologie" găsim de toate dacă intrăm în Marele Bazar al Hotelului Vieţii. Dar, dacă principiul echifinalităţii face să fie rizibilă orice abordare univocă, problema unei cercetări cauzaliste în materie de psihologie comportă totuşi un interes major, nu prin caracterul ei de veracitate, ci prin capacităţile sale de-a face să vorbească o familie despre o angoasă din care o parte, deseori, nu are mare legătură cu eşecul propriu-zis.

Această punere în scenă prin intermediul unei căutări cauzale, totuşi iluzorii, este una dintre axele fundamentale ale psihoterapiei atât individuale cât şi familiale. Astfel, când un tată sau o mamă spun: "Copilul meu are eşecuri şcolare din cauza asta sau din cauza cealaltă", pentru mine asta înseamnă: "Iată unde am ajuns astăzi, în faţa dumneavoastră. Această interpretare a dificultăţilor noastre vă arată punctul din care plecăm şi căile pe care ni le puteţi indica pentru ca să dăm o altă interpretare problemei noastre."

Semnificaţia pe care o dăm lucrurilor e cea care creează în parte aceste căi de interpretare şi ni se întâmplă zilnic să întâlnim nişte fapte care nu vor căpăta importanţa unui eveniment decât prin ponderea înţelesului pe care li-l conferim. Drept urmare, dacă o familie reuşeşte să aibă o altă viziune despre păcatul ei, ne putem aştepta în mod justificat, fără să fim niciodată siguri, că aceasta va dispărea. Unii părinţi care credeau că situaţia de eşec şcolar se datora unui soi de "lene genetică" i-au îngăduit copilului lor să ajungă strălucit la învăţătură, reconsiderând acest eşec drept protectorul unui dezechilibru familial. Dacă este puţin probabil că această explicaţie este cauza unică, totuşi ea e cea care va mobiliza creativitatea familială şi va şterge păcatul. Fiindcă nu cauza contează, ci înţelesul pe care i-l dăm, şi numai el este capabil să responsabilizeze familia în privinţa devenirii sale sau să o imobilizeze într-o culpabilitate paralizantă.