Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul gerbil


Dan Recheşan

07.09.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ziua de 20 octombrie 1908, împărăteasa văduvă Ţhî Si emise surprinzătorul edict ca unul din numeroşii săi nepoţi, Pu Yi, din clanul Aisîn Goro, în vîrstă de 3 ani (tradiţia chinezească adaugă vîrstei pruncului şi intervalul de viaţă intrauterină) să fie înscăunat ca împărat sub numele de Süan Thung. Nimeni din Oraşul Interzis sau din afara zidurilor sale nu bănuia că acesta va fi ultimul Fiu al Cerului care va ocupa tronul. Astrologii curţii, nouă la număr, mitocosiră calculele lor zodiacale şi anunţară că astrele ocupă o poziţie foarte favorabilă în cîmpul celest imperial, Tigrul de Foc împreunîndu-se fericit cu Dragonul de Jad şi-atunci toată lumea din palatul imperial răsuflă uşurată, mimînd o bucurie profundă. Marea ceremonie a urcării lui Pu Yi pe tron fu planificată de către aceştia pentru ziua de 2 decembrie. Membrii Marelui Consiliu al tronului se supuseră, de bine de rău ei îşi păstrau privilegiile, şi trimiseră eunucii ca să ia copilul, să-l înţolească în hainele de ceremonie din mătase aurie înţesate de nestemate şi să-l prezinte naţiei. Solemnitatea nu avu nimic din somptuozitatea şi grandoarea vizuală pe care ni le-a înfăţişat Bernardo Bertolucci în filmul său. Pu Yi nu fu prea încîntat de toată treaba, fiindcă îl treziră cu noaptea în cap, ţipa şi se zbătea, iar ca să-l potolească trimiseră după doică. Nici aceasta nu reuşi să-l calmeze, o muşcă de sîn şi urlă de parcă l-ar fi picat cu ceară topită. Un eunuc bătrîn, care asistase la trei încoronări şi încă pe-atîtea regenţe, avu ideea să-i aducă toate jucăriile în Sala Armoniei Supreme din Palatul de Iarnă, unde urma să se desfăşoară ceremonia, ca să-i distragă atenţia de la lungul ceremonial şi astfel reuşiră să-l îmbrace. Preferatul său era un tigru din pluş confecţionat în Anglia, destinat anume odraslelor răzgîiate ale celor bogaţi. Un alt pocinog se petrecu cînd îl urcară cu tigrul în braţe pe tron, iar reprezentanţii tuturor provinciilor chinezeşti se perindară dinaintea lui. Noul împărat al Chinei nu stătea locului o clipă şi fură nevoiţi să-l lege cu centura robei din mătase aurie de speteaza tronului, în timp ce înalţii demnitari îi prezentară, conform tradiţiei nesmintite de sute de ani, cadourile lor: lingouri de aur şi-argint, nestemate şi perle de o mărime nemaivăzută, blănuri scumpe şi suluri de mătase ţesută cu fir de aur, vase de porţelan care valorau cît nouă sate, laolaltă cu toţi locuitorii lor, statuete de jad şi alte obiecte rare, aşa cum se cădea să se dăruiască într-un moment de o solemnitate covîrşitoare ca acela. Trimisul Manciuriei se ploconi şi înmînă slugilor o colivie simplă din bambus în care chiţcăia un gerbil. "Tare zgîrciţi sunt manciurienii ăştia", şuşotiră unchii imperiali, Yi Cuang şi Ţai Făng, "puteau să trimită barem nişte piei de samur sau un tigru de Amur împăiat!" însă Pu Yi fu încîntat de micul animal. Luă colivia pe genunchi ca să-l admire îndeaproape, iar restul ceremoniei se scurse fără alte peripeţii.

Viaţa pruncului-împărat se petrecea la fel ca înainte de încoronare. Dormea, mînca, se juca şi-şi făcea nevoile ca orice copil de vîrsta lui. Din cînd în cînd îl obligau să asiste la întrunirile Marelui Consiliu Imperial dar şi-atunci lucrurile se făceau în pripă, cît să nu-şi piardă, augustul suveran, răbdarea. Cel mai mult îi plăcea să se joace cu gerbilul şi petrecea ore întregi urmărindu-l cum se zbenguie într-un scrînciob miniatural sau aleargă pe o roată care se-nvîrtea la nesfîrşit. Într-o zi toată şleahta eunucilor imperiali intră în alertă, fiindcă rozătoarea scăpase din cuşcă şi exista pericolul să dea peste el una din pisicile cuibărite în palat. Pînă la urmă îl găsiră în parcul Giungnahai, se strecurase în scorbura unui pin secular şi ronţăia acolo, fericit, seminţele unui con. Cel însărcinat cu paza gerbilului fu aspru pedepsit cu o sută de bice pe spinare şi expulzarea din Oraşul Interzis. Nu trecu nici o lună de la această întîmplare cînd, într-o seară de mai, micul eunuc Giang-Li găsi rozătoarea fără suflare, înţepenită între roţile scrînciobului. Gerbilii de obicei trăiesc 2-3 ani dar nu era de mirare că preferatul împăratului dăduse ortu-popii. În sălbăticie, micile jivine se hrănesc cu insecte şi şopîrle mici pe care le vînează, de obicei, noaptea, iar la curte bucătarii îl îndopau cu orez, dulciuri şi carne de raţă. Spaima cuprinse toată curtea, de la ultimul serv pînă la membrii casei imperiale care se adunară ca să se sfătuiască cum să evite neaşteptata criză de palat. Trimiseră emisari în toate cele patru colţuri ale Chinei cu poruncă să prindă şi să trimită-n Peiţing, cît mai repede cu putinţă, pînă nu prindea de veste împăratul, un gerbil de sex masculin. Un nomad din pustietatea Beishan prinse o pereche, dar eunucul-şef puse în colivie doar masculul, femela o găti cu legume, orez şi sos de soia, oferind-o zeilor şi rugîndu-se ca noul gerbil să trăiască o mie de ani. Pu Yi îşi dădu seama în pofida vîrstei sale fragede că-i aduseră alt gerbil dar se bucură ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă schimbarea. Nici această rozătoare nu trăi prea mult, pesemne că se stinse de inimă rea, îndurerat de despărţirea de perechea sa. Eunucii intrară din nou în panică, se buluceau pe culoarele Palatului de Vară sporovăind şi tînguindu-se înfricoşaţi: "Vai de noi, vai de capetele noastre proaste, cum să o mulţumim pe maiestatea-sa imperială, de unde să luăm un nou gerbil?" Generalul Giang Sung, sosit din provinciile sud-estice cu veşti nefavorabile dinastiei, mormăi nedumerit: "Sun Iatsen a adunat o armată de trei sute de mii de soldaţi înarmaţi cu cel mai bune arme de foc şi curtea imperială se vaită pentru un şoarece? Ar trebui să-i dăruiţi o broască ţestoasă, e un animal mult mai potrivit pentru vremurile care vin!"

Al treilea gerbil provenea din Dzungaria, avea blana castanie şi era teribil de leneş, nu se clintea din culcuş şi refuza cu încăpăţînare să urce pe roată. El trăi pînă în luna februarie a anului 1912 cînd împăratului Pu Yi i s-a comunicat edictul de abdicare, iar Marele Imperiu Ţhing deveni Republica China. Guvernul provizoriu a emis un act, validat de către toate guvernele republicane care au urmat, numit "Tratamentul privilegiat al dinastiei Thung". Pu Yi nu învăţase încă să citească, dar începu să plîngă cînd i se explică în amănunţime articolul trei din acest tratat: "După abdicare, împăratul va rămîne temporar în Palatul Imperial, urmînd ulterior să se mute în Palatul de Vară, unde îşi va păstra slujitorii şi garda personală. Pentru cheltuieli va primi o alocaţie anuală de patru milioane iuani de argint, suma respectivă fiind plătită de Republica China."
"Nu vreau tratament privilegiat, nu vreau iuani şi nici republica china, vreau gerbilul meu!"

Căutară animalul în van, pesemne că îl strivise sub bocanci vreun soldat din garda republicană sau vreun hamal dintre cei care căra lăzile cu hainele, obiectele şi colecţiile imperiale. Unul din dascălii săi, care-l învăţa limba clasică, Lian Tingfen scrise o lungă şi ceremonioasă scrisoare adresată preşedintelui Li Iuanhung prin care solicita ca fostei maiestăţi imperiale să i se permită să deţină un gerbil. Din cauze necunoscute, probabil misiva se rătăci printre alte hîrtii, "Micii Curţi" nu i se comunică niciun răspuns. În schimb, i se înapoiară toate armele de ceremonie confiscate de guvernul provizoriu. Pu Yi deveni nervos, îşi lovea fără motiv servii şi ţipa:"Vreau un gerbil, viaţa mea nu are niciun rost fără acest animal!" În timpul restauraţiei din 1917, cînd fu din nou înscăunat pentru trei zile, nutri din nou speranţa că va mîngîia blăniţa rozătorului său favorit, dar biroul afacerilor imperiale era copleşit de treburi mult mai importante, asta dacă judecăm după listele anuale destinate traiului; numai cele destinate confecţionării straielor împăratului sunt impresionante:
brocart - 136 phi (baloţi)
diverse feluri de mătase - 169 phi
voal - 81 phi
damasc - 41 phi
stambă - 234 phi
puf şi fibre pt. Căptuşeli - 100 phi
bumbac - 180 phi
fire de aur - 106 ţin (suluri)
piei de leopard - 400 de bucăţi

În 1921, cel de-al zecelea an al Republicii, înaltele Consoarte Imperiale, văduve ale împăraţilor Cuang Su şi Thung Giî hotărîră că el trebuie să se însoare.[1] În noaptea nunţii, după ce primi felicitările reprezentantului republicii intră în camera nupţială din Palatul Liniştii Pămînteşti şi o găsi pe Hui Sin, din clanul manciurian Ordet, dormind cu gura larg deschisă pe un kang dublu. Totul era roşu în jurul său: perdelele, florile, roba miresei, învelitoarea kangului, pînă şi uşa avea o culoare sîngerie, lugubră. O deschise şi ieşi gîndind:
"Am făcut-o şi pe asta, acum sunt major, dar nimic nu pare să se fi schimbat... poate dacă-mi aducea un gerbil din stepa manciuriană... poate..."

După revoluţia "cozilor tăiate" Pu Yi se mută în Palatul de Nord şi renunţă public la privilegiile "Tratamentului privilegiat". Vizită pentru prima oară în viaţă o frizerie şi se tunse după moda occidentală. Lăsă impresia că nu-l interesează altceva decît ceasurile, cărţile şi însuşirea unor cunoştinţe, care, atîta amar de vreme, îi fusese refuzate. Mare admirator al lui Henric al VIII din dinastia Tudorilor, îl bătea gîndul să-şi schimbe numele în Henry Goro şi să stabilească în Occident. Trăiau acolo o droaie de rozătoare cu blană, iepuri, cobai, marmote, jderi, veveriţe de ce n-ar găsi şi un gerbil. Situaţia politică nu era însă deloc limpede, japonezii puseseră mîna pe largi teritorii din nord-estul Chinei, puterea Cuomintangului se extindea în restul ţării şi, după o vreme, se lăsă convins să plece în Manciuria. Colonelul Doihara, şeful serviciului secret japonez din nord-estul Chinei, un "Lawrence al Estului" îi spuse că armata Cuantung nu avea pretenţii teritoriale în Manciuria, ea vroia doar să ajute poporul manciurian să-şi constituie singur un nou stat independent. În 1934 Aisîn Goro Pu Yi îşi redobîndi pentru a treia oară titlul de împărat fiind urcat pe tron ca noul suveran al statului Manciukuo. Ambasadorul japonez îi dărui din partea mikadoului, fiindcă părea pasionat de mecanică, o mitralieră Hotchkiss calibrul 13,2 mm ultimul model din dotarea armatei japoneze şi un drapel cu emblema imperiului de la "soare-răsare". În noua sa calitate semnă o serie de edicte imperiale, cum ar fi "Edictul din 1 martie privind urcarea pe tron" sau "Edictul privind rezultatele vizitei din Japonia" pe care pe care toţi cetăţenii noului stat erau obligaţi să le cunoască, să le memoreze şi să le recite cu voce tare. Fără îndoială cel mai important a fost cel de abdicare din august 1945, pe care nu l-a recitat însă nimeni în public.

După capitularea în faţa sovieticilor, fiindcă garda sa şi nici japonezii nu reuşiră să facă nimic demn de ţinut minte, ajunse la centrul de recepţie al criminalilor de război din Habarovsk, unde fu obligat să studieze, "Problemele marxism-leninismului", "Istoria partidului bolşevic" şi alte opere asemănătoare. În pauzele dintre orele de studiu învăţă să cultive legume şi dresă cîţiva şoricei cu care împărţea camera. După cinci ani ruşii îl trimiseră înapoi în China, la Harbin. Primi două salopete din bumbac albastru, numărul matricol 981 şi începu lungul şi dificilul proces de reeducare. Muncea la fabricarea mangalului şi în grădina de legume a penitenciarului. Pregătindu-se pentru procesul care îi fusese intentat se apucă să-şi redacteze autobiografia. După ce vizită o serie de şantiere, fabrici şi uzine din oraşe şi sate, unele în Manciuria, scrise fără să-i tremure mîna:
"Poporul chinez s-a trezit. Chinezii au putut să obţină nu numai victorii militare dar şi victorii pe frontul economic. Vreme de 40 de ani am uitat că sunt chinez şi am oftat adesea gîndindu-mă la superioritatea rasei albe şi la stupiditatea poporului meu. M-am alăturat japonezilor în slăvirea naţiunii lor, considerînd-o cea mai civilizată din lume. În concluzie, sufeream de lipsa coloanei vertebrale."[2]

În 1959, cu prilejul celei de-a zecea aniversări a proclamării marii Republici Populare Chineze, la propunerea Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, preşedintele Mao Tzedun îl graţie şi îi permise să se stabilească în capitală.

Primul loc pe care îl vizită după eliberare fu piaţa Tienanmen şi scrise cu nedisimulat entuziasm:
"Cunoşteam piaţa din ziare, filme şi scrisorile primite. Am văzut pe peliculă cum se sărbătoreau zilele naţionale, parada militară şi demonstraţia oamenilor muncii în prezenţa preşedintelui Mao... În sfîrşit, eram aici. Maiestuoasa piaţă se întindea acum în faţa mea, martoră a transformării istoriei patriei, martoră a schimbării vechiului Pu Yi în noul Pu Yi... Mă simţeam pentru prima oară liber şi fericit!"[3]

În cea de-a doua parte a vieţii sale, Aisîn Goro Pu Yi fu angajat ca asistent de grădinar la grădina botanică din Beijing, fosta Grădină Imperială, primi o locuinţă adecvată nevoilor sale de cetăţean şi se căsători din nou. Făcu o cerere către consiliul popular al districtului Chaoyang în care locuia prin care solicita să i se permită montarea unor cuşti de sîrmă. Avea de gînd să crească acolo o familie de şinşila, fiindcă, în definitiv, şinşila este un rozător mult mai folositor decît gerbilul, are o blană preţioasă, iar carnea lui se poate consuma. Din cauze neelucidate pînă-n prezent n-a primit niciodată un răspuns.


[1] episodul este descris cu amănunţime în autobiografia lui Aisîn Goro Pu I "Prima parte a vieţii mele".
[2] citat din aceeaşi lucrare
[3] citat din aceeaşi lucrare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer