Scrieri 3

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Turnarea a fost de la începuturi o ipostază a Răului. Psihanalitic, ea poate fi privită - în ultimă instanţă - ca o formă ranchiunoasă a singurătăţii şi mecanism de autoîntreţinere a ei, cu urmări maligne. Turnătoria rămâne implicit şi un exerciţiu al laşităţii, nu însă al unei laşităţi în care anonimatul e păstrat din frică, ci fiindcă îi este impus turnătorului. Dincolo de actul ticălos, poate zâmbi obrăznicia sau rânji cinismul, aţâţate amândouă de participarea autorului plasat în culise la spectacolul trist ori tragic pe care l-a organizat. O crimă la vedere şi un călău invizibil. Dacă demersul malign i-ar fi spus omului verde în faţă, fapta nu ar intra în rândul ticăloşiilor, dar cum sistemul politic din care ne zbatem pentru a ne desprinde impune obligativitatea secretului, informarea devine pâră, fie că e adevărată, fie că e - lucrul cel mai grav - inventată. Cum turnătoria se săvârşeşte în umbră, în spate, în taină, turnătorul prin vocaţie îşi savurează cu pipeta deliciile feloniei. Cât de tragicomică trebuie să fie întâlnirea dintre sicofant şi denunţat, acesta din urmă senin şi poate chiar fericit în neştiinţa lui!...

Interesant e faptul filologic al trecerii acestei noţiuni prin sinonimii argotice. Nevoia iniţială de a te fi ferit să-i spui pe nume actului mizerabil arată abjecţia lui. Eufemizarea măsoară uriaşa distanţare pe care o luăm faţă de imoralitatea delaţiunii şi, înainte de a stârni hazul lexical, se înscrie totuşi în cuviinţa strămoşească.

Nu s-ar putea spune că actul turnătoriei se explică numai prin slăbiciunea umană, atâta vreme cât de multe ori îndârjirea în invidie şi înclinarea de a face rău sunt cele ce regizează delaţiunea. Suzeranitatea otomană, sub care Ţările Române au trăit câteva secole, a conferit pârei valoare de funcţie socială, transformând-o astfel în beneficiara mizeriilor sufleteşti ale pârâtorului. Nu o singură dată, perna aşezată pe tronul noului domn uns la Istanbul era burduşită de ghimpii şi àcele unei atare vinovăţii...

Metafora turnătoriei ar fi extraordinară dacă am şti sensul pe care i l-a dat cel ce a creat-o. M-am întrebat de ce această abjecţie s-o fi numind aşa cum se numeşte. Nu cred că descinde din turnarea unui lichid dintr-un vas în altul. Turnătoria e mai curând termen împrumutat din metalurgie, unde metalul topit e "turnat" în forma pe care o doreşte cel ce toarnă, adică "turnătorul". Libertatea fluidului incandescent de a se plăsmui într-un infinit de forme e brusc redusă la una singură, încremenită, dictată de cel ce manevrează instrumentele turnării. Fluidul roşu e prezentat altfel decât este şi decât poate fi. Din viu, deodată e mort, nu mai mişcă. Ansamblu alcătuit din numeroase subsisteme articulate mobil între ele, omul turnat devine piesă unică, imobilă, anchilozată, fără să i se dea posibilitatea de a replica ori de a se apăra prin mişcare. Piesa turnată nu mai poate fi descompusă şi realcătuită din părţile iniţial libere: şi-a pierdut pentru totdeauna supleţea funcţională, cu alte cuvinte s-a nenorocit...

E bizară înclinarea acestor acte reprobabile de a-şi lua numele din stările de agregare a materiei. Observ că, tot argotic, verbul a lichida a început, în vremuri mai apropiate nouă, să fie sinonim eufemizant al verbului a omorî. În felul acesta, verbul sărea înapoi la izvoarele semanticii lui primare, când însemna a-şi achita datoriile, lichidatorul târziu rezervându-şi libertatea de a socoti uciderea cuiva drept datorie... Viaţa politică şi viaţa subterană s-au şi repezit să-l asume. Amintiţi-vă că lichidarea era o preferinţă lexicală bolşevică. Rivalii nu erau înlăturaţi, suprimaţi ori - Doamne fereşte! - ucişi: erau lichidaţi. Lichidele îşi păstrau volumul, dar luau forma pe care le-o imprima biruitorul partid! Forma omului mort. Turnătorul cataliza de cele mai multe ori monstruozitatea. Schizoidia socială îşi vedea de treabă în cele două registre ale ei: la suprafaţă şi în subterană, adică în lumină şi în întuneric. Şi Hefaistos tot în împărăţia beznei îşi turna armele.

Socotind verbul a turna, în înţelesul lui de pâră, ca fiind unul dintre ultimele cuvinte apărute în limba română, mă întristez aducându-mi aminte că tot el este, însă cu sensul de a se întoarce, cel dintâi cuvânt al limbii noastre atestat documentar! Cronicarul bizantin Theofan aminteşte în Cronografia lui cazul soldatului din oastea condusă de Martin şi Comentiolus, undeva în spaţiul tracic, împotriva avarilor, în anul 579, care a strigat unui companion căruia îi căzuse încărcătura de pe spinarea asinului şi nu observase:
Torna, torna, fratre!

Cuvintele fuseseră rostite "în limba ţării", precizare de natură să atenueze scepticismul unor savanţi care au văzut în nobilul îndemn doar un vestigiu de grai romanic şi nu plasmă de limbă românească.

...Vai, prin câte mai trec şi bietele cuvinte!


Şăgălnicia diminutivelor rămâne una dintre multele căi de adâncire a cunoaşterii şi de întărire a legăturii sufleteşti dintre oameni. Cu toate acestea, tandrele cuvinte ale dezmierdării sunt folosite uneori deopotrivă pentru linguşirea politică şi perfectarea psihologiei periuţei în evoluţia ei transsexuală către cel ce se numeşte, atât de jalnic, lingău. Linguşitorul încearcă să creeze prin diminutive o atmosferă de forţată familiaritate cu mai-marele, pe care-l mângâie - de la o distanţă impusă de micimea ori laşitatea lui şi uneori chiar în absenţa celui numit - cu mierea diminutivelor. Acestora li se mai spune, cu un termen al vechii limbi greceşti, hipocoristice. Adierile lor nici nu răzbesc totdeauna prin zidurile izolatoare ale mai-marelui, care, poate, nici n-are habar de ele, chiar dacă l-ar interesa.

Râvna linguşirii însă îşi vede înainte de exerciţii şi uneori prinde... De departe îi spune tu, de aproape dumneavoastră.

În urmă cu cincizeci de ani am auzit pentru întâia oară, în mediile bolşevizate prin care trecea toată lumea, locuţiunea în Uniune. Prima oară nici n-am înţeles despre ce uniune e vorba. În candida mea ignoranţă, m-am gândit că o fi vorba de vreo uniune a cooperativelor meşteşugăreşti. Pur şi simplu, gândul meu nu mergea spre Uniunea Sovietică. Al lor însă mergea, ca la o Ţară a Făgăduinţei, ca la un Eden, ca la un tărâm al mângâierii ori al mântuirii. Noua clasă alinta imperiul răului cu un hipocoristic de argou, familiar în cercul lor îngust, dar străin mie: uniune. Dacă termenul ar fi beneficiat de articolul hotărât, poate aş fi înţeles cine era Uniunea... A trebuit să treacă multă vreme până când să mă dumiresc. Oportuniştii chicoteau în dulceaţa micului lor jeg, gâdilând marea Uniune Sovietică, întreţinându-şi o ticăloasă stare de bine, personală sau de grup extins cu grijă nomenclaturistă. Cuvântul putea fi desluşit în forfota anticamerelor nomenclaturii, unde, pe uşa sovieticeşte largă, intrau totuşi unul câte unul...

Astăzi, marea Uniune Sovietică s-a dus. Trepăduşii hipocoristici de ieri întorc macazul cu 180° către Statele Unite ale Americii şi cuvintele încep iarăşi să linguşească numele puterii ce aserveşte. Astfel, aud tot mai des spunându-li-se State, ca altădată stepelor comunizate Uniune. Parcă le-ar fi verişoare primare. Spun în State cum ar spune mă duc pân' la piaţă. Pesemne că banii acumulaţi suspect de rapid le creează scurtături lesnicioase, aşa că exprimă un adevăr când spun trag o fugă până în State. Călătoria în S.U.A. nu mai este pentru ei un eveniment de viaţă ca pentru modesta mare majoritate.

E şi puţină idioţenie indicibilă în acest State. Şi cum idioţenia trage din memorie alte idioţenii, îmi vine în minte chipul necăjit al unei eleve, colegă a mea de la şcoala primară, pe care învăţătoarea o punea să repete de zeci de ori rugăciunea Doamne, Doamne, ceresc tată, fiindcă spunea cere state! Orice efort de limpezire, orice manevră didactică, orice insistenţă logopedică au fost inutile: mica nătângă din cere state n-o scotea... Caut acum, după atât amar de vreme, printr-o reducere la absurd, să o socotesc normală şi să caut o cauză presupusei demenajări a acelei copile. E posibil ca simpla inversare a ordinii substantiv-adjectiv, în cazul nostru tată ceresc, să-i fi tulburat stereotipia prin care punea automat fluiditatea limbii înaintea logicii ei.

Regăsesc o fărâmă din nerozia fetiţei de altădată în familiaritatea oportuniştilor de astăzi, cantonaţi mai mult sau mai puţin într-o nevroză de minorat, şi pe care-i aud tot mai des omorându-mă cu State. Uneori chiar îmi pare un crâmpei de rugăciune către S.U.A., cerând îndurare sau protecţie, atavism de pe vremea marii vecine de la răsărit, încifrat în diminutivul acesta berc, repetat cu voluptate de miriapozii auriţi de astăzi, care-şi iau îngăduinţa de a-i spune pe numele mic zeului ce şi-l vor tutelar. În fond, nu-i spunem şi lui Dumnezeu Tu?! Ce-ar fi să-i spunem Dumneavoastră?! Spusul pe nume şi tutuirea trezesc speranţă subconştientă de a ajunge mai repede în miezul entităţii abordate.

Asta-i! Miriapozii trăiesc idila imaginată a oploşirii pe lângă cea mai mare putere de pe pământ, deşi o imensă distanţă geografică îi desparte. Cea din apropiere s-a prăbuşit. Dacă - Doamne fereşte! - ar învia, i-aş auzi din nou cu vechiul refren uniune... E oare vorba de limba de lemn, proprie automatismelor verbale din ultima noastră jumătate de secol? Nu. Limba de lemn exprimă mai curând un mental pervertit. Cuvintele dulci de felul celui amintit mai sus sunt plăsmuite în suflet: un suflet gata pentru detenta perversiunii, falsificat mai puţin de împrejurări şi mai mult din voinţă proprie. E mai mult o formulă verbală masochistă şi mai puţin o platitudine a limbajului de obşte.

Cu peste cincizeci de ani în urmă, a năvălit peste viaţa voioasă a acestor câteva diminutive, ca un urs peste o hârjoană de şopârle, apelativul tovarăş, care - printre altele - îşi asuma şi funcţia diminutivului în starea lui absolută, dar te apropia în timp ce te ţinea la distanţă. Cuvânt care fixa definitiv omul în cuiele diminuţiei valorice. De fapt, nu diminutiva, ci amputa. Cu tovarăş nu se glumeşte! Nu se mângâie! Cel puţin pentru o sută de ani de-aici încolo. Nici cu miticul tâlhar Procust nu se glumea. În demnitatea lui ţanţoşă şi falsă, tovarăş nu-şi permite trecerea nici prin forme augmentative, nici prin forme diminutive. E un galon căruia nu i se adaugă niciun grad şi care, culmea, nici nu poate fi smuls în micul spectacol tragic al dezonorării, prin care s-ar fi ajuns să i se spună de-gradatului domnule... Domnule se scufunda cu prestigiul intact în negurile ocrotitoare ale trecutului. Într-adevăr, cum ai fi putut spune unui tovarăş sau unei tovarăşe din structurile de sus (nu spun superioare, ca să evit o confuzie semantică!) tovărăşoi ori tovărăşoaie?! Tovarăş rămânea apelativ imuabil. Sau cum ai fi îndrăznit să-l diminutivezi, transformându-l în tovărăşel sau tovărăşică (ceea ce se mai întâmpla prin culise) fără să-i declini solemnitatea suverană?! Mai ales că, făcând-o, îţi îngăduiai o familiaritate pe care rigoarea de partid n-o agrea. O prefacere a termenului era totuşi posibilă atunci când privea nivelurile de sus ale ierarhiei: tovul şi, mai rar, tova, după cum şi femeile erau mai rare. Era, de data aceasta, o procustare sau mai curând o încercare nedusă până la capăt de a crea cât de cât un aer camaraderesc, o tatonare a permisivităţii frontierei dintre două caste ale puterii... Oricum, tovul nu are nimic de-a face cu simpatica elevilor simplificare, de sorginte franţuzească, întâlnită astăzi: mate pentru matematică, proful pentru profesorul, dirigul pentru dirigintele ş.a.m.d. Mergând tot aşa, n-ar fi exclus ca, reînviat printr-un program de clonare după prelevarea ADN-ului din vreun oscior, Nabucodonosor să fie gratulat de copii cu diminutivul Nabo...

Subtilă şi complicată treabă mai e şi gâdilătura! Nu de multă vreme, o cercetătoare americană, Christine Harris, din San Diego, California, adâncind resorturile psihologice ale acestei paradoxale stări de voioşie, defineşte gâdilătura ca pe un fapt ce provoacă râsul fără să implice un raport inter-subiectiv, o relaţie călduroasă între gâdilător şi gâdilat. Gâdilătura nu-i nici reflex, căci altfel ne-am gâdila noi înşine. Este exact ceea ce se poate spune şi despre gâdilatul oportunist prin cuvinte...

Gâdilătura are o gamă foarte largă de variaţii infinitezimale. Autosugestia vine să le multiplice la infinit, încât cuvintele nu mai pot să le cuprindă. Cuvântul numai cât ciupeşte, ici şi colo, câteva strune ale instrumentului multicord care e noţiunea. Iluzia orchestrează această partitură ce poartă drept titlu când Părerea, când Năzărirea, dar atât Părerea, cât şi Năzărirea pot urni munţii din loc... Excelenta farsă satirică Knock... (1923) a lui Jules Romains rămâne emblematică pentru teribila putere de persuasiune indusă de abia perceptibila oscilaţie a psihicului între două nuanţe foarte apropiate ale unei senzaţii, oscilaţii care îl scot din echilibrul obişnuit. Dându-se doctor, escrocul Knock cucereşte întregul orăşel Saint-Maurice, cu doctor cu tot. Cetăţenii se îmbolnăvesc prin sugestie, iar lui Knock îi merge de minune. Deopotrivă unealtă aferentă şi eferentă, Toboşarul târgului, sănătos tun, îi spune într-o doară "doctorului" că are o gâdilătură ciudată cam pe la lingurică: parcă-i gâdilătură, parcă-i mâncărime. Knock:
- Attention! Ne confondons pas. Est-ce que ça vous chatouille, ou est-ce que ça vous grattouille? Adică: Atenţie! Să nu confundăm. Te gâdilă sau te mănâncă?

Prima lovitură a escrocului stă în subtilul să nu confundăm. El strecoară în subconştientul toboşarului prenumele noi, adică noi care avem o cauză comună... Noi a fost liantul dintre medicul impostor şi bolnavul pe care începea să-l creeze. A doua lovitură stă în insinuarea îndoielii în aprecierea celor două senzaţii diferite, dar foarte apropiate, îndoială ce dă buzna cu întreaga spaimă a posibilului mister ce s-ar putea afla dincolo de acest tremolo.

Să nu înnebunească toboşarul?

Aşa că, revenind la mai-marele gratulat prin diminutive de la începutul dizertaţiei noastre, epiderma lui dispune de un macaz automanipulat al sensibilităţii, pe care-l întoarce cu plăcere spre extrema receptivitate la gâdilătură. Vibraţia abia perceptibilă sporeşte, astfel, până la a fi percepută ca dârdâiala unei gudurări. Este punctul în care şi Knock ar da chix cu genialul său truc:
- Est-ce que ça vous chatouille, ou est-ce que ça vous grattouille?!


În fiecare dimineaţă, când cobor scara cu zece trepte a casei mele, caut cu privirea glastrele cu plante, înflorite sau nu, şi le cercetez. Aştept de la bietele mele captive noutatea care să-mi împrospăteze sufletul. Tocmai de la aceste sclave a căror existenţă atârnă în întregime de ţâra de apă pe care le-o torn, când le-o torn... Cât să fi crescut, cât să fi înflorit peste zi, peste noapte? Încetinelile noastre lăuntrice aşteaptă totuşi de la ele imagini ale creşterii sesizabile, ale accelerării a ceea ce, în fond, dorim să se scurgă alene: timpul. Căci există în sufletul omenesc tainica nevoie a unui memento concret prin care să surprindem, ca într-o oglindă, curgerea rapidă a timpului. Raţiunea încearcă să-l ocolească, dar sensibilitatea aleargă spre el. Atunci când soarbe morbidezza florală, omul îşi tânguie fără să-şi dea seama scurtimea vieţii. Iar floarea, menită - cum spune Malherbe - doar spaţiului temporal al unei dimineţi, îi răspunde din plin.

Pe scară, totul se petrece într-o îngustime prielnică solidarităţii, concurenţei şi schimbului reciproc de informaţie. Dacă plantele mele ar fi mobile, forfota ar domni, dar aşa între ele există intervale obligatorii, iar intervalele sunt respectate. De nevoie...

Plantele mă întâmpină zâmbitoare cu bogăţia şi felurimea culorilor, cu surpriza vreunei frunze noi ori a vreunui lăstar crescut acaná, fiindcă a descoperit un traseu mai convenabil spre raza de soare cernută prin magnolia trufaşă din faţă. Magnolia cu mirosul iodului din sălile de pansamente... Prizonierele mele vor să-mi arate cât de sărac am rămas de ieri până azi, cât de acelaşi. Cât de lipsit de frenezie, tocmai eu, eu, beneficiarul placid al formidabilului drept de mişcare, al izvodirii libere de fapte şi de combinaţii... Căci ele parcurg mult mai lent distanţa spre dreapta, spre stânga, spre înainte, spre înapoi, probleme pe care eu le rezolv instantaneu! Aşa stând lucrurile, probabil că le par cangur, dacă nu chiar astronaut în stare de imponderabilitate.

Orice-aş gândi, orice-aş face, mă uit la ele de sus, ca la un convoi de băbuţe oprit la cotitură în drum spre cimitir. Îmi apar neputincioase şi osândite unui destin minor. O grădiniţă de copii ai sclavilor. Un simţământ de milă amestecată cu teamă îmi năpădeşte sufletul răspunzător de atâtea vieţi. Nu ştiu ce să le mai fac, nu ştiu cum să le mai rezolv. Cât de greu îmi este, de pildă, să smulg din mâna de pământ cocoloşit în cupa de ceramică firul firav şi străveziu care le încurcă pe cele vânjoase, adică să dăruiesc bogatului şi să iau de la sărac, să-l omor tocmai pe cel ce se cuvine ajutat să trăiască! Să mă alătur astfel imensului şir al agenţilor nedreptăţii din natură!... Dar aerarea?! Bestiala rărire prin rezecţie! Smulg braţe din trunchi, rup copíi din inima mamei, suprim vieţi în faşă, rad speranţele vârstnicilor într-un azil. Câtă durere neuşurată prin anestezie şi pansamente, câtă nedumerire tragică atunci când, de data aceasta, distrugerea se îndreaptă, de-a-ndoaselea, spre viguroşi, nu spre piperniciţi! Asta e! Vorbă de călău... Plantele nu-şi simt numărul, ca să ia o decizie, ci simt doar urmarea nefastă a sporirii lui: hotărăşte conştiinţa mea de satrap animal asupra robilor vegetali, căci planta îşi ia hotărârile pornind de la semnele inconvenientului, nu de la conştiinţa de inconvenient. Frumuseţea lor e numai o urzire a minţii mele. Eu trebuie să introduc teroarea acestei splendori pe care ele n-o ştiu, nu şi-o reprezintă, n-o trăiesc, nu le interesează. Frumuseţea pe care mi-o oferă astfel este înfăţişarea unei supravieţuiri de după dezastru.

Suferinţa de care vorbesc e universală.

Insensibilitatea satrapului e direct proporţională cu dimensiunea domeniului. Ce-ar fi dacă un cosaş s-ar gândi la fiece fir de iarbă! Cu cât vastitatea e mai extinsă, cu atât puterea e mai nesimţitoare faţă de cei asupra cărora se exercită. Restrângerea acestei arii ajută sensibilităţii noastre şi adâncirii lucrurilor.

În ce mă priveşte, bizar e faptul că sensibilitatea mi-o absorb mai mult plantele autohtone şi mai puţin cele exotice. Acestea mă ţin la distanţă prin faptul de a frapa. Am câteva exemplare pe scări sau în grădină, însă nu mă omor după ele. Afinitatea pentru ale noastre e un fel de solidaritate prin obişnuinţă. Ea s-a născut în şirul veacurilor de convieţuire şi de responsabilitate prin înrudire, căci ne-am înrudit oarecum prin schimbul reciproc impus de milioanele de ani în care noi le-am dat lor CO₂ şi ele nouă O₂... Preferinţa pentru plantele neaoşe, chit că la origini sunt şi ele venite cine ştie de unde, cele mai multe de o frumuseţe nespectaculoasă, dar plină de rafinamente, exprimă un foarte rarefiat simţământ de vatră, desprins de concreteţea lumii reale şi apropiat de realitatea ideii.

Am şi câteva plante exotice pe scări sau în fâşia de grădină din faţa casei. Slab mi-e însă şi sentimentul răspunderii, slabă mi-e şi mila faţă de ele. Le privesc întrucâtva ca pe nişte configuraţii artificiale, ca pe nişte creaţii extravagante care atentează la nu-ştiu-ce cuviinţă urzită de trăirea multimilenară în acelaşi loc. Ele îmi satisfac mai curând exigenţele curiozităţii, ale reflecţiei ştiinţifice, ale taxonomiei şi chiar ale lexicului. Uneori îmi par din material plastic şi nu sufăr prea mult când mă apropii de ele cu lama cuţitului, cu foarfecele, cu varianta lui grădinărească numită franţuzeşte le sécateur, sau chiar - de ce nu?! - cu securea, căci două din aceste soiuri sunt ditamai arborii înalţi, vârstnici de peste 25 de ani. E vorba despre Albizia julibrissin şi Cercis siliquastrum.

Prima este o mimoză mare cât casa, originară din ţările mediteraneene, având frunze asemănătoare cu ale salcâmului, dar mai mici, mai ordonate şi mai liniştite. Seara, frunzuliţele i se strâng alipindu-se de tijă încât dispar, iar prin coroana arborelui, opacă ziua din cauza noianului vegetal, se văd norii de pe cer şi, noaptea, stelele. Florile nu sunt decât sferule suave de puf. Ar semăna cu ghemotoacele puilor de prepeliţă după ieşirea din ou, dacă puii ar fi de culoare roz şi n-ar arăta o mobilitate nebună... Când le trec pe obraz, pare că mă atinge zefirul. Îmi place să le trag în plămâni mireasma aducând a miez de harbuz. Cei dintâi lăstari îi ies târziu de tot, astfel că până pe la Sfinţii Împăraţi arborele pare uscat. Cine nu ştie aceasta este ispitit să-l taie la curăţarea de primăvară. Frunzele cresc repede şi se leagănă cu o înţeleaptă stăpânire de sine, specia recomandându-se prin sensibilitate la variaţia vesperală a temperaturii şi prin noianul florilor, subtile oricum le-ai privi. Iar când înfloreşte, înfloreşte! Zilnic o floare cade şi trei îi iau locul, încât după o lună creştetul arborelui pare un acoperiş roz de casă dintr-o viziune a lui Gauguin. Nu peste multă vreme se transformă într-un conglomerat uriaş de ciucuri, ca-n fotografia unei familii de mormoni americani în care mulţimea copiilor îneacă în imagine puţinii părinţi, pierduţi prin propriul lor câştig...

Celălalt arbore străin, cu frunzele rotunde şi lucioase, poartă numele de Cercis siliquastrum, probabil de la siliqua, păstaie în latineşte, altfel siliquastrum înseamnă ardei, iar arborele meu n-are nimic de-a face cu ardeii... I se mai spune arborele lui Iuda. Bizareria lui stă în aceea că mănunchiurile de flori, tot roz, dar mărunte şi înghesuite, îmbobocind pe la sfârşitul lui martie, nu ies la vârful crengilor, ci la îmbinarea lor cu trunchiul sau chiar direct din tulpină, acoperind-o cu un manşon floral. Fuga de crengile subţiri spre cele groase se numeşte cauliflorie, etimon greco-latin, adică înflorire pe tulpină. Ierte-mi cititorul consideraţiile ce pot părea pedante, dar eu nu sunt pedant, ci trăiesc lucrurile acestea. Plantele exotice mă îndeamnă mai mult decât băştinaşele să reflectez asupra lor în mod ştiinţific şi mai puţin psihologic ori liric. Acolo unde la celelalte vedeam frumuseţe, la acestea văd mai curând biochimie şi biofizică. Oricum, sunt tentat să văd în flori organe ale procreaţiei, dispozitive genitale. Regretatul meu prieten, poetul Sandu Tzigara-Samurcaş, se scandaliza când, în plimbările noastre printre magnoliile Herăstrăului, pomeneam acest lucru, poate prozaic, dar deloc vulgar. Aşa stând lucrurile, legăturile mele cu plantele exotice nu ţin atât de inefabilul frumuseţii lor sau de sensibilitatea prin care eu le receptez, cât de mecanica sufletului.

Revin pe treptele scării mele cu glastre. O crăciunică specială, Rhipsolidopsis Gaertneri, alta decât cea obişnuită pe la noi (Zygocactus truncatus), are marginile mai colţurate şi floarea puţin mai apoasă. S-a dezvoltat din câteva proglote, ca să folosesc un termen din nematologie, aduse de la Oxford în urmă cu aproape doi ani. O alta e Hypoestes, plantă cu frunza tigrată roz-verde. A crescut dintr-o crenguţă ruptă de la Casa lui Chopin din Zelazowa Wola, Polonia. Amândouă au călătorit cu avionul, sufocate în bagaj, arse de sete, trecute pe sub cozorocul vameşilor contrariaţi, până am ajuns să le livrez agonia glastrelor scării mele de pe strada Barbu Delavrancea! La atâtea traume, a mai venit îndată una: adaptarea forţată la alt meridian şi la altă paralelă a globului terestru, la alţi parametri atmosferici. Fără milă. Au rezistat! Căci trebuie să mărturisesc faptul că, oricât de triumfătoare ar fi treptele mele înflorite, nu pot elimina din alcătuirea lor noţională ipostaza de spital. Spitalul amoriului vegetal.

Medicul din mine nu poate să se dezică.


Scriu aceste rânduri de pietate în Vinerea Patimilor.

Ele deschid o carte (Gheorghe Penciu, Medici în recluziune, Editura Vremea, Bucureşti, 2001) ce strânge între coperţi mărturii ale pătimirii medicului în comunism, nobilul mesager hărăzit să aline suferinţele trupului, sufletului ori ale minţii. Ca în mitul lui Acteon, cel prefăcut de Artemis în cerb şi sfâşiat, în consecinţă, de câinii proprii fiindcă a surprins-o goală în iezer, harul divinei fidelităţi a acestora s-a convertit în ură, bestialitate, crimă şi urâciune, în loc să se întoarcă, mângâietor, cast şi salutar, asupra celui hotărât de Dumnezeu să fie strajă sănătăţii fiecăruia şi a tuturor. Cauza tragediei a stat în aceea că tânărul Acteon văzuse adevărul, neînfrumuseţat prin veşminte, al zeiţei celei crude... Şi în cazul vânării lui Acteon (vânării, nu vânzării, chit că a fost vândut), şi în cazul vânării tămăduitorului, viciul de optică a privit cele mai înalte sfere, Răul răsfrângându-se asupra aleşilor. Blestemăţiile acelor minusculi au doborât pentru o vreme eroul, nu însă şi principiul eroic.

Multora dintre medicii martiri domnul Gheorghe Penciu le-a fost co-jertfitor şi martor. A scăpat în ultima clipă, ca Ifigenia ori Isac. Blândeţea lui jignită, tinereţea lui furată, harurile risipite, sănătatea biruită capătă azi, purificate prin tragicele evocări ale acestei cărţi, rostul lor absolut. Un rost în armonie cu lucrarea sfântă a doctorului în lanţuri, a nealinatului deznădăjduit care a continuat şi în bolgie să aline, a tămăduitorului strivit ce îşi îndrepta cea din urmă zvâcnire spre rana semenului.

Temniţa a lăsat în trupul lui Gheorghe Penciu o fărâmă de viaţă atât cât să se vadă în el umbra celui care a fost. Temniţa i-a aprins văpăi în oglinda conştiinţei ca să-şi vadă mai bine moartea, dublându-şi, în felul acesta, murirea. Ce a fost să treacă a trecut, viaţa i-a redresat şira spinării doborâtă, iar urmarea e însăşi alcătuirea cărţii de faţă. Deasupra lui a coborât degetul lui Dumnezeu, care l-a scos din abisuri în acest scop.

...În seara asta mă voi duce la Prohod, voi cânta în pâlc, poate chiar la strană, cele trei stări ale sfintelor lamentaţii, repetând stanţele uluitoare ale lui Teodor Studitul, închinate, la cumpăna secolelor VIII şi IX, Răstignirii şi Pogorârii de pe cruce. Ele sunt terţine care şi-au trecut fiorul prin sufletul, cultivat cu bogăţiile româneşti vreme de o mie de ani, al ieromonahului Macarie şi al lui Anton Pann!

Astăzi, Cel ce a spânzurat pământul pe ape spânzură pe lemn...

Omul nu I-a mai lăsat Tămăduitorului lumii trup spre tămăduire, aşa cum răstignitorii de mai ieri ai medicului român şi ai semenilor lui nu le-au mai lăsat trup tămăduirii, auz alinării, zâmbet îmbărbătării. Infraoamenii de totdeauna ţin deschisă calea spre dâmbul Căpăţânii.

Au fost umiliţi şi sfârtecaţi medicii, stâlpii nobili ai aşezământului României moderne, care făcuseră din sănătate o funcţie socială, din actul medical apostolat şi din devoţiunea necondiţionată operă morală şi patriotică. Pe Golgota românească, medicii au fost crucificaţi, ca nişte tâlhari, timp de o jumătate de veac. Priveliştea răstignirii lui Iisus, pe care nesfârşita lor cohortă se proiectează, îi încununează în posteritate. Ceea ce nu s-a înţeles atunci din ură se înţelege astăzi prin lumina dureroasă a jertfei.

Înţeleagă-se că tămăduirea e sacră şi că lucrarea tămăduitorului e sfinţenie şi miracol... Să căutăm urmele medicilor schingiuiţi sau omorâţi în temniţele cu sens unic ori în canalele de exterminare şi să le sărutăm! Ne vom îndumnezeí, căci pe ele va păşi, fără nicio îndoială, Mântuitorul la a doua venire.

Gheorghe Penciu a strâns cu evlavie mărturii ale durerii lor cum ar fi adunat mireasma smirnei de lângă mormânt în pumnul uitat strâns. L-am rugat să-şi deschidă pumnul şi n-am văzut nimic: moleculele volatile îi intraseră în palmele cu cicatrici în mijloc şi în hârtie, sfinţindu-le...

(Vineri, 28 aprilie 2000)


Citind manuscrisul celui de-al doilea volum, Medici în recluziune, al domnului Gh. Penciu, supraintitulat Nemuritorii, m-a tiranizat rememorarea forţei negre a proletcultismului din ultimii 50 de ani, care administra neobosit medicului injecţiile perfide ale disperării, ferecându-i mâinile vindecătoare cu greul cătuşelor...

...Patriotul ce se cuvine de-a pururi iubit de neamul românesc, poetul Vasile Alecsandri, avea oroare de frig, o frilozitate, cum o numesc medicii. Iarna îl îngrozea. O admira totuşi, privind-o prin ferestrele generoase ale cabinetului de lucru de la Mirceşti, ca dintr-o nacelă adiabatică şi protectoare. Contemplarea ţurţurilor de gheaţă fixaţi pe streşini, dinţi ai unei guri de aligator, îi întărea impresia de recluziune prin îngheţ, sporindu-i dorul de ţările calde după care tânjea. În faţa biroului atârna un tablou înfăţişând o viforniţă cumplită, străbătută de şirul zgribulit al năpăstuiţilor sorţii: surghiuniţii în Siberia. Priveliştea aceasta îi înteţea fiorii gerului real sau imaginat, dar, la un moment dat, în 1871, i-a inspirat poemul Pohod na Sybir, important şi prin alte aspecte decât cel estetic. Sub deruta spaimei, un anumit ungher al memoriei ancestrale multiplica la nesfârşit polul apical, generator al succesiunii de drumeţi îngheţaţi.

Sol şi instrument al Binelui, medicul e hărăzit să intervină, alinând sau vindecând, în toate cele trei forme ale Răului: durerea, zbuciumul şi moartea. Asupra primelor două este, mai mult sau mai puţin, suveran; pe cea din urmă însă n-o poate stăvili, dar poate să-i încetinească ori să-i însenineze instalarea, s-o facă mai suportabilă şi nu atât de înfricoşătoare. Alinătorul ce este conduce cu ştiinţă murirea, atunci când e de neînlăturat, iar filozoful din el, când mai dispune şi de harul redempţiunii, poate influenţa chiar moartea. Prin exemplarele ei ideale, medicina stă în apropierea lui Dumnezeu; lucrul acesta, dacă nu se ştie, se simte... Îndreptată spre medic, căutătura rugătoare a bolnavului urmează în drumul ei scurt acelaşi traseu cu orice privire înălţată spre Dumnezeu.

În trufia lui oarbă, indiferentă şi crudă, tragicul simplificator care a fost comunismul şi-a năpustit furiile asupra rosturilor lumii, statornicite de mii şi mii de ani potrivit legii morale, reflecţiei filozofice şi râvnei de înălţare spirituală. Atee, ideologia marxistă, lăţită şi înrădăcinată prin frica indusă de omorâre, s-a zbătut să-L înlocuiască în mintea şi în sufletul oamenilor pe Marele Subiect cu ceea ce ea a numit "lege obiectivă". Imaginând un univers autarhic şi cu structură acefală, dar guvernat de legi ce apar de la sine, şi-a identificat demersurile criminale cu dicteul acestora, trăind o falsă iluzie de legitimitate. În numele lor, dictatura a distrus realităţile indezirabile, adică omul creator şi liber, coborând unele concepte filozofice la treapta odioasă de unealtă politică. Printre cei dintâi gânditori loviţi au fost medicii, creatorii de sănătate. Partidul unic nu accepta să-i scape nici mărturisirea bolnavului faţă de medic, nici puterea acestuia asupra mărturisitorilor suferinţei, întrucât îi ocoleau tutela, sustrăgându-i-se şi trăind o formă de libertate pură.

Profesionist al mizeriilor omeneşti, medicul poate coborî în infern, dar nu poate fi azvârlit în el. Toate vinovăţiile i se pot atribui, căci om este, afară de vinovăţia de a fi medic, deoarece nu e o vinovăţie. Şi totuşi, comunismul a comis această absurditate. Cu program. Singur el a găsit că nobilul fapt este o culpă.

Răul îşi apără împărăţia în expansiune de primejdia ştirbirii ei prin fapta medicală, de natură să amplifice binele din lume.

Mai era însă ceva. Cuvântul doctor amintea mediocrităţii instalate în jilţ necuvenit coborârea lui din doctus, adică învăţat, stârnindu-i sălbatice complexe de inferioritate intelectuală. Era o hidoasă formă a luptei de clasă, translocată din tărâmul politic, unde o aşezase Marx, în lumea cărturăriei celei mai înalte, refuzată ei. Pe de altă parte, împotmolirile fioroasei, dar potentei mediocrităţi o făceau să urască actul medical, simţind în el un mecanism neatârnat al eficienţei, al confirmării prin tratament a premiselor stabilite cu mintea - diagnosticul, al validării prin efect a cauzei, lucruri de care maşinăria comunistă nu avea parte.

Astfel, slăbiciunea puternică i-a destinat mâinii sărutate de către recunoştinţă, cătuşe ori lanţuri. Le-a fost dat picioarelor obosite de veghea gărzilor tensionate, picioarelor ce nu o dată şi-au transmis propriul tremur scândurii patului de bolnav, să fie îmbrâncite spre bolgie! Le-a fost dat ochilor deştepţi, stând să apună de povara cititului, să vadă numai întunericul prostiei; bunăvoinţei să i se răspundă prin răutate, bunătăţii prin schingiuire, învăţăturii prin opacitate triumfătoare, distincţiei prin mitocănie, vieţii prin moarte. Medicul a fost silit să nu mai poată exista deasupra suferinţei astfel ca suferindul să-l privească în ochi, iar medicul să-i stăpânească boala, ci plasat fără vină în însăşi Suferinţa, în aşa fel încât nicio speranţă să nu mai aibă spre ce să se îndrepte. Încrâncenarea malignă se căznea ca medicul să nu mai reprezinte un punct de convergenţă social şi moral, pierzându-l indistinct în pasta suferinţei de obşte.


Tocmai îmi apăruse în Editura Vitruviu volumul de eseuri Amar de vreme, carte care mă reprezintă mai mult decât altele. Căutând s-o mediatizeze, doamna Ioana Călina Marcu, directoarea editurii, mă anunţă la telefon că urmează să mă caute un domn de la Antena 1, pentru a mă invita la o discuţie televizată. "Nu sunt probleme!", i-am răspuns. Astfel, la 28 noiembrie 2002, mă vizitează acasă domnul Cătălin Bădulescu. Am stat de vorbă mai bine de o oră, antrenându-ne în discuţii literare şi filologice interesante, iuţite de o vervă poate excesivă din parte-mi, dar m-am gândit că un exerciţiu nu-i de prisos. Mă bucura urzirea de legături cărturăreşti şi artistice, binevenite pentru dialogul de a doua zi, fiind convins că pe platou voi reproduce cât de cât nu discuţiile, dar cel puţin subiectele de acasă. Domnul Cătălin mă tot asigura că mă va duce şi mă va aduce cu maşina, ceea ce-mi părea de la sine înţeles, atâta vreme cât eram invitat.

A doua zi, domnul Cătălin soseşte la ora fixată şi mă ia cu maşina la studio, conducându-mă prin imensele hale în a căror spaţialitate saturată de schele se afla, undeva, platoul. La un moment dat mă livră brusc şi fără explicaţii unei blonde care mi-a oferit imediat un zâmbet în deplin acord cu puţinătatea vestimentară şi m-a dirijat spre culise, unde m-a abandonat. Cătălin dispare, eu disper. Nu înţeleg nimic. Ba înţeleg! El fusese doar mesagerul, Hermes, căruia au început imediat să-i sfârâie aripioarele de la maleole... şi-a zburat! Prin fereastră vedeam platoul: doi domni tineri, extrem de mobili şi elocvenţi, glosau ceva, iar publicul le puncta dialogul vesel cu aplauze.
- Cine sunt domnii? o întreb pe regizoarea de culise.
- Cum, nu ştiţi? Doar vă conduc la ei peste câteva clipe! Sunt Mircea Badea şi Oreste! Vai, domnule!

Cu siguranţă şi-a spus în minte: ăsta-i picat din lună...

Adevărul e că auzeam prima dată de ei, îi vedeam pentru întâia oară...

În fine, sunt condus pe platou. Bucuros de inteligenţa replicilor prin care am fost întâmpinat, nu mi-am dat seama că emisiunea era de... umor! Mai bine. În fluxul dialogului, am observat însă la Mircea Badea o secundă de absenţă şi un rictus tragic fulgerându-i faţa expresivă. Mi-am închipuit că a trecut printr-o descumpănire, care însă nu a introdus niciun vârtej în apele limpezi ale discuţiilor. Am fost invitat să vorbesc despre mine, despre scriitorul ce sunt. Cum pe masă aşteptau împrăştiate cărţile mele, poezii, eseuri, tălmăciri din lirica italiană şi franceză, printre care Florile Răului de Charles Baudelaire, ba încă şi cărţi de biofizică medicală, a trebuit, fatalmente, să vorbesc despre ele şi despre autor, despre artă, filozofie şi medicină, despre existenţa mea universitară. Timpul s-a scurs repede şi cu plăcere. Nu mai ţin minte, dar pare-se că au existat, mai mult sugerate decât exprimate, scăpărări, surprize, glisări în adânc în amândouă taberele...

Trecuse o lună şi ceva de la acest episod, la care nu mă mai gândisem, mai ales că imediat după emisiune a survenit o altă dominantă în gândurile şi grijile mele: întorcându-mă într-o zi de la facultate, mi-am găsit casa spartă de hoţi...

Într-o seară, a trebuit să întâmpin pe cineva în Gara de Nord. După ce am cumpărat biletul de peron, m-am îndreptat spre intrare. Un tânăr ceferist, înalt, vioi şi chipeş, cu o căutătură proaspătă, îmi ia biletul, îl compostează şi mi-l întinde, dar... nu-i dă drumul. Fixându-mă cu ochi deştepţi, amuzaţi şi enigmatici, declanşează următorul dialog:
- Sunteţi medic!
- Da, într-un fel..., zic eu uimit.
- Profesor la Facultatea de Medicină!
- Da! răspund contrariat.
- Câte limbi străine ştiţi?

O, mi-am spus, ăsta e un rechizitoriu!
- Important e că ştiu limba română, şi chiar pe secole!, mă las eu atras în capcană, pentru a mă dumiri ce-i cu parascovenia asta.
- Se-nţelege, se-nţelege! Dar limba italiană vi-i cea mai dragă!
- Tuturor ne este dragă! răspund eu dizolvant, stingherit de oamenii ce se adunaseră între timp în spatele meu.
- Italiana ca italiana, dar franceza! Ei, Charles Baudelaire! Aţi tradus Florile Răului! Când a pronunţat cuvântul Răului, a avut o sticlire diabolică în ochi. M-a trecut un fior.
- Vorbiţi latineşte, nu?
- Da' de unde?! Ştiu şi eu aşa, câte ceva... E greu să vorbeşti o astfel de limbă... Domnule, trebuie să-ţi mărturisesc: eşti formidabil, dar lămureşte-mă, te rog, de unde ştii toate astea? La care el, nelăsându-mă să-i deconspir plăcerea misterioasă a flatării şi nici să-mi consum eu proba smereniei, îmi răspunse:
- Mai uitaţi-vă şi dumneavoastră la televizor!

Şi începând să perforeze biletele neliniştiţilor adunaţi între timp, murmură:
- Ştiţi şi dumneavoastră câte ceva, câte ceva... Las' că ştiu eu!


În urmă cu peste 25 de ani, mă aflam în vacanţa de vară la Burdusaci, în casa părintească. Nu se instalase încă electricitatea, aşa că, la culcare, citeam sub conul de lumină al lămpii cu gaz. Trăgând lângă pat un scaun, îmi puneam pe el chibriturile, lampa, cartea, hârtie de scris şi creion. Noptiera era prea înaltă. Într-un târziu adormeam.

Într-una din dimineţi am avut un vis mai puţin obişnuit. Mă aflam în plină amiază, pe un deal dulce, acoperit în întregime de o holdă cu grâu copt. Perplexitatea mării galbene în amiază îmi revărsa în suflet linişte şi o senzaţie de fericire. Cânta o fată pe undeva, în gura mare, secerând pereţii firelor de grâu mai înalte ca ea. Nu-i vedeam decât basmaua roşie săltând într-un ritm ce-i scădea la aplecare cântecul, sporindu-i-l când se înălţa ca să se dezdoaie. În miriştea rămasă după ea răsăriseră lespezi de mormânt înflorate, roase de vreme, arătând că holda crescuse pe un vechi cimitir dezafectat. Deodată o voce amplă, împletită cu aplecarea intermitentă a fetei, îmi grăi:

Vieţile pier, viaţa rămâne,
câtă absenţă, câtă prezenţă!
Lespezi naive, oarbe bătrâne,
toate acopăr o transparenţă.
Cântă o fată - clocot prin grâne,
scapără holda-n sacră demenţă...

- Ce ritm complex! mi-a şoptit o rămăşiţă de luciditate, neînvinsă de vis... Ia să notez. Am bâjbâit chibriturile, am aprins lampa şi am notat pe-o hârtie crâmpeiul de poezie dictat în vis, după care am adormit din nou...

Dimineaţa - de necrezut! - m-am întrebat pur şi simplu ce-i cu bucata de hârtie şi cine a scris-o. Uitasem complet. Mi-au trebuit vreo 15 secunde - ceea ce e mult - ca să mă dumiresc. Dar când m-am dumirit, priveliştea fetei care secera mi-a năvălit întreagă în minte. Nu a trebuit decât să completez hârtia cu câteva versuri, dirijate de începutul scris, pentru ca rondelul, căci mi s-a dictat o formă fixă de poezie, să fie terminat. Iată-i sfârşitul:
Treier toţi snopii minţii stăpâne,
pleavă aştern pe marea esenţă.
Morţii prin mine trec să îngâne
pururi totala indiferenţă...
Vieţile pier, viaţa rămâne.

... Să ţi se dicteze poezii în somn? Puşkin făcea strofe întregi când dormea. Cât necunoscut autonom purtăm sub pojghiţa conştienţei! În dimineaţa aceea de vară, când luciditatea mi-a devenit perfectă, am încercat să scot din depozitele ultrarecente ale memoriei ceea ce a premers şi ceea ce a urmat viziunii holdei galbene ritmate de baticul roşu al fetei. Am avut o clipă impresia unei claviaturi, a unei pedale apăsate alternativ. Şi iată că mai visasem ceva, ceva ce nu scrisesem, o privelişte vânătă pe care se proiecta o elegantă doamnă foarte bătrână, bătrână ca într-o caricatură de Goya, vorbind cu un vâscos accent moldovenesc. Storcea o lămâie pe un platou de Meissen. Privindu-mă cu ochi beleojăţi, cum se spune în Moldova, rosti - vai, tot în prozodie! - următoarele versuri idioate:
Mulţi băieţi, stimate fete,
mi-au plăcut în viaţa mé,
însă ce mai mult pe lume
am iubit a fost Bébé!

... Viaţa subconştientului se echilibrează prin antinomii. Episodul venea să compenseze polul senin şi armonios al holdei prin polul sumbru şi caricatural al bătrânei cu voce piţigăiată şi cu întreruperi foarte divers articulate. Fata şi bătrâna, versuri frumoase şi versuri stupide, viziune amplă şi viziune îngrămădită, poezie cu structură lăsată deschisă şi un catren închis, terminat, osândit...

Interesant e faptul că versul: vieţile pier, viaţa rămâne l-am auzit pronunţat: vi-e-ţi-le pi-er, în patru plus două silabe, aşa cum îmi recomanda Tudor Vianu în peripatetizările noastre, şi nu în trei şi una, cum se pronunţă empiric. Matila Ghyka povesteşte ceva asemănător (Curcubeie, I). O voce îi murmura în vis:
Allions à Saint-Laurent du Maroni.

Aşteptând să vadă ce are să urmeze, vocea se oprea şi ea puţin, după care continua:
Manger du bon macaroni.

El vorbeşte despre eul fabulatoriu, o ipostază a alter ego-ului, ce pare că ar vrea să se amuze distrând eul real spre a-l uimi...

Desigur, aici e numai o acrobaţie verbală a aceloraşi impulsuri subconştiente. Nu sinesteziile, organizările bipolare ori întâmpinările tragicomice trăite de mine în geneza poeziei dictate în vis, pe care, în volumul Călătorie spre transparenţă (1977), aveam s-o intitulez Cimitir pe zare.


Au fost, sunt şi vor fi!

Înzestrate cu viaţă, agramatismele pot avea şi biografie; un Plutarh n-ar ajunge pentru a le scrie Vieţile paralele. Dar cine şi de ce le-ar scrie?! Pe cine ar interesa o astfel de zădărnicie?! În orice caz, nu pe cei care, pur şi simplu, trăiesc limba primită de la mamă şi de la joacă aşa cum li se oferă, adică într-o secţiune frontală a existenţei, ci pe cercetătorii apariţiei şi devenirii agramatismului, deci ai istoriei acestei distorsiuni patologice a limbii. Aceştia, alunecând pe planul ei sagital spre timpuri imemoriale, ajung în epocile în care istoria se rarefiază. Lipsa lor de glorie i-ar descuraja pe Aristofan şi pe Caragiale. Pentru că înainte de a ţine de umor, agramatismele ţin de tristeţe.

Au biografie? Au şi operă! Punându-se de-a curmezişul limbii, ele atacă rindeluirea ei, calmul prin maturizare, autoritatea normei, simplificarea şi apropierea de principiu. Zeul agramatismelor urăşte esenţa din lucruri, noima ce le apropie, şi exacerbează prin erori aparenţa, formalul, noima ce le diversifică, invenţia ce rămâne suspendată în aer şi nu mai coboară să facă priză cu pământul graiului. E un zeu hâd, vrăjmaş al filozofiei, obsedat de părelnicia plastică a lumii. Este acelaşi zeu care ar fi în stare să înzestreze cu pene Pasărea măiastră a lui Brâncuşi! Ba încă o pană de un fel şi alta de alt fel... Istoriceşte, opera de căpetenie a agramatismului stă în mănunchiul de verbe neregulate din limbă, care, dacă n-ar fi fost să fie, am conjuga şi astăzi eu sunt, tu sunt, el sunt... Libertăţilor din adâncul embrionar al limbii, pe care agramatismul le exprimă, le corespund restricţiile şi cuviinţa limbii din afară, limbii mature. Primejdia acestor aberaţii vine odată cu ispita surprizei creatoare de limbă şi cu scăparea din mână a hăţurilor calului lor năzdrăvan.

Cu apariţia conştiinţei de limbă, impusă de cultură, agramatismele devin o specie prohibită, sunt reduse la singura lor condiţie, aceea de eroare de exprimare; li se conferă valoare delictuală, de atentat la sănătatea limbii şi a organismului ei, altfel organism destul de elastic pentru cei înzestraţi cu vocaţie artistică sau profană în această privinţă. Astăzi limba are un statut prin care e supusă suzeranităţii academice. Prin recunoaşterea lui, ea îşi pierde parţial autarhia şi existenţa vegetativă, proiectându-se de voie, de nevoie pe ecranul idealităţii filologice. Un neputincios pripon de aur din cauza căruia nu moare nimeni...

Ţăranii nu comit agramatisme. După o viaţă petrecută în bună parte la ţară sau, în orice caz, în contact permanent cu lumea satului, am revelaţia fericită de a nu fi prea auzit agramatisme la ţară sau în târguri, ci numai la oraş. Agramatismele sunt opera periferiilor citadine, prin care se exprimă o cultură livrescă asimilată precar, oricum, nu cultura arhaică. Ele sunt accidente, sunt eşuarea efortului de accedere la limba hotărâtă de unanimitate a celor ce-o vorbesc, hotărâtă de unele aspecte ale logicii etimologice şi de legi ale sintaxei studiate adânc. Un instinct înşelător şi pervers îi împinge pe agramaţi să se deosebească, nu să se integreze în rândul celor ce vorbesc în acelaşi fel, numit corect. Culmea e că agramatismele lor, privite în modul acesta, decurg tot din cultură, nu din absenţa ei, dar dintr-o cultură prost însuşită, substituită prin pretenţia de cultură. Un spirit atent şi fin observă la agramat un aer al ostentaţiei de limbă; salvele de agramatisme o dovedesc mai vârtos decât agramatismul solitar. Ele îi dau iluzia de subţirime a exprimării şi de curtenire prin limbă.

Mai observă acel spirit atent şi fin că agramaţii trăiesc, fără să-şi dea seama, o satisfacţie a păcatului lor. Numai că nu le strălucesc ochii atunci când vorbesc aşa cum vorbesc...

Şi în cazul în care o face cu grijă, ţăranul vorbeşte sub un dicteu automat. Urcă din adâncurile lui limba primară, inebranlabil alcătuită şi cu impulsul sigur. Vorbirea nu i-a ajuns până la conştiinţa de limbă. El vorbeşte mai mult circumspect faţă de cuviinţă, decât deferent faţă de ideea de limbă. Spaţiul cuviinţei e sigur, spaţiul culturii e ezitant, în măsura în care e proteic, fiind deschis şi sensibil la autoagresiunea care e greşeala de exprimare. Dată fiind înverşunarea ei, vorbirea agramată îmi apare, ca să mă exprim printr-o metaforă a bucureşteanului ce suferă, asemeni unui imens şantier murdar, părând să rămână la nesfârşire un spaţiu mânjit. Numai că macularea prin şantiere e, totuşi, trecătoare.

Ce indiciu am avea cu privire la momentul când limba devine fapt de conştiinţă? Am putea spune că acest reper nu există, vorbirea fiind totdeauna adecvată noţiunii pe care o exprimă, acord ce posedă implicit elementele unei astfel de conştiinţe. Am mai putea lega acest moment de sistarea producerii de neregularităţi în conjugarea verbelor, deci de încetarea proliferării verbelor neregulate, de încetinirea rulajului sinonimelor şi mai ales de impunerea de norme graiului. Cu alte cuvinte, momentul de biruinţă a limbii culte. Conştiinţa sintaxei se întoarce asupra vorbirii şi-o îngrădeşte acolo unde fluiditatea ei ar împinge-o s-o ia razna. Libertatea absolută se relativizează şi devine o funcţie socială în viaţa populaţiilor structurale ale limbii. Este totuşi o îngrădire suavă aceasta, atâta vreme cât prin ea se câştigă bătălii fără a traumatiza, fără a supune, fără a ucide.

Astfel, fortăreaţa culturii scrise lasă în afara zidurilor ei agramatismul, se limitează la abhorarea lui, abandonându-l unei lumi a treia a limbii, în speranţa că acolo se atrofiază şi dispare. Deşi are strategie şi tactici, limba nu dispune de arsenalul reprimării. Cum agramatismul se încăpăţânează totuşi în a rezista, forul îl destinează unui minorat în care să-şi trăiască inutil nostalgiile. Îl foloseşte doar ca pe un semnal strident al inculturii. Normalitatea fiind definită prin consens savant cu bunul-simţ, el rămâne un element al anormalului ce pare să evolueze spre artificializare. Impresia de artificial este însă falacioasă, deoarece specia lui dispune de vigoarea vieţii de subterană şi de perfidiile criptofitelor. Pe măsură ce ansamblul parametrilor de normalitate a limbii se perfectează, agramatismul este rejectat. Împuţinarea lui statistică nu înseamnă însă devitalizare. Dimpotrivă, limitat şi constrâns, în jur cu paradisul interzis - pe care nu-l înţelege - al limbii, ranchiuna lui capătă forţă şi se înverşunează gata să înfrunte. Pentru auzul din ce în ce mai rafinat al omului instruit, el este perceput ca o durere ce trece din ureche în suflet.

Specie exclusă, agramatismul luptă pentru supravieţuire cu agilităţi de reptilă şi cu încăpăţânare măgărească. Nu-i pasă de jandarmii abstracţi ai ordinii academice şi nici de agenţii de circulaţie ai vorbirii. Îmbracă nepăsarea vacii de pe străzile infecte ale Madrasului ori somnolenţa cămilei de printre limuzinele de lux din Cairo, amestecat în civilizaţie cu o impertinenţă inconştientă şi de care nu este vinovat. Nu-l calcă nimic, nimeni nu-l îndrumă spre vreun apartheid. Coboară cu plăcere viscerală în tavernele argoului care îi servesc drept sală de naşteri întru gloria speciei lui proscrise. El este sarea în bucatele limbajului argotic şi singurul prigonit al sorţii care nu trezeşte în inimi nici cea mai uşoară tresărire de milă.

Una din subtilele lui arme secrete e contagiunea. O exercită asupra celor slabi. Ca şi calomnia lui Don Basilio, virtutea lui de a molipsi debutează ca un venticello, ca un vânt de seară... Numai că, în loc să înceapă a urla, agramatul, sigur pe sine ca un hipnotizator, te priveşte în ochi şi-ţi transmite o clătinare în betoanele sintaxei, foneticii şi morfologiei tale. Cât durata unui fulger, se poate întâmpla să te îndoieşti de cea mai forte certitudine gramaticală şi să-ţi descoperi o fragilitate pe care nu ţi-o bănuiai. E un virus persuasiv acesta, ca şi cel al căscatului, şi e bine să amintesc faptul că unele virusuri străbat filtrele de porţelan, iar altele se deplasează pe sub norii cirro-stratus cu viteza trenului intercity! Evident, oricât de jactant ar fi agramatul şi virulent virusul, nu faci maladia dacă, la vremea cuvenită, ai stăpânit bine primele şapte clase.

Agramatismele se aleg în grupe, cele mai frecvente fiind cea umil-călugărească şi cea agresiv-schizoidă. Altele îşi proclamă propria republică şi, printr-un puternic instinct de vatră, se legitimează printr-un anume teritoriu. E subclasa localistă. Unul dintre cele mai vechi e solecismul, care-şi trage numele de la antica aşezare urbană Soles din Cilicia, ţinut la sudul Asiei Mici, ai cărei locuitori se recomandau printr-o folosire defectuoasă a sintaxei. La noi? Nu există fascinaţie mahalagească mai mare ca a bucureşteanului agramat care înlocuieşte pluralul sunt cu singularul e! Un e pur, deschis, foarte clar, ca vocala e din limba maghiară, pe care o avem şi noi, rar într-adevăr, în verbul a behăi, de pildă, un e care n-a suferit contaminarea cu i, de tip slav, ce survine îndeobşte. Acest e ("E mulţi?") străluceşte forţat, ca într-o dantură un dinte îmbrăcat cu viplă fără să fie nevoie...

În mânăstirea ascezei din veac a limbii, agramatismul e un viciu de neascultare. Nu numai pe puritatea morală a cuvântului, ci şi pe dreapta lui folosire, să poată spune oricine, asemeni strămoşilor, că pe vorbirea noastră se pot zidi biserici.