Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Afară construcţie egal fals


Mihaela Pascu-Oglindă

09.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe linia acestui autobuz, cuvintele dolofane înghesuite unele în altele. Caut zilele acestea un semn de înţelegere reciprocă şi, în mintea mea, sintagma: prăpastia peste care trebuie să aruncăm un pod al empatiei este prea mare. Şi se cască, şi se lăţeşte, ca aceste chipuri nemulţumite, ca aceste feţe de pe care s-a şters orice urmă a milei. Pardon, pardon, şi-n ghetele mele de băiat, cu un număr mai mari, îmi amintesc de bulevardul Pardon, din oraşul acela mic, din iarna aceea în care eram toţi şi nici în acea lună nu ninsese chiar dacă trecuse deja Crăciunul.

"Poftiţi, doamnă" şi doamna trece în timp ce o înghionteşte pe o altă doamnă cu geanta şi doamna cealaltă, doamna cu un chip schimonosit de durere, îşi scoate acele dispreţului, înţeapă, zgârie, loveşte, iar de cuvintele pe care le rosteşte eu nu mai am loc în ghetele mele de băiat, cu un număr mai mari. Mă simt umilită de cuvinte şi de necuvinte şi-aş vrea să mă strecor afară dacă aş mai avea loc, dacă aş mai avea timp.

Aş vrea să fiu insul din Exerciţiile de stil ale lui Queneau, să am gâtul lung, să strig deasupra tuturor, să scot din gâtlej un discurs care să-i facă să îşi aţintească privirile spre podea sau chiar spre ghetele mele de băiat, asta nu m-ar deranja, aş îndura orice mai puţin neliniştea şi dispreţul afişat azi de aceşti supravieţuitori ai ignoranţei. Mi se face milă de ei, de mine, de ghetele mele de băiat, îmi privesc neputincioasă mâinile care de câteva zile nu mai pot să scrie un rând, care nu mai pot da paginile niciunei cărţi, de mâinile care ar vrea să aline şi nu ştiu cum, de mâinile care au legat şireturile în această dimineaţă unor ghete de băiat.

Hai că poţi să ieşi puţin din tine, trebuie doar să priveşti cuvintele ca pe nişte oameni în carne şi oase, personalităţi dârze, încăpăţânate, uneori insuportabile, dar întotdeauna cu un caracter puternic. Ca în Cabaretul cuvintelor al lui Vişniec unde afli cum să te fereşti de utopie sau cum să te laşi mângâiat de tandreţe. Prin geam, pe bulevardul acesta vechi, unde cuvântul construcţie a devenit, de câteva zile, fals, zăresc: o farmacie, o loterie, cafeneaua am să te duc într-o zi acolo, magazin vânătoresc, terasa kafka, minimarket, magazin cu de toate, kodak developare filme foto, cantină, florărie, farmacie. Sunt toate false, desigur, dacă aş întinde mâna, dacă mâna mea ar trece prin geamul din autobuz, n-ar întâlni nimic. Construcţie egal fals. Nici eu nu sunt acum fiindcă nu mă defineşte niciun cuvânt, nu mă poate sprijini nicio propoziţie, am luat pe rând toate sintagmele, am îmbrăcat de dimineaţă toate citatele, am răscolit pagini întregi, le-am probat ca pe nişte rochii şi nimic, nimic nu s-a potrivit în afară de aceste ghete de băiat, mai mari cu un număr.

Pitipitipitila. Pitipitipitila. Mă priveşte cu ochii aceia mari care nu ştiu să citească încă niciun cuvânt. Îşi lipeşte degetele mici, cărnoase, rotunjoare, de sticla ferestrei. Pitipitipitila. Mă întreb ce înţelege şi dacă ştie că afară construcţie egal fals. Şi, totuşi, pitipitipitila, din gura lui mică, poate abia cuvântul cu numărul o sută, pare singurul cuvânt adevărat auzit în ultima vreme. Pitipitipitila. Mă sprijin de el şi cobor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer