Linguriţa

Ce e trist, când vorbim despre Bookfest, ca despre orice alt târg de carte, de altfel, e cât suntem... de puţini. Sigur, din colţul meu, aş putea să vă povestesc despre emoţia de a (re)vedea chipuri familiare, despre microcomunităţi construite în jurul unor idei şi titluri, despre autori care vând şi autori care nu, despre creativitate şi despre lipsa ei, despre căldură mare monşer şi trafic în fractură emoţională deschisă, despre cum e să nu-ţi găseşti cuvintele, despre cum te dor picioarele în târg, de la mers, şi umerii, de la cărat cărţi, şi puţin sufletul, când te gândeşti cât de mic e numărul oamenilor la care ajung, în fapt, cărţile astea... Aş putea să vă povestesc despre cărţi pierdute şi regăsite în târg, ca manuscrisele spaniole de secol XVII, despre sonorizarea proastă şi despre întâlnirile neaşteptate, uneori tulburătoare dintr-un perimetru nu neapărat gândit să ne aducă mai aproape unii de alţii. În sfârşit, am putea vorbi despre public - entuziast, ocazional, de complezenţă şi, poate mai ales, potenţial (nu e el cel care ne doare pe toţi?). Despre cum şi ce citim dincolo de topuri, afişe, evenimente şi clipuri promoţionale.

Aş putea. Dar avem cea mai mică piaţă de carte şi cel mai mare procent de analfabetism funcţional din Europa. De unde să începi discuţia asta?... Ştiu, se începe, cum spunea Amos Oz, cu linguriţa. Dacă fiecare am aduce apă într-o linguriţă, s-ar stinge focul. Superbă metafora, consistent fumul care se înalţă. Speranţa mai cenuşie ca în mitul de origine.

Aşa că am să încep, totuşi, de la lista mea de târg. O listă eclectică şi lipsită de orice fir roşu, cum sunt toate. O linguriţă asumată. Infimă. Poate utilă. Poate prea modestă ca să conteze.

1. Îl ador pe Sir David Attenborough (da, ştiu, cine nu-l adoră?) şi mă aşteptam să fie grozavă Planeta noastră, cartea scoasă de Litera ca geamănă editorială a serialului documentar de pe Netflix. Numai că nu e grozavă, e COLOSALĂ. E o carte despre memorie şi despre conştiinţă, despre ce furăm de la generaţiile care vin. Şi cum. Şi cât. Şi despre cum încă mai avem timp să dăm înapoi. Cu linguriţa, da, dar mai avem timp. Cum spune Sir David în prefaţa volumului, uneori sursa problemei e şi sursa soluţiei. Trec prin cartea aceasta narvali din Canada şi din Groenlanda de Vest, curge invers, adică dinspre mare, râul Tonlé Sap, din Cambodgia, trec turme de caribu către păşunile de iernat din Alaska, viermuiesc colorat pe un mal de râu papagalii peruvieni, fuge din calea braconierilor un elefant de pădure din Congo. Natura vorbeşte pe milioane de voci abia perceptibile în marea sinapsă a tehnologiei, atât de flămândă după culoare, atât de puţin permeabilă la sens... E una din cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai tulburătoare cărţi prin care m-am plimbat în ultimul timp.

2. Am să aleg un singur volum de ficţiune - pentru mine, acesta este Ministerul Fericirii Supreme, de Arundhati Roy, de la Humanitas Fiction. Pentru că Roy e una din cele mai surprinzătoare, mai luxuriante şi mai puternice voci literare contemporane. Dincolo de activism, de excentricităţi, de orice altceva, până la urmă, Roy, care scrie despre corp ca sumă a diferenţelor din corpul unei naţii, care compune identităţi ca pe sistemele de ecuaţii şi declină trauma în istoria Indiei e una din cele mai subtile, mai intuitive şi mai versatile intelectuale din câte am citit, cu o forţă fabulatorie impresionantă, imposibil de redus la o temă, la un motiv, la o recurenţă, la un tip de etnicitate, la o felie de timp.

3. Îmi plac poeziile lui Milne din 1924, Când eram foarte tineri (Arthur), traduse de Ioana Pârvulescu. Pentru că sunt înduioşătoare, pentru că mi-au adus aminte de o întreagă generaţie literară (Barrie, Kipling, Conan Doyle, Wodehouse) care au jucat cricket cu Peter Pan şi Winnie the Pooh în minte, dar şi pentru că m-a emoţionat Ioana Pârvulescu la târg, citind din propria traducere. Mi-aş fi dorit o mare de copii care s-o asculte...

4. Dacă tot am ajuns la copii, am să pariez pe Originea speciilor, a lui Darwin, repovestită şi ilustrată de Sabina Radeva (Humanitas Fiction), dar şi pe o carte absolut seducătoare, de la Editura Signatura: Prietenul meu de noapte bună, de Sonja Danowski. E magnific ilustrată şi vorbeşte despre generozitate, prietenie şi delicateţe unui public sensibil la poveştile cu pisici, coşmaruri şi... un violoncel.

5. Am cunoscut o singură autoare străină la ediţia aceasta de târg - pa Sarah Perry, care a scris Şarpele din Essex şi Melmoth (Nemira). E absolut reconfortantă excentricitatea asumată cu atât de multă graţie şi candoare, aşa că o trec pe lista întâlnirilor de colecţie. Mi-a plăcut cum vorbea despre mituri, despre Hilary Mantel, despre o copilărie fără CD-uri, blugi şi televizor, despre teamă, recuperare şi succes. M-am gândit, în timp ce-i admiram cerceii victorieni, că e un om căruia îi place mult ce face. Şi m-am bucurat pentru ea.

Cam asta e linguriţa mea. Nu cea mai plină, cu siguranţă nici cea mai preţioasă. A, şi să nu uit. Unul din cele mai frumoase lucruri, când se termină târgul, e să citeşti ce vrei tu, dincolo de programul prezentărilor, al meselor rotunde şi al alergăturii bibliofile (nu că nu ar fi frumoase şi astea, dar, ce să-i faci, libertatea de a alege rămâne desertul meu favorit... Asta ar trebui să construiască, în fond, lista fiecăruia în capul vecinului - dorinţa de a alege ceva, altceva...). Aşa că acum citesc Învăţare, de Tara Westover, de la Publica. O aşteptam de ceva vreme. Abia aştept să vă spun mai multe despre ea.