Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Pierdutul paradis


Cees Nooteboom, traducere de Gheorghe Nicolaescu

27.01.2016
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pierdutul paradis
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015




*****
Intro

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărţi de călătorie, eseist şi jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Ţările de Jos). Nereuşind să se adapteze rigorilor impuse de şcolile confesionale catolice pe care le urmează şi fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Romanul său de debut, Philip şi ceilalţi (Philip en de anderen, 1955), reprezintă o reflectare literară a experienţelor acestei perioade, fiind urmat, în 1963, de Cavalerul e mort (De ridder is gestorven). În 1956 publică primul volum de poezie, De doden zoeken een huis (Morţii îşi caută o casă), şi îşi începe activitatea de jurnalist, colaborând cu numeroase publicaţii din ţara natală şi din străinătate. Relatează ca martor direct despre Revolta din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi Căderea Zidului Berlinului (1989).

Romanul Ritualuri (Rituelen, 1980) îi deschide drumul recunoaşterii internaţionale, consolidată de apariţia, în 1991, a romanului Următoarea poveste (Het volgende verhaal) şi, în 1998, a romanului Ziua Tuturor Sfinţilor (Allerzielen). În 2004 publică romanul Pierdutul paradis (Paradijs verloren).

Scrierile sale au fost recompensate cu importante premii: Pegasus Prize (1983), Ferdinand Bordewijk Prijs (1983), Aristeion Prize (1991), Constantijn Huygensprijs pentru întreaga operă (1992), Goethe-Preis (2002), P.C. Hooftprijs (2004) şi Prijs der Nederlandse Letteren (2009). De asemenea, Cees Nooteboom este nominalizat de mai mulţi ani la Premiul Nobel pentru literatură. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.
*
Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una dintre favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-şi afle fericirea în braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton.
Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei.
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire tradusă în peste 25 de ţări.

Alma este o tânără braziliancă fascinată de reprezentările îngerilor în arta Renaşterii. Hotărându-se să plece din iadul care a devenit pentru ea São Paulo, călătoreşte, alături de o bună prietenă, dezinvolta Almut, la Sidney, unde încearcă să-şi refacă viaţa. La un moment dat, în Perth, îngerii capătă pentru Alma o formă concretă.
În partea cealaltă a lumii, criticul literar Erik Zondag se luptă cu propriii demoni: alcoolismul şi obezitatea. În timpul unei cure purificatoare în Austria, destinul îi pregăteşte o surpriză: reîntâlnirea cu fata cu aripi de înger care i-a zdrobit inima în Australia.

"În zilele noastre nu există plăcere mai mare şi mai spirituală decât să îl citeşti pe Cees Nooteboom." (Neue Züricher Zeitung)

"În Pierdutul paradis Nooteboom combină magistral claritatea şi lirismul intens." (The Guardian)

"Geniul lui Cees Nooteboom constă aici în felul unic în care integrează imaginile contemporane, mitice şi istorice." (The Washington Post)

"Un roman îndrăzneţ, provocator, dar şi plin de lumină." (De Volkskrant)

"Romanul lui Cees Nooteboom este plin de îngeri. Paradisul pare să se afle în Australia, în timp ce iadul e în São Paulo. Cees Nooteboom a reuşit să-şi transforme poveştile adunate de-a lungul călătoriilor într-o variaţie surprinzătoare a unei teme eterne." (Trouw)

"Nooteboom este unul dintre cei mai mari romancieri moderni." (A.S. Byatt)

 Mai multe despre această carte a scris Ioana Bâldea Constantinescu aici.

Linie
Fragment

- Măcar aţi mai şi râs? întrebă Almut.

Ştiam că avea să întrebe asta. Ştiu şi că e supărată, revoltată. Dacă nu se râde, nu merge. Nu la ea. Mă întorsesem singură la Adelaide, dar ne mai puteam folosi o noapte de căsuţa din Port Willunga, iar ea a vrut s-o vadă. Aceeaşi plajă, acelaşi ocean, aceleaşi păsări, ale căror nume acum le ştiam. Am stat sus, pe o dună, într-un mic restaurant care se numea Star of Greece, fiindcă aici se scufundase odată un vapor grecesc. Era din nou flux, spargerea valurilor de ţărm continua să aibă multe de povestit. Eu nu. Ştiam că Almut aştepta ceva, aşa fusese întotdeauna relaţia noastră, fără secrete. Dar acum ştiam şi că nu puteam spune nimic, nu încă.
- Dar tu ce-ai făcut săptămâna asta? am întrebat-o în cele din urmă.
- Eu? M-am destrăbălat, uite-aşa. Nu, m-am gândit la ce să fac în continuare. Nu ştiam dacă ai să te întorci.
- Dar nu ţi-am spus că după o săptămână o să mă întorc?
- Da, dar grimasa pe care ai făcut-o când ai zis asta putea să însemne exact contrariul. Ca şi cum n-ai mai vrea să te întorci niciodată.

Am ridicat din umeri, însă ea începu să se agite. Am ştiut că nu pot să fac nimic decât să las să treacă furtuna.
- De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că sunt lucruri asupra cărora trebuie să reflectăm.

În primul rând, mi s-au terminat banii, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiam ce se întâmplă cu tine, nu sunt obişnuită cu asta. Mi-am făcut griji. Şi nu pentru că acel bărbat nici nu m-a băgat în seamă, ci pentru că, după părerea mea, nici pe tine nu te considera potrivită. Picturile lui mi se par minunate, mai ales aceea după care erai aşa de înnebunită. Nu mai ştiu titlul, dar dacă ai fi scris dedesubt "porţile iadului" n-ai fi greşit prea mult. Nu-i de mirare că omul nu râde niciodată. De altfel, pe ei nu i-am văzut niciodată râzând.
- Pe care ei?
- OK, scuze. Însă în Alice Springs, într-o seară, când tu dormeai deja, am plecat la plimbare şi m-am îndepărtat un pic mai mult. Nu ţi-am povestit despre asta.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu trei inşi. Ei au rămas nemişcaţi, eu, nemişcată. Duhneau a bere. În rest, nimic. Au stat şi s-au holbat la mine până m-am întors şi am plecat. Asta a fost tot.

După o clipă adăugă:
- A fost ceva îngrozitor de trist.
- Aceeaşi tristeţe o poţi vedea şi la noi, în São Paulo.
- Nu, nu e aceeaşi. În primul rând, acolo se râde mereu, oricât de deplorabil ar fi totul. Sclavii noştri au venit din Africa şi ei cel puţin ştiau să danseze. Vreau să spun, să danseze de-adevăratelea. Îţi poţi închipui aici o şcoală de samba? Dar nu asta am vrut de fapt să zic. Totul e atât de lipsit de speranţă. Ştii fraza aia a lui Groucho Marx? Deodată ne-am trezit la marginea prăpastiei, dar am făcut un pas înainte? Nici măcar asta n-au reuşit să facă aici. I-au prins chiar înainte de buza prăpastiei, chiar dacă pe jumătate sunt falşi.
- Ce-i fals?
- Totul. Mai demult făceau picturile în nisip sau pe propriul corp. Asta însemna ceva, iar apoi dispărea. Bătea vântul, dispărea desenul. Nimic nu era de vânzare. Cum pot să ştiu că e ceva veritabil atunci când cumpăr o scoarţă de copac pictată, care mai demult avea menirea să fie dată unui mort? Câte exemplare poate face un asemenea ins? Ce se întâmplă apoi? Stau acolo undeva, în pădure, cu mai ştiu eu ce obiecte tainice şi aşteaptă până când aterizează iarăşi un proprietar de galerie într-un Piper Cub, cu o sacoşă plină de bani?
- Eşti dezamăgită.
- Poate. Şi poate că am dreptate.
- Fiindcă preţiosul nostru vis din copilărie s-a spulberat? Dar acum o săptămână, la Ubirr, erai încă în extaz. Ai uitat?
- Nu, n-am uitat. Am însă senzaţia că totul e sortit morţii. Şi când am văzut că dispari...
- N-am dispărut.
- Nu, dar păreai aşa de îngrozitor de nefericită...
- Nu eram nefericită. Eram... în altă parte. Încercam să aflu ceva.

Îşi puse mâna pe braţul meu.
- Nu mai întreb nimic. Scuze. Dar, cel puţin, fă-mă să râd puţin. Spune-mi un cuvânt amuzant. Iar apoi trebuie să-ţi spun ceva. Am primit o propunere de care poţi să râzi, cel puţin aşa sper. Dar mai întâi cuvântul.
- Maku.
- Maku, repetă ea. Când trebuie să încep să râd?
- Când ştii ce înseamnă.
- Zi o propoziţie.
- Am mâncat în deşert nişte maku delicioase. Wichetty grubs - larve de fluturi şi gândaci. Se găsesc în apropierea arborilor mulga. Şi tjara, furnicile melifere. După ce plouă, le poţi dezgropa numaidecât de sub orice copac mulga. Furnicile se umflă şi ajung de mărimea unei bile. Sunt pline de o substanţă gălbuie, foarte dulce, folosită de furnicile muncitoare, care vin să o sugă. Vezi, am învăţat foarte multe lucruri. Acum poţi să mă trimiţi în deşert. Mă descurc. Şi propunerea ta?
- E în Perth. E un drum lung, însă rabla noastră o să se descurce, chiar dacă la limită. Are loc un festival literar şi o să fie şi nişte piese de teatru. Caută îngeri, de fapt figuranţi care trebuie să interpreteze nişte îngeri.
- Într-o piesă de teatru?
- Nu. Nu ştiu dacă am înţeles bine, însă mi-au explicat că în timpul festivalului îngerii vor fi ascunşi pretutindeni în oraş, de-a lungul unui traseu marcat, iar oamenii trebuie să-i găsească.
- Şi noi ce trebuie să facem?
- Nimic. Ne dau aripi şi, timp de o săptămână, ne duc în fiecare zi într-un loc ascuns, într-o biserică sau o clădire dărăpănată sau altundeva, într-o bancă, şi-acolo trebuie să rămânem toată ziua şi să ne lăsăm căutate. Toate astea au de-a face cu Paradise Lost.
- N-am citit-o. Poate mai demult, la şcoală, dar nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba da, un înger cu o sabie în flăcări care îi izgoneşte pe Adam şi Eva din rai. Dumnezeu, da, şi Satana, o nesfârşită primă parte despre ura lui Satana faţă de Dumnezeu. Şi cum Eva crede că ei chiar trebuie să mănânce acel măr. Totul era foarte trist, însă nu prea mai ştiu exact ce se întâmplă.
- Nici eu. Şi dacă acei oameni ne găsesc?
- N-au voie să vorbească cu noi. De fapt, bineînţeles că o vor face, însă noi n-avem voie să le răspundem în nici un fel. N-avem voie nici să ne mişcăm. Dar se plăteşte bine.
- De unde ai aflat de asta?
- Din revista de teatru de-aici. Am sunat. Se organizează un casting. Cred că pe tine oricum te acceptă. Cu mine o să fie ceva mai dificil.

Arătă spre propriii sâni.
- Ai văzut vreodată vreun înger cu ţâţe?

***
Aşadar, acum sunt un înger. N-a fost greu. Regizoarea m-a ales numaidecât. Important e să poţi sta culcată, fără să te mişti, spusese ea. Şi către asistent:
- E mică, ar încăpea bine în dulapul din clădirea de pe William Street, lângă Gledden Arcade, notează-ţi.

Şi către mine:
- Crezi că poţi să stai culcată fără să te mişti? Căci asta-i important.

I-am spus că n-avea să fie o problemă pentru mine. Aveam destule lucruri la care să mă gândesc. Nici Almut n-a întâmpinat dificultăţi. Şi-a ascuns sânii cât a putut de bine, însă n-ar fi trebuit să-şi dea osteneala.
- O punem sus, pe His Majesty's Theatre, vizavi de Wilson's Car Park. De-abia aştept să văd dacă poate să ţină o sabie în aer timp de câteva ore.

Ieri a fost prima zi. Seara, Almut era frântă de oboseală.
- Stau toată ziua în soarele ăla nenorocit, însă, într-adevăr, am o vedere fantastică. Numai că, bineînţeles, oameni nu văd. Cum e la tine?
- Nici eu nu-i văd.

Nu-i văd, însă îi aud. Îi aud cum urcă scara. Apoi se opresc o clipă, până mă văd; simt acea clipă, şi întotdeauna e ciudat, fiindcă nu pot fi mai mulţi de unu, căci fiecare trebuie să facă traseul singur. Încerc să aud dacă e bărbat sau femeie, însă n-am voie să mă întorc. Stau culcată jos, în acel dulap, cu faţa la perete. Când intră cineva, încerc să-mi ţin respiraţia cât mai mult, numai că, odată cu trecerea timpului, înţepeneşti de tot, iar acolo locul de unde sunt prinse aripile de tine începe să te doară îngrozitor. Slavă Domnului, aud întotdeauna când cineva urcă scara, iar când e linişte pot să-mi mişc încet omoplaţii, altfel aş înnebuni. Îngrozitori sunt oamenii care stau foarte mult, sperând că nu vei rezista şi te vei întoarce spre ei. Ăştia sunt bărbaţi, ştii asta. Atunci mă concentrez pe Bune Vestirile mele, pe ţinuta corpului, pe poziţia aripilor. Şi mă gândesc la el, cum stăteam noi culcaţi acolo, în deşert, chiar şi pe pământ. Păcat că atunci încă n-aveam aripi. Aş vrea să ştiu dacă se gândeşte la mine şi unde e. Şi-apoi visez puţin la ce-ar spune dacă ar intra aici, dacă i-aş recunoaşte pasul şi m-aş întoarce, sfidând toate interdicţiile, însă toate astea sunt, desigur, prostii. Între timp, judecând după stilul de a picta, am descoperit unde se află clanul lui; n-a fost greu să aflu asta. Un întreg grup de familii lucrează aşa, iar în muzeul de-aici am văzut şi picturile celorlalţi, ale celor pe care dorisem să-i cunosc şi pe care el îi ţinuse ascunşi de mine, sau invers, căci, bineînţeles, eu sunt cea pe care el a ascuns-o. Cu astfel de gânduri orele trec repede. Peretele dulapului în care stau culcată nu mai are pentru mine nici un secret, cunosc fiecare crăpătură, zgârietură, denivelare, gândurile mele rătăcesc printre ele ca un drumeţ într-un ţinut pustiu. Atunci când nu-i nimeni, cânt încet, doar pentru mine. După o vreme, te cuprinde o ameţeală sau visezi că poţi zbura. Cel mai tâmpit moment e când vin să ne ia seara - un autobuz plin cu îngeri, un talmeş-balmeş de-a dreptul. Cocaină, sedative, probleme de matematică, fiecare are metodele lui ca să reziste. Toţi sunt morţi de oboseală şi plini de poveşti. Mai ales îngerilor care-i pot vedea pe oameni le e greu, pentru că aceştia le spun cele mai trăsnite lucruri: declaraţii de dragoste, cuvinte porcoase, obscenităţi. Ei ştiu că noi oricum n-avem voie să le dăm nici o replică, iar asta pare să-i aţâţe nespus pe unii oameni.

Despre săptămâna cât am fost plecată n-am mai apucat să vorbesc cu Almut. Acele zile le-am păstrat înăuntrul meu. Uneori mă gândesc la ce ar trebui să facem şi mă întreb dacă vom mai rămâne mult în această ţară. Ştiu că, de fapt, Almut vrea acasă, însă eu încă nu simt asta. Cel mai mult mi-ar plăcea să plec în deşert, însă nu îndrăznesc să-i spun aşa ceva. Seara, în hotel, când ea e încă la bar, desfac pictura şi o pun pe masa de la perete. Apoi mă postez drept în faţa ei, ca o călugăriţă care meditează. După câteva minute începe să funcţioneze şi simt o dorinţă pe care n-o pot descrie în cuvinte şi care ştiu că mă va însoţi întotdeauna. Încă nu vreau să-i spun nimic lui Almut şi, deşi nu ştiu dacă poţi să hotărăşti aşa ceva, cred că voi continua mereu să rătăcesc pentru a transforma lumea în propriul meu deşert. Am destule lucruri la care să mă gândesc, cât pentru o viaţă întreagă. Peste tot sunt larve şi furnici melifere, peste tot sunt fructe cu boabe şi rădăcini, iar acum ştiu cum să le găsesc. Pot supravieţui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer