Bem te vi

"Plec într-o călătorie ca să compensez o pierdere. Cine a scris vreodată o carte ştie asta." (Cees Nooteboom)

Pierdutul paradis, de Cees Nooteboom, e o carte despre tensiunile dinspre spaţiul interior şi cel exterior. Despre aripi. De înger şi despre o pasăre din Brazilia. Bem te vi sau periquito. O scriere intensă, sub 200 de pagini. Plină de referiri la artele vizuale (de la arta renascentistă la cea contemporană), de citate din Milton, de ciocniri violente între globalizare şi cultura marginalului, închisă în bula ei impermeabilă, parcă, la timp şi variaţii de lectură.

Un critic care suferă de obezitate şi alcoolism experimentează o epifanie stranie atunci când, aflat la un festival în Perth, acceptă provocarea organizatorilor de a lua parte la o vânătoare de îngeri. Îngerii, cu aripi imense, alcătuite din pene adevărate, sunt ascunşi peste tot, în oraş. Oameni reali, care-şi împrumută corporalitatea unei idei, care rămân nemişcaţi cu orele, ţintuiţi de aripile care le sunt ataşate prin contract, devin ţinta turiştilor curioşi, care, urmând indicii furnizate de organizatori, îi caută, la rândul lor, obsesiv. Odată descoperit, îngerul trebuie să rămână impasibil în faţa reacţiei descoperitorului, care merge de la extaz la abuz. În acest context au loc întâlnirea şi începutul fascinaţiei lui Erik Zondag pentru Alma, fata care întruchipează un înger pe jumătate ascuns într-un dulap. Alma a trecut printr-un viol, în São Paolo, şi a călătorit în Australia ca să-şi exorcizeze demonii. Noul continent e o eternă tranziţie: de la ficţiune la concret, de la infernul traumei la un paradis răsturnat, cu arta aborigenă ca manieră de a textualiza un spaţiu virgin, contaminat de presiunea comercialului contemporan, de la aripile îngerilor lui Rafael la cele grele, pe care le poartă pentru bani şi pentru amuzamentul (ce-i drept, poetic) al consumatorilor de iluzii.

Noteboom, care trece, de altfel, fulgurant prin propriul text, ca autor ce figurează pe lista scriitorilor care-l plictisesc pe Zondag, e un mare creator de stranietate şi de paralelism. Geografiile profunde ale eroilor săi se construiesc din tăceri, absenţe şi regresii care amintesc de spaţiile din poezia lui Emily Dickinson. Naraţiunile se intersectează în puncte niciodată nevralgice, timpul se dilată şi se comprimă în funcţie de dinamica interioară a eroilor. Exotismul îngerului se reflectă în text când subtil, când apăsător ca un set de aripi artificiale. Romanul însuşi pare un poem izgonit din poezie şi eşuat într-o proză pe care o acaparează şi o transformă, aproape, într-un obiect cultural, defrişat lingvistic, recreat după şabloanele narative în vogă. E extrem de interesant să-l observi pe Nooteboom manevrându-şi planurile, imaginile, tăcerile şi dialogul scindat între interior şi exterior.

L-am citit cu sentimentul acela rar de evaziune totală, de imersie în textul prin care plutesc imagini semnate Paul Klee, un fragment teoretic al lui Benjamin, Paradise Lost, de Milton, o melodie a lui Björk, ceremonii de candomblé, violenţă şi suavitate, Hieronymus Bosch şi barramundi, marele peşte din mitologia aborigenă. Aripa îngerului capătă consistenţa de oţel din spatele unui "Crew, prepare for landing". Iconografia Evului Mediu renaşte în tatuaje care nu au nimic de-a face cu epoca vitezei. Totul e dual. Undeva, la finalul unui capitol, găsesc şi fraza care închide, simbolic, relaţia mea cu textul acesta. Hipnotic. Superb.

"Eu rămân ca întotdeauna în urmă, cu câteva cuvinte şi cu oraşul care se strânge în jurul meu ca o menghină." (Cees Nooteboom, Pierdutul paradis)