Serios.
Dacă m-ar întreba cineva repede ce urăsc (majuscul şi fără drept de apel) mai tare nu pe lume, ci în cercul neajunsurilor terestre, benigne, dar enervante până dincolo de limita suportabilului, cred că asta aş răspunde. Molarii de minte sunt inutili, nevricoşi, imprevizibili şi meteorici în existenţa omului. Altfel spus, nu fac nimic, se cramponează să sfideze arhitectura maxilarului, iar despărţirile sunt dureroase.
Aşa se face că zilele astea, când, vrând-nevrând, mintea pare să-mi fi venit la cap anacronic, atavic şi oarecum inevitabil (am citit undeva că populaţia din Tasmania nu prezintă deloc molar vestigial şi, sincer, o schimbare de peisaj sună mai tentant ca niciodată...), mă gândesc destul de des la Bernadette.
Personajul Mariei Semple din cartea apărută în 2012 (traducere în română de Mihaela Buruiană, ed. Litera, 2018), Unde ai dispărut, Bernadette?, are ceva experienţă (neplăcută, cum altfel...) cu molarii ăştia. Din câte aud (şi văd, că trailer-ul e deja pe Youtube), Bernadette ajunge anul acesta, în 2019, şi pe ecrane, jucată de Cate Blanchett, o idee excelentă pentru interpretarea arhitectei geniale, excentrice, vag mizantroape şi profund introvertite care fuge de lume, de succes, de faimă, de tot ce înseamnă comitete şcolare şi întruniri de breaslă, şedinţe cu părinţii şi gratulările altor colegi arhitecţi. Bernadette are, de altfel, probleme cu maşina, cu mamele conformiste de la şcoala unde învaţă fiica ei überinteligentă, Bee, cu soţul care nu îi înţelege însingurările şi simţul umorului strălucitor, dar acid, cu propria casă care stă să se dărâme, cu haosul interior generat de o carieră întreruptă exact când începea să ia altitudine, cu toleranţa redusă la eşec, cu gestionarea traumei personale, cu propria genialitate greu de echilibrat, de hrănit şi de strunit într-un oraş ploios şi rutinier (vremea din Seattle e un personaj în sine) în care Bernadette Fox circulă exclusiv în calitate de soţie şi mamă fără trecut profesional. Şi cu molarii. De minte. Semn că ei te prind din urmă oricât de adânc ai dispărea în propriile genuni şi că atunci trebuie scoşi (cu sau fără mintea aferentă) şi redaţi trecutului lor. Istoric.
E o carte spumoasă despre schizoidul secol XXI, cu birocraţia şi ultratehnologizarea lui, cu piraţi virtuali, microsisteme paradoxal iraţionale, cum e cel de la Microsoft, o castă de achiveri care-şi doresc, în taină, iPhone, dar se tem să nu-i vadă şeful trădând filozofia planetei-mamă cu gadget-uri de larg consum...
Dincolo de spuma aceasta, însă, de cum caută Bernadette o soluţie să-i dea lui Bee mai multe fructe în pachetul de prânz, să fugă din calea presei de specialitate şi a mamelor dedicate care visează să o implice în n+1 activităţi debusolant de plictisitoare, stă un fragment de idee cu o rădăcină mai adâncă decât cea mai îmbârligată rădăcină de măsea de minte:
"Bernadette,
Ai terminat? Doar nu crezi prostiile astea! Oamenii ca tine trebuie să creeze! Dacă nu creezi, Bernadette, o să devii o ameninţare la adresa societăţii."
Creativitatea reprimată, îngropată în cotidian repetitiv şi apăsător, atrofiază umanitatea. O descentrează în mod ireparabil. O exilează în asocial. Sâmburele acestui roman simpatic are coajă tare şi se sparge greu între dinţi. Unde mergem când dispărem în noi înşine, când ne ascundem de cine suntem, când fugim de ce poate face mintea noastră? Ce rămâne din noi când vrem să funcţionăm doar ca soţi şi părinţi? Şi cât de buni suntem în rolurile acestea, atâta timp cât ne aruncăm creativitatea la coş ca pe o măsea reziduală dintr-un trecut care nu a funcţionat cum ar fi trebuit?
Mă gândesc la lucrurile astea, cu conştiinţa faptului că nu totul în viaţă iese cum trebuie. Molarii de minte sunt cel mai bun exemplu. Şi, sigur, extracţia doare şi, pentru câteva zile, te cam clatină. Cum te clatină, de altfel, orice agresiune. Important e în ce măsură ai rămas arhitectul lumii tale şi după ce s-au dărâmat pereţi pe care i-ai crezut de rezistenţă. Cum te reinventezi. De unde pleci. Şi cu cine.
Îmi place ideea asta. (Sigur, îmi place şi ideea cu Vicodin şi novocaină administrate în doze generoase, la nevoie, dar nu-mi fac speranţe prea mari... La urma urmei, ce am fi fără trecut? Fie el şi dureros.)