Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Neînvins de viaţă


Louis Zamperini, David Rensin, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Louis Zamperini cu David Rensin
Neînvins de viaţă
Povestea uimitoare a supravieţuirii unui sportiv olimpic
ca prizonier de război în Japonia în al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2015

Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Adolescent zurbagiu, semifondist de clasă mondială, participant la Jocurile Olimpice din 1936, bombardier în al Doilea Război Mondial: Louis Zamperini a avut o viaţă mai plină decât majoritatea oamenilor. Dar pe 27 mai 1943, totul s-a schimbat într-o clipă, când avionul său B-24 s-a prăbuşit în Oceanul Pacific, lăsându-l pe Louis, alături de alţi doi supravieţuitori, să plutească în derivă timp de 47 de zile şi cale de 3.000 de kilometri, aşteptând zadarnic să fie salvaţi. Iar perioada cea mai grea abia avea să înceapă, deoarece, după ce au ajuns în cele din urmă pe uscat, au fost capturaţi de japonezi. Louis a petrecut următorii doi ani ca prizonier de război - torturat şi umilit, bătut cu regularitate, supus la experimente medicale, înfometat şi pus la muncă silnică - , în timp Army Air Corps l-au declarat mort şi au trimis condoleanţe oficiale familiei.

Cartea Neînvins de viaţă cuprinde impresionantele memorii ale unuia dintre cei mai remarcabili exponenţi ai "Generaţiei Măreţe", povestea adevărată a izbânzilor sale, a gloriei, dezastrului, supravieţuirii şi adevăratului eroism. Este un document plin de viaţă despre brutalitatea războiului, tenacitatea spiritului omenesc şi puterea iertării.

"O odisee devastatoare a supravieţuirii... Un tribut adus spiritului uman." (Associated Press)

"Folosim adesea expresii ca «pe viaţă şi pe moarte» pentru a descrie evenimente sportive, folosim, cu prea multă uşurinţă, cuvântul «erou» vorbind despre sportivi. Iar după aceea apare cineva ca Louis Zamperini... pentru care cuvintele nu sunt îndeajuns." (New York Post)

Fragment din Cuvântul înainte al senatorului John McCain

Viaţa lui Louis Zamperini este o poveste care se potriveşte cu măreţia ţării pe care a slujit-o: este povestea unui bărbat cu defecte obişnuite, dar neobişnuit de talentat, care a fost mântuit prin slujirea unei cauze mai măreţe decât el însuşi şi a fost împins de credinţa în ceva superior să privească dincolo de orizontul mărginit al cotidianului. Descoperirea lui, dincolo de ororile lagărelor de detenţie şi ale spectrelor ce l-au însoţit acasă, este inspiratoare.

Povestea remarcabilă a vieţii lui Louie Norocosul l-a purtat de pe pista de atletism de la Jocurile Olimpice din Berlin, în 1936, când l-a întâlnit pe Hitler, într-o barcă în Pacific, unde a scăpat de rechinii ucigaşi şi mitraliorii japonezi, până în lagărele pentru prizonieri de război, unde bunătatea rară coexista cu răul absolut, iar apoi la întoarcerea ca erou în America, unde avea să se afunde mai întâi în prăpăstiile disperării şi autodistrugerii, pentru ca după aceea să se înalţe pe culmi pe care nu le-ar fi putut prevedea sau imagina.

Cartea aceasta conţine înţelepciunea unei vieţi bine trăite, de către un bărbat care şi-a sacrificat mai multe decât ar cuteza destui să-şi imagineze. Este brutal de sinceră şi mişcător de umană, confortabil de prozaică şi în acelaşi timp înălţătoare în spirit. Ar trebui să invoce mândrie patriotică cititorilor, care se vor minuna de sacrificiile făcute de Louis şi camarazii săi prizonieri de război pentru America şi de toate pe care le-am câştigat noi prin aceste sacrificii. Pentru noi toţi, cei care trăim în confort şi plenitudine într-o epocă de relativă pace, cartea aceasta conţine lecţii despre ţelurile existenţei noastre.

***
Fragment

Când viaţa te ia complet prin surprindere, drastic şi instantaneu, prima reacţie este confuzia. Dacă urmezi o rutină perfect normală într-un avion, cu motoarele torcând liniştit, pentru ca peste două minute avionul să se prăbuşească şi să te afli într-o barcă de salvare, plutind rătăcit într-o tăcere vastă şi copleşitoare, dezorientarea este, în cazul cel mai fericit, intensă. După care se dezvăluie o lume nouă. Ai nevoie de timp pentru a înţelege şi desluşi ce se întâmplă. Soarta ne azvârlise pe o suprafaţă de o sută şaptezeci de milioane de kilometri pătraţi de apă sărată şi nemişcată. Nu auzeam vântul; nu auzeam păsări; nu auzeam valuri. Mă simţeam ca şi cum aş fi urmărit liniştit o emisiune la televizor, pentru ca în clipa următoare să fiu proiectat tocmai pe Lună.

După ce l-am pansat pe Phil şi l-am potolit pe Mac, am beneficiat, în cele din urmă, de câteva momente de reflecţie, dar nu mi-am găsit liniştea. Mi-am amintit de ceilalţi opt membri ai echipajului nostru şi de rechinii care nu dorm niciodată, dar imaginile acelea erau prea oribile pentru a zăbovi asupra lor. De aceea am încercat să înţeleg cum reuşiserăm noi trei să supravieţuim. Asta era simplu: toţi fuseserăm în partea dreaptă a avionului. Phil schimbase locul cu Cupernell, eu mă aflasem la postul pentru mitraliorul lateral, la fereastra din dreapta, iar Mac stătuse în spatele meu. Impactul îl aruncase pe Mac afară când se rupsese coada, însă nu-mi puteam imagina cum scăpase Phil. Oricine este familiarizat cu carlinga din B-24 ştie cât de greu este să intri şi să ieşi într-o zi fără incidente. Phil ar fi trebuit să fie mort. Carlinga se despicase probabil când botul avionului lovise apa. Întrucât el se aflase în partea dreaptă şi mai sus decât Cupernell, care murise probabil instantaneu, forţa îl împinsese pe Phil în sus prin deschidere, jupuindu-i scalpul.

Mai rămâneam eu. Înainte chiar de Phil sau Mac, ar fi trebuit să fi fost mort. Am început să mă concentrez asupra salvării mele miraculoase dintr-o situaţie imposibilă şi aveam o întrebare simplă: "Cum m-am putut elibera?" Am retrăit fiecare moment şi am încercat să găsesc un răspuns logic. Le-am examinat în mod repetat. Urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea insuportabilă pe frunte, îmi pierdusem cunoştinţa... apoi ochii mi se deschiseseră şi eram liber. Dar cum? Din nou: urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea... eram liber. Era lipsit de logică. Dacă presiunea apei mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa la o anumită adâncime şi continuasem să mă afund, atunci de ce în ciuda creşterii presiunii apei îmi recăpătasem cunoştinţa? Ca să nu mai amintesc că trepiedul era nituit de punte şi eu fusesem prins între sârmele metalice.

Nu puteam decât să cred că se petrecuse ceva ciudat şi minunat, iar eu nu puteam înţelege ce fusese.

În minte mi-au apărut amintiri ale episoadelor când, încă din copilărie, scăpasem ca prin urechile acului de moarte sau de accidente groaznice. Apoi m-am gândit la o scrisoare pe care o trimisesem chiar în cursul dimineţii către Payton Jordan, un prieten din şcoala de aviaţie a marinei care fusese sprinter USC şi care avea să devină ulterior antrenor olimpic. O îndesasem în buzunar, intenţionând s-o expediez, când am fost anunţaţi să ne prezentăm pentru misiunea de salvare. Am descoperit-o exact înainte de decolare şi am aruncat-o pe geam către un membru al echipei de sol.
- Expediaz-o pentru mine, te rog! i-am strigat.

Scrisoarea începea cu cuvintele: "Sunt încă viu şi sănătos, deşi nu ştiu de ce". Oricât de ingrată ar fi fost situaţia mea actuală, continuam să fiu viu şi, deşi tot nu cunoşteam motivul, era preferabilă alternativei.

În scurt timp am obosit să-mi reexaminez filmul vieţii şi, neavând nicio obligaţie presantă, m-am relaxat, am încercat să mă concentrez asupra mişcării liniştitoare a oceanului şi am lăsat somnul să mă cuprindă.

*
Când m-am trezit, îmi revenea în minte porecla "Louie Norocosul". Încă din liceu o acceptasem cu un soi de îngâmfare, iar acum aveam nevoie cu disperare să se confirme. Nici Phil, nici Mac, nici eu nu eram genul care să frecventeze cu regularitate biserica; nu ne rugam niciodată înainte să plecăm în misiuni. Dar pentru că supravieţuiserăm prăbuşirii, trebuia cel puţin să ţin seama de posibilitatea unui soi de intervenţie divină. Pentru orice eventualitate, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ne salvase vieţile. Camarazii mei s-au rugat alături de mine. Desigur, în barca de salvare asta faci cel mai des: te rogi.

*
Eram trei indivizi obişnuiţi să privim în jos spre ocean, iar acum ne-am pomenit privind mereu în sus. Au trecut ore, soarele a lunecat spre orizont, aerul a devenit mai umed, stomacurile noastre chiorăiau. N-a apărut niciun avion de salvare, aşa că am porţionat nişte ciocolată şi m-am resemnat pentru o noapte petrecută pe ocean.

Pe întuneric s-a făcut repede frig şi răceala ne-a pătruns până la oase, făcând somnul aproape imposibil. Folosind ancora plutitoare, un cilindru de prelată, pliant, care semăna mult cu traista de ovăz care se atârnă la gâtul cailor, am turnat câte cincisprezece centimetri de apă în fiecare barcă şi am lăsat corpurile noastre s-o încălzească, ca o pătură. A funcţionat. Ne-am cufundat în cele din urmă într-un somn epuizant, ca moartea.

În dimineaţa următoare ne-am uscat la soare şi am cercetat cerul, sperând să zărim nişte avioane. Nimeni nu dorea să mai petreacă o noapte pe ocean.

M-am gândit ca la micul dejun să mai bem puţină apă şi să mâncăm ciocolată. Aveam destul pentru o săptămână, dacă o drămuiam, dar când m-am dus la cutia cu raţii, ciocolata dispăruse.

N-am înţeles ce se întâmplase. Fixasem proviziile înainte să se întunece, iar oceanul fusese calm; era imposibil ca ciocolata să fi căzut peste bord. Ştiam că n-o mâncasem eu, iar Phil, în cealaltă barcă, era prea slăbit ca să se poată mişca.
Realitatea m-a izbit ca un pumn: Mac!
- Ce-ai făcut? am şuierat. Ce-ai făcut?

Phil s-a holbat la mine. Mac n-a spus nimic, însă ochii i s-au deschis larg şi expresia chipului i-a devenit patetică. Aproape amuzantă.
- De ce? am întrebat.

Din nou, niciun răspuns. Şi ce ar fi putut spune, de fapt? Nu avea absolut nicio scuză pentru acţiunile lui.
- Nu ştiu pe nimeni care ar fi făcut aşa ceva, am urmat. Noi trei suntem împreună; trebuie să cooperăm şi să acţionăm împreună, să lucrăm împreună.

Îmi venea să-i dau din nou o palmă, dar n-am făcut-o. I-am întors spatele, dezgustat. Mac era o verigă slabă, un puşti care făcuse o prostie, care spărsese ceva, şi nu dorea să-şi asume responsabilitatea. Ce i-aş fi putut face unui asemenea om - să-i dau una în cap? În mod cert, problema lui era de natură psihologică, indusă de stres, însă toţi eram stresaţi. Mac părea neajutorat. Rămăsese nemişcat şi, fără îndoială, ştia că făcuse o greşeală. Totuşi, de ce să mă enervez? În plus, credeam cu adevărat că vom fi recuperaţi într-o zi sau două. Pentru o clipă chiar mi-am făcut griji în privinţa lui. Cine ştia ce efecte putea să aibă consumul a şase batoane de ciocolată fortifiantă?

M-am învinovăţit, pe de o parte pentru că nu-i anticipasem panica şi impulsurile. Mac nu avea niciodată grijă de corpul lui. În bază, trăgea chiulul de la programul de întreţinere fizică, fuma ţigară de la ţigară, bea şi-şi petrecea nopţile în Honolulu, unde nimeni nu ştia ce făcea. De asemenea, nu mânca regulat. La popotă aveam mâncare destul de bună, însă el intra, înfuleca doar dulciurile şi pleca. Nu-l puteai determina să te asculte. Câteva ceşti de cafea şi trei bucăţi de plăcintă? Nicio problemă! Mac se dădea în vânt după dulciuri cu mult înainte să fi găsit ciocolata noastră. Ar fi trebuit să ştiu că nu puteam avea încredere în el, dar mă comportasem ca unul care întinde mâna spre un şarpe cu clopoţei şi se aşteaptă să nu fie muşcat. Doar un prost face aşa ceva.

Toţi militarii primesc o instruire de luptă similară şi ajungem pe front cu acelaşi echipament. În momentele critice, unii se vor panica, vor fugi şi vor fi deferiţi Curţii Marţiale. De ce? Pentru că nu toţi am fost crescuţi la fel. Eu am fost crescut să înfrunt orice provocare. Dacă cineva este răsfăţat şi crescut în puf, chiar dacă va primi aceeaşi instruire de luptă, nu va putea face faţă unei confruntări adevărate, deoarece n-a fost călit pentru viaţă.

Este important să fii călit pentru viaţă.

Puştii din prezent acumulează experienţă din jocurile video, însă eu aş prefera să joace jocuri adevărate. Poate că generaţia aceasta este pregătită să folosească echipamente robotice şi să piloteze avioane cu ajutorul computerelor, dar este oare pregătită să reziste inevitabilelor contraatacuri? Este stabilă din punct de vedere emoţional? Este îndeajuns de călită ca să accepte greutăţile? Poate înfrunta înfrângerea fără să se prăbuşească?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer