(SC)AVENGERS

Ştiţi cum se întâmplă, câteodată, să ţi se lipească de creier o temă muzicală? Sau o imagine? Faci ce faci şi te trezeşti fredonând sau rememorând o stare familiară. E un soi de tic intelectual, dacă vreţi. O manieră de a metaboliza realitatea, de a realiza asocieri între contexte similare. Sau de a (le) opune rezistenţă.

Zilele acestea am două dominante... gestuale, retrospective, interioare. Decupate din trecutul (meu) recent.

Prima e, cumva, narativă şi, tocmai de aceea, mult mai coerentă. Retrăiesc continuu o întâlnire on air, la radio, cu scriitorul Radu Paraschivescu. E unul din autorii mei favoriţi, aşa că îl intervievez destul de des. Interviul acela, însă, mă bântuie. Tocmai îi apăruse o carte, România în 7 gesturi. 7 momente de hybris antologic, de incredibil derapaj socio-mediatic. În cartea aceasta, la pagina 95, îşi face loc în conştiinţa cititorului un capitol cu un titlu care nu ar trebui să lipsească din niciun manual de jurnalism: "V-a murit soţul. Cum vă simţiţi?". Întrebarea e reală şi a fost adresată soţiei victimei un accident aviatic în februarie 1996. Un post de televiziune a filmat oroarea femeii care a aflat live de nenorocirea care o lovise. Fără menajamente, dar cu audienţă garantată şi, cel mai probabil, impresionantă. Cum scrie autorul, "moartea vinde ziarul şi programul de ştiri." Eu îmi aduc aminte acel moment. Difuzarea lui. E una din cele mai puternice imagini ale adolescenţei mele de telespectatoare. Îmi aduc aminte conştiinţa acută a unui act abuziv, indecent, necrofag.

Dacă dau înainte, butonând o telecomandă mentală mereu la îndemână, mă văd în studio, vorbind, despre distincţia dintre jurnalism şi apetitul de barză marabu al reporterului presat, probabil, la rândul lui, să orchestreze o poveste "senzaţională", să smulgă o lacrimă, poate şi mai multe, să pedaleze pe emoţia primară şi pe voyeurismul unui public avid să se zgâiască de pe margine la tragedia altuia. Au trecut ceva ani din '96, suntem în 2015. Sunt, la rândul meu, reporter. Iau un interviu. Live.

Şi afirm, cu o incredibilă naivitate, că de atunci distincţia între jurnalism şi telenovelism e mai clară, că avem presă quality, standarde, coduri, simţ etic, tot soiul de stagii profesionale, workshop-uri, "perfecţionări", avem bibliografii, site-uri, arhive online, tutoriale, în cel mai rău caz, despre ce faci şi ce nu faci cu legitimaţia de presă la gât, avem protocoale, avem şcoli şi tabere media, avem liber arbitru şi, teoretic, cel puţin, coloană vertebrală modelată inclusiv de cărţi şi oameni care ne reamintesc marile culpe jurnalistice ale trecutului. Cum cântau cei de la Planeta Moldova prin anii 2000, "avem di tăti."

Întrebarea este dacă avem public. Public care să consimtă să fie informat şi nu momit în pagină, care să facă distincţia între reportaj şi exploatare, între un splatter şi un story de presă. Suntem în 2019. A doua jumătate. A fost un an cu multe tulburări. Probabil una din cele mai importante nevralgii sociale din ultimul timp a fost o crimă înfiorătoare, a cărei victimă e o adolescentă de 15 ani. M-a îngrozit povestea, cum ne-a îngrozit pe toţi... Felul cum a fost spusă povestea, însă, cum a fost exploatată, consumată, mestecată public e de domeniul unui horror SF. Să dăm filmul înapoi. Televiziuni şi agenţii de presă difuzează filmări live cu părinţi şi bunici traumatizaţi. În jur, lumea stă ca la circ. Copiii sunt ridicaţi pe umeri, "să vadă". Înregistrări cu vocea adolescentei ajung pe Youtube. Reacţiile de protest sunt anemice. Monstrul trebuie hrănit, nevoia poporului de a empatiza e alimentată printr-o totală lipsă de empatie mediatică faţă de victime. Durerea lor face rating, aşa că e musai să fie publică, bolduită, breaking news. Un bun comun, exploatabil de către oricine. Din el cresc, deja, filme, literatură, articole, talk-show-uri, comentarii psihologizante, părerologie vulgară, vândută pe post de investigaţie. Rewind-ul până în 1996, ba nu, până mult înainte, e dureros, ca să nu spunem ireal.

De ce se cumpără aşa ceva? Şi de ce se vinde?

Ce anume ne transportă în acest tip de transă, legaţi de un online, de un live, de o scormonire indecentă în rănile altora? Ce s-a întâmplat cu relatarea profesionistă, empatică, dar lipsită de patos, echilibrată, cu verificarea surselor, cu un minim respect pentru cei aflaţi în suferinţă, cu normele profesionale clare şi livrarea unui produs mediatic onest? Când şi cum s-a blurat, din nou, atât de intens diferenţa dintre breaking şi click bait?

Şi, în fond şi la urma urmei, ce (mai) este jurnalismul în 2019? Cine îl mai face? Şi pentru cine?

Ştiu. Exerciţiul e, fără doar şi poate, retoric. Pentru mulţi dintre noi. Iar răspunsul e întotdeauna în educaţie. În dezvoltarea simţului critic. În publicul care va refuza un produs submediocru. În jurnalistul care nu va ceda presiunii de a-şi dezbrăca povestea de bun simţ. În media literacy. În moralitate minimal agreată ca pact social. Utopic? Se poate.

Să întrebi, însă, un alt om cum se simte după ce a pierdut pe cineva apropiat e abuziv. Lipsit de umanitate. E un gest crud, care ar fi trebuit să rămână între paginile unei cărţi remarcabile. Şi, poate cel mai important, într-o cheie cinică, nu e ce scrie pe etichetă. Nu e... jurnalism.

Într-o lume cu valori coerente, badge-ul de presă nu rămâne niciodată în sertar. Iar jurnalistul nu e doar în cărţi şi în filme cineva care lucrează pentru oameni.

Nu, nu avem di tăti. Presa e o alimentară cu multe rafturi goale. Prea multe pentru finalul celui de-al treilea deceniu de jurnalism democratic. Aşa că ideal ar fi să nu intraţi şi să nu cumpăraţi. Să nu le faceţi trafic. Să vă abţineţi de la vizualizări. Să nu le daţi like-uri. Să nu acceptaţi ca realitatea să devină un reality show. Să refuzaţi bagatelizarea traumei. Să cereţi. Principii, argumente, nuanţe, experienţă, probitate, asumare, asumare, asumare. Să cereţi mai mult. În fiecare zi. Pentru că, vorba unui slogan de prin 1971, cred, meritaţi.