Cuvânt înainte la 7 păcate ale vieţii de familie

Citiţi un fragment din această carte.


Antoine Alaméda este psihiatru pentru copii, psihoterapeut de familie şi şeful secţiei de psihiatrie a copilului şi adolescentului la spitalul din Toulon.

Cum se face că, dintr-odată, copilul silitor începe să ia numai note proaste la şcoală? De ce bebeluşul refuză brusc să mai mănânce? În ce fel agresivitatea explozivă devine raţiunea de a fi pentru unele cupluri? De ce partenerii se despart surprinzător după ce copilul lor pleacă la facultate? Refuzând să identifice sursa problemelor strict la nivel individual, psihiatrul francez Antoine Alaméda ne îndeamnă să privim cu mai multă atenţie către relaţiile problematice stabilite în interiorul unui cămin.

Toate aceste raporturi disfuncţionale sunt puse sub semnul a şapte "păcate" familiale, abordate interdisciplinar (istorie, antropologie, ştiinţa sistemelor). Fără să aibă conotaţii morale sau religioase, aceste "păcate" se referă la: eşecuri şcolare, simptome psihosomatice, violenţă, despărţiri, incest, bani şi doliu. Plecând de la cazuri rezolvate în cabinet, autorul ajută familiile să reînveţe cum să-şi folosească resursele paralizate din pricina culpabilizării sau a ruşinii.


În timpul studiilor mele de medicină am învăţat că o boală trebuia să aibă o origine şi că misiunea fiecărui medic era să vindece sau măcar să aline suferinţa pacientului. Deşi se recunoaşte de-acum că acest model cauzal, care de altfel a îngăduit să se facă un pas mare înainte în cunoaşterea şi tratarea bolilor organice, este în cea mai mare parte a timpului inoperant în faţa durerii psihice, ispita de-a scoate din pălăria vrăjită a etiologiei o cauză unică şi pretins ştiinţifică este şi astăzi destul de mare. Astfel, mama, considerată vinovată pentru tulburările psihologice ale copilului, a devenit vrăjitoarea vremurilor moderne şi marele inchizitor Psiholog, în căutare de legitimare ştiinţifică, a făcut ca nu puţine să ajungă la rugul culpabilităţii. Taţii şi-au plătit şi ei tributul: purtători ai legii în inima sacrosanctei triangulaţii oedipiene, ei nu puteau decât să fie responsabili de viciile psihologice ale copiilor lor. În sfârşit, ultimele sosite la tribunal, familiile: odată cu orientarea sistemică nord-americană a anilor 1960, ele au căpătat un loc de cinste pe scena psihopatologiei. Dar vremurile se schimbă şi din acest ultim curent, îndeosebi, au ieşit specialişti care, în practica lor, au preferat să traducă family therapy nu prin "terapie familială" - ceea ce implică faptul că familia este bolnavă şi că trebuie tratată -, ci prin "terapie cu familia" - ceea ce imprimă o cu totul altă dinamică relaţională.

Astăzi lucrez în sânul unei echipe pluridisciplinare într-un serviciu de psihiatrie a copilului şi adolescentului de la Spitalul universitar din Toulon / La Seyne-sur-Mer. Deşi mi se întâmplă să citesc, din când în când, şi câte o carte de reţete terapeutice, familiile sunt îndeosebi cele care mă învaţă zi de zi că pot fi cei mai buni terapeuţi din câţi există, cu condiţia să fie ajutate să readucă la viaţă resurse paralizate de istoria sau de cultura lor. Aceste familii sunt cele care mă învaţă zilnic, de aproape douăzeci de ani, că ajutorul dat celuilalt nu trece prin infantilizarea şi nici prin culpabilizarea sa, ci prin aplicarea unor tehnici capabile să îi mobilizeze responsabilitatea şi creativitatea. Aceste familii, în sfârşit, sunt cele care mi-au impus o revoluţie copernicană, făcându-mă să pun în centrul practicii mele nu puterea megalomaniacă de-a vindeca, ci datoria de a-i învăţa pe alţii cum să aibă grijă de sine. Vast program, care merge împotriva tendinţei unei societăţi care, în numele bunăstării, a sporit mijloacele de asistenţă, cu riscul de a crea nişte adulţi neajutoraţi, şi a modificat hotarele normalităţii dând iluzia unei fericiri generale şi a unei împliniri fără suferinţe1. În ce mă priveşte deci, când întâlnesc o familie, rolul meu nu este să înţeleg ca să vindec, ci să particip la elaborarea altor realităţi care vor îngădui respectivei familii să lărgească orizontul devenirii sale. Abordarea acestei complexităţi duce fatalmente la confruntarea a multiple discipline: terapie sistemică, psihanaliză, etologie, antropologie, istorie sau etnologie. Deschiderea mentală pe care mi-o impun urmăreşte să dea familiilor întâlnite o lectură diferită a dificultăţilor lor, pentru ca ele să poată aplica strategii de schimbare capabile să le scoată din primejdiile hipnotice ale unei cauzalităţi unice.

Îmi amintesc astfel de o mamă care, venită la consultaţie, mi-a explicat: "Ştiţi, domnule, niciun specialist nu a reuşit să-mi explice de ce fiul meu este handicapat. Ce nu am spus eu niciodată, fiindcă mi-era ruşine, e că atunci când eram însărcinată am întâlnit privirea unui bărbat şi am fost tulburată. Nu am făcut nimic, vă daţi seama, nici măcar nu îl cunoşteam. Dar l-am dorit pe acel bărbat, şi am fost pedepsită pentru această dorinţă prin malformaţia fiului meu. Ideea asta e nebunească, îmi dau seama, dar mi s-a impus ca un păcat. Handicapul fiului meu este pedeapsa mea. Dumneavoastră pot să vi-o spun, fiindcă nu sunteţi un medic adevărat, ci psihiatru."

În felul ei, femeia aceasta care se agaţă de o greşeală pentru a-şi explica handicapul copilului ei dovedeşte imposibilitatea în care se află societăţile occidentale de-a se resemna cu sentimentul neputinţei care însoţeşte loviturile sorţii. În secolele de mare religiozitate, incomprehensibilul hazardului putea fi tradus în termeni de mesaj divin. Descoperirile extraordinare ale ştiinţei şi ale tehnicii au detronat puţin câte puţin religia, dându-i omului occidental iluzia unei atotputernicii divine. Nu este însă mai puţin adevărat că în faţa inexplicabilului, în caz de eşec ştiinţific, Homo Occidentalis face întotdeauna apel, în ultimă instanţă, la rămăşiţele religiei şi convocă, pentru a-şi conjura angoasa, noţiunile de greşeală şi de păcat.

Fiecare dintre noi a fost sau va fi într-o bună zi lovit de una dintre aceste nenorociri care se abat regulat asupra familiilor. Le-am grupat în 7 capitole, fiindcă cel mai adesea una din aceste 7 probleme se află la originea unei solicitări de consultaţie. "Păcatele vieţii de familie" din titlu nu trebuie să dea de crezut că mă plasez într-o perspectivă moralizatoare sau religioasă. Dacă mi s-a părut potrivit acest titlu, e deoarece, căutând în vălmăşagul situaţiilor clinice o aparenţă de ordine, am avut impresia că existau două categorii de familii: cele ce trădau culpabilitatea de a se simţi la originea problemei care îl afecta pe unul din membrii ei şi cele care, în faţa aceleiaşi probleme, nu aveau decât un sentiment vag de ruşine în numele conformismului social. Este, într-un anumit fel, ceea ce antropologii au descris deosebind civilizaţiile marcate de o culpabilitate ce impregnează forul interior al indivizilor - guilt culture - de cele în care transgresiunea nu atrage după sine altă stare psihică decât un anumit sentiment de ruşine faţă de celălalt - shame culture.

Or, acest sentiment de culpabilitate în discursul şi în comportamentul grupului familial joacă un rol esenţial, deoarece el este cel care va provoca dorinţa de mântuire, adică de schimbare. Angajarea responsabilităţii-culpabilităţii solicitanţilor are a priori un prognostic mai bun decât neangajarea sa. Spun a priori deoarece, dacă o solicitare marcată de culpabilizare poate să nu fie decât o expresie conformistă, nonculpabilizarea afişată poate, dimpotrivă, să reprezinte ultimul mecanism de apărare al unei familii bolnave de angoasă şi de culpabilitate. În ultimă instanţă, dacă titlul de 7 păcate ale vieţii de familie mi s-a impus, e pentru că, în faţa singurătăţii şi descumpănirii fiecăruia, mi se pare că noţiunile de greşeală, de responsabilitate şi de culpabilitate nu au făcut niciodată atât de mult parte, precum astăzi, din retina culturală a Occidentului: "Noi, oamenii sfârşitului de secol XX, avem toate motivele să fim modeşti când suntem tentaţi să-i «culpabilizăm» pe culpabilizatorii ecleziastici de altădată. În epoca noastră vorbim constant despre «deculpabilizare», fără a ne da seama că niciodată în istorie culpabilizarea celuilalt nu a fost mai puternică decât în prezent". Venind din partea unui "practician de teren", această carte nu poate fi decât punerea în ordine a ceea ce familiile m-au învăţat de-a lungul anilor. Ea poate fi considerată o istorie naturală a dificultăţilor existenţiale pe care fiecare le poate întâlni în cursul istoriei sale familiale şi care pot fi relatate în multe feluri - întrucâtva ca şi cum Scufiţa Roşie, lupul cel rău şi bunica ar putea povesti fiecare propria sa versiune a faptelor. Iniţial sedus de gândirea sistemică, am fost nevoit să îmi modific abordarea terapeutică de-a lungul consultaţiilor. În final, am devenit un medic psihiatru care, întâlnind diferite abordări ale suferinţei psihologice, nu a reţinut-o pe niciuna, dar le utilizează pe toate. Sunt un medic psihiatru care şi-a însuşit ceea ce Yves Pelicier spunea încă din 1973:
"Rămâi stupefiat de întârzierea înregistrată faţă de ştiinţa materiei şi a vieţii. Toţi, psihologi, sociologi, psihiatri, etnologi, sunt deopotrivă responsabili. Remediul acestor insuficienţe nu poate consta decât într-o decompartimentare a ştiinţelor omului, într-o interdisciplinaritate sincer acceptată şi mai ales în distrugerea citadelelor semeţe în care ne închidem atât pentru a ne pregăti argumentele, cât şi pentru a evita confruntările."

Pluridisciplinaritatea pe care o menţionam mai sus vorbind de secţia în care lucrez nu este o poziţie abstractă. Profesioniştii care lucrează în domeniu vin din discipline şi din formări diferite, iar suferinţa copilului mic sau a adolescentului care ajunge aici nu trece prin furcile caudine ale unui model terapeutic unic. Astăzi, casa mea profesională numără mai multe stiluri: roman, gotic, clasic, baroc, modern; pacienţii sunt primiţi în cabinete care răspund sensibilităţii, aşteptării şi aptitudinii lor de schimbare. Vizitarea acestei case este ceea ce aş vrea să fac cu voi de-a lungul întregii cărţi de faţă.