Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie cu nepoată-mea - Cum să prinzi o draperie şi cu paporniţele prin Geneva (II)


Ioana Scoruş

26.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înţeleg că la Geneva vremea nu e prea constantă. Fiind în depresiune, înconjurată de munţi, vremea se schimbă repede. Nori plutitori, mici, pufoşi şi mulţi, soarele cvasi-permanent acoperit, un joc de lumini al cerului care filtrează undele (şi particulele, ca să fim fizico-corecţi), într-un cuvânt, încântător. Vă spun de pe acum că în 7 zile am prins soare non-stop, temperatura perfectă (urăsc 27 de grade Celsius şi tot ce e peste, aşa cum urăsc şi 17 grade şi tot ce e dedesubt), o singură ploicică scurtă, pe seară, minunată şi ea. Îmi spune nepoată-mea că nu înţelege ce-i ci vremea asta bună, că nu prea e aşa la Geneva.

După duşul de dimineaţă, trecem la ceea ce e mai important pe lumea asta: cu ce ne îmbrăcăm, cum ne machiem, ce cercei şi ce alte accesorii să purtăm, bem cafeluşul la boulangerie sau acasă?, ce traseu facem. Nepoată-mea îmi propune mai multe trasee, de parc-aş şti ce să aleg. Las la latitudinea (şi longitudinea) ei totul, nu-mi doresc nimic anume (ci doar totul în general). Amân cercetarea tatami-ului pe mai încolo, asta după ce, de fapt, sosirea la ea a debutat cu o escaladă pe o scară deja pregătită, unde am făcut echilibristică, prinzând miliarde de 'călăreţi' (chestiile alea de agăţat perdele şi draperii), care la Ikea Geneva sunt absolut imposibili: mici, extraordinar de 'strânşi', ca nişte cleşti de rac viu. Am descheiat şi încheiat un număr nelimitat de nenorociri d-alea mici, la o altitudine cumplită (apartamentul are 4 m înălţime), cocoţată, într-o poziţie ca naiba, pe scara de care din principiu mi-e frică. Mă rog, rezultatul a fost spectaculos, nepoată-mea lăsând la alegerea mea şi culoarea, şi textura draperiilor. Atât a vrut, ca perdeaua să fie albă, să nu fie din plastic d-ăla lucios şi să fie cât mai transparentă. Mi-a trimis poze cu dormitorul din toate unghiurile iar eu am ales draperii grele, jacard, în cel mai pur turcoaz (sau să-i zic turquoise???) din lumea asta, 7 m de draperii - dacă vă imaginaţi cam cum e să împachetezi asta pentru bagajul de cală!!! - şi vreo 8 m de perdele fix cum şi le-a dorit.

Ca şi cum nu era suficient că am prins miliarde de călăreţi imposibili, faza a doua a constat în aranjarea pliurilor, astfel încât să fie perfect simetrice (adică o uşoară obsesionalitate pusă-n act, ar spune acelaşi psiholog psihoterapeut). Dar a meritat: turcoazul şi albul de la fereastră, cu parchetul de stejar, pereţii albi şi mobilierul simplist mahon, având în centrul (universului) tatami-ul au format un întreg minunat, ceea ce nu s-ar fi putut bănui vreodată dacă te uitai doar la draperii: imperiale, suficient de bogate, jacard, dar... turcoaz. Ei, da, turcoazul ăla cu ape multe a făcut toţi banii (şi chinul).

Deci n-am mai avut chef să cercetez tatami-ul după asemenea debut la Geneva, lăsând această treabă serioasă pe mai încolo. Fiind august, mesele le-am luat numai pe terasa apartamentului de la etajul VII, de unde bonsaiul mare se vedea fabulos. Este atât de uriaş încât ai impresia că-l poţi atinge cu mâna, nu trebuie decât s-o întinzi dar, desigur, nu-i aşa. Mai la dreapta de bonsai, un stejar şi nişte conifere şi haţ! un veveriţ grăbit, dulce de tot, cu o ceva (ghindă?) în lăbuţe, se opreşte o clipă, se uită la noi şi fuge pe autostrada de crengi a bonsaiului mare (cedru? parcă cedru era... da, e cedru!) Am decretat instant că ăla-i veveriţul meu şi că a venit să mă salute de bun venit. Am băut cafeaua în răcoarea dimineţii, ne-am făcut unghiile, ne-am machiat, ne-am îmbrăcat 'frumos', de stradă, ne-am încălţat cu încălţări comode pentru mers 8 ore pe jos, ne-am parfumat cu fiţe cât să leşine toată Geneva şi am plecat.

"Ia umbrela, aici plouă una-două. Şi ia-ţi şi pulover, că imediat se schimbă vremea. Nu uita aparatul foto. Şi hai să căutăm în dulap două paşmine că nu se ştie niciodată cât se face de frig." Aoleu, păi dacă iau toate astea, am luat deja 3 kile în plus, dincolo de faptul că nici torturată nu mă despart de sacul cu farduri, căci nu se ştie vreodată când ai nevoie de un ruj, de un rimel, de o cremuţă de mâini, de un parfum. Este motivul pentru care toate genţile mele sunt, de fapt, nişte paporniţe uriaşe de-ţi rup umărul, dar dacă aşa trebuie, atunci aşa fac, iau şi umbrelă, şi pulover, şi paşmină, şi farduri, şi aparat foto, şi peria de par, şi ţigările, başca ditamai portofelul care numai ăla e în stare să ocupe o geantă mai mică. La sfârşitul zilei aveam să constat că am cărat degeaba şi umbrelă, şi pulover, şi paşmină. Numai kilu' de farduri s-a dovedit cu adevărat folositor şi, desigur, aparatul foto. "Ciudat că n-a plouat", zice nepoata-mea, seara, "aici nu e niciodată aşa." Ei, uite c-a trebuit să vin io ca să fie!

Am ieşit pe ieşirea din faţă, nu prin parcul cu bonsaiul mare dintre blocuri, şi am luat 'route du lac' la picior, cât e de lung. Care duce, în cele din urmă, fix pe chei. Parcul La Grange, pe dreapta, ne-a însoţit o mare bucată de drum. Sigur, mă mai plimbasem eu pe-aici cale de vreo oră, pe Google Earth, şi ciudat cât de asemănător mi se părea!!! Însă ceea ce nu poate oferi Google Earth este aerul răcoros de dimineaţă, răcoros şi curat, fără vălătuci de praf, căci la 7 dimineaţă începe o întreagă nebunie în Geneva! Dacă nu te-ai trezit, oricum te trezesc toată maşinăriile din lume: un om călare pe o... cum îi zice, că am un lapsus, o maşinărie de tuns iarbă, o 'tundeoză', ziceţi-i să-i zic, cum îi spune? Mă rog, lapsusul e lapsus, că doar d-aia îl cheamă aşa! Deci vine omul ăla şi face o gălăgie cumplită cu tunsul lui. Tunsul gazonului, cosmetizarea... boscheţilor (ca să zic aşa), strângerea resturilor... Ştiţi ce ecou au toate astea între blocuri, cu tot cu bonsaiul-mare-absorbant-de-zgomote şi cu stejarul şi coniferele din jur? Cam în acelaşi timp vine şi maşina de gunoi şi, nu ştiu de ce, şi ea e gălăgioasă. Şi sigur mai vin câteva maşinării că altfel nu pot să-mi explic de unde atâta zgomot. Totul durează cam o oră, după care, pentru că toţi aia cu maşinăriile sunt siguri că te-au trezit, se aşterne liniştea. Mersi!

Descinsă în stradă, mă las uşor cuprinsă de misterele descifrării unui loc nou, renumit în toată lumea. Când spui 'Geneva, Elveţia', odată cu asta vine aşa, o vibraţie cu iz aristocratic sau, dacă nu aristocratic, măcar simţi o marcă a reuşitului în viaţă. Deci, nene, când spui că 'trăiesc la Geneva', pricepi că este vorba despre cineva care a reuşit. Păi, cum altfel, când chiria apartamentului de două camere e 2.000 de euro / lună, când păpăceala te rupe-n două, fie că mergi la piaţa din centru, fie la un magazin de cartier, când pe un simplu tuns dai 200 de franci elveţieni ("Câââât????, am întrebat-o, siderată, pe nepoata-mea. "Dar vino, fato, acasă, şi te tunde la trei luni, tot te costă mai ieftin..."), când mersul la dentist aproape că nu poate fi o opţiune, când ca să-ţi cumperi haine mai bine dai o fugă la New York sau cumperi on-line din Anglia, când asigurările obligatorii te frisonează... şi tot aşa. Da, dar Geneva-i Geneva! Un je ne sais quoi, un ceva, acolo, nu foarte greu de descifrat te pune, repede, în contact cu ce înseamnă să trăieşti la Geneva. Totul, dar TOTUL e straşnic. Păşind pe stradă, mă uit la pietrele cubice, din granit (or fi aduse de la noi, mă gândesc) perfect aranjate, mă uit la asfaltul de pe trotuar perfect turnat, mă uit la colţurile clădirilor, nu mai înalte de 4 etaje, perfect finisate, fără tencuială căzută, fără cărămizi lipsă, fără urme de pipi pe ele. Mă uit şi nu văd labă de căţel fără stăpân sau labă de pisică vagaboandă. Mă uit la panta lină cu care strada coboară spre lac. Mă uit, în dreapta, la vegetaţia perfect întreţinută a parcului, la gardul înalt, de sârmă, care îl străjuieşte, fără ochiuri rupte cu sârme scoase în afară, fără rugină, fără nimic incorect. Mă uit la eclectismul din jur, într-o perfectă armonie, la oamenii ce par cuminţi, ce par că nu se grăbesc, disperaţi, nicăieri. Ascult o linişte zumzăitore pe care nu am mai întâlnit-o, un calm bizar mă învăluie iar aerul... aerul e cel mai puternic drog.

Oamenii de pe stradă îţi zâmbesc, spaţiul intim e lege sfântă, îţi fac loc să treci dându-se, respectuos, mai încolo cu juma' de metru, îţi cedează locul, strada, totul, dacă tu ai o grabă anume şi vrei într-un fel anume. Ei te lasă, aşa cum vrei tu, aşa cum îţi e ţie bine. Nimeni nu se supără, nu se scandalizează, nu se simte jignită pentru că totul se evită. Disconfortul, fie el cât de mărunt, se evită. Deci fiecare are grijă de el, nu de tine. Dar astfel, are grijă şi de tine. Cu o asemenea atitudine înveţi să fii 'politicos', înveţi să fii altfel, nu ai încotro, mediul te schimbă. În bine. Deci se poate şi fără coate înfipte-n coaste, se poate şi fără zdruncinăturile trupeşti ale celor care, grăbindu-se, dau peste tine fără să vrea, se poate şi fără agitaţia românească dusă la paroxism. Valuri de maşini curg în toate direcţiile, într-o ordine desăvârşită. Fără claxoane, fără strigături sau manele revărsându-se pe geamurile deschise, într-o viteză, totuşi, ameţitoare pentru un centru de oraş cu benzi de mers extreme de înguste, lucru care m-a speriat tot timpul. Nu am înţeles cum de poate încăpea autobuzul pe stradă, atât de mici mi s-au părut benzile. Evident, parcarea e o mare problemă, drept pentru care se încurajează mersul pe jos, cu motoreta, motocicleta sau scuterul sau cu autobuzul. Aşa cum Olanda e plină de stoluri uriaşe de biciclete care simţi că năvălesc pe tine, aşa Geneva e full de stoluri de scutere şi motoare.

Şi, deodată, în faţă apare cheiul, alb sub un cer bleu, bleu diamantin cum numai la noi la mare poate fi, cu nori pufoşi, de vată, atârnând atât de aproape de pământ, cu aripi albe încrustate-n înalturi. Fâlfâituri de aripi multe, strigăte de pescăruşi, lebede maiestuoase şi silenţioase, ca nişte regine conştiente de valoarea lor, raţe cu sutele, gâşte care pescuiesc pe fundul lacului, cu coada şi labele la vedere, într-o poziţie perfect perpendiculară pe luciul apei, ambarcaţiuni de la cele mai simple la cele mai luxoase... Aveam să constat că ieşitul cu 'barca' pe lac este o activitate zilnică, de după serviciu, când lacul se umple de oameni fericiţi şi relaxaţi care gustă din savoarea vieţii, ceea ce noi, românii, majoritatea, habar n-avem cum se face sau ce înseamnă. Şi, să nu uit, din peisajul fiecărei clipe fac parte avioanele, multe, multe, multe avioane care brăzdează înaltul fără zgomot, plecând şi venind permanent, în fiecare clipă, zi şi noapte.

Şi mirosul aerului, da, aerul acela special şi inclasabil...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer