Cireşe amare cu vanilie

De la portocale mă doare stomacul. Stomacul meu de tablă, care cerea portocale non stop.
Nu mai pot mânca îngheţată de vanilie. Mă doare gâtul.
Anul ăsta totul e diferit.
Familia mare şi familia mică. Aşa ne-a spus, când abia vorbea.
Familia mică era făcută din noi trei. Mami, tati şi Maria.
În familia mare eram noi, bunicii şi, până de foarte curând, bunica mea şi străbunica ei.

Maria i-a spus Micu, fără să ştie că eu i-am spus întâi aşa, când eram mică. Sunt aproape convinsă că, pentru ea, chiar aşa o chema. Maria a cunoscut-o pe Micu în baston, în etapa fragilă a vieţii ei. Eu am cunoscut-o în alergare perpetuă. Era un om care, pur şi simplu, nu putea sta locului. Avea nevoie să facă mereu ceva pentru cineva. Când mă gândesc la ea, aşa o văd. Alergând. Prăjiturind. Rugându-mă să nu mai iau din cocă. Să încerc să scriu mai frumos. Să mă trezesc să mergem la şcoală. Să-mi îndrept fusta aia, că e hâită. Să stau dreaptă. O văd reparându-mi tema la lucru manual. Explicându-mi chestiuni de tactică, la istorie (iubea tactica asta, cred că ar fi fost un general exemplar - entuziasmul ei când m-a lămurit cum funcţiona o falangă romană e una din cele mai frumoase amintiri pe care le am cu ea). O văd bând cafea şi făcând sărăţele cu chimen. Aranjând plecări la ţară cu nenumărate bagaje. Aşteptându-mă plângând, când a murit câinele meu, cu el în braţe. Ei nu îi plăceau câinii, dar pe el l-a ţinut în braţe şi l-a jelit. Pentru că era al meu. Pentru că îl iubeam eu. O văd mergând greu, prin casă, până la telefon. Pe mine mă bate vântul pe undeva, pe lângă Cişmigiu. O sun deja de vreo trei minute.
"Ce faci, Micu?"
"Uite, aşteptam să mă suni."

O văd etichetând borcane cu dulceaţă, cu murături, cu zacuscă. Plasându-mi-le strategic în genţi şi plase, ori de câte ori treceam pe la ea. "Să ai, mamă."

O aud spunând "Ia ce-ţi place", când îmi plimbam degetul peste cotoarele cărţilor din biblioteca ei. Mi-a plăcut cam tot, aşa că mi le-a dat cam pe toate. O văd purtând cercei mici, pe care îi poartă acum fetiţa mea, şi mărgele colorate pe care, foarte rar, le port eu. O aud povestindu-mi despre Alma Ata. Şi Taşkent. Şi Cairo. O văd scoţându-şi inelele de pe degete şi dându-mi-le mie, să mă joc. Le ascundeam în flori. Rămâneau pierdute cu zilele. Nu se supăra pe mine. Cum nu s-a supărat nici când i-am spălat, pe la vreo trei ani, pereţii din sufragerie. I-am spălat cu cârpa muiată în lighean, până la nivelul ochilor mei. Pe urmă m-am dus în bucătărie şi am luat-o încântată de mână, să-i arăt ce de treabă am făcut. Nu m-a certat. Şi-a trecut o mână prin păr şi alta prin părul meu... "Ce hărnicuţă ai fost... Cred că eşti obosită acum. Hai să-ţi dea mama un cornuleţ cu gem." O văd la nunta mea, încă în putere, cu emoţii infinit mai mari ca ale mele. Nu o văd la botezul Mariei - probabil că emoţiile mele erau, atunci, infinit mai mari decât ale oricui altcuiva. O aud cântând, amintindu-şi de anii ei de internat, de la Lugoj. O văd vizitându-şi prietenele, cu mine de mână, în grădini de trandafiri unde mâncam amândouă dulceaţă. Preferata mea era de cireşe amare şi ştiam exact grădina unde se găsea cea mai bună. Adoram să merg în vizită cu ea.

O văd în trenuri, luptând cu sacoşele şi de mână, tot de mână cu mine, în Parcul 23 august. O aud povestind cum a prins-o furtuna cu mine în căruţ şi s-a adăpostit, îngrozită, într-o scară de bloc. Nu plânsesem deloc. "A fost un copil foarte cuminte!". O văd dându-mi drumul la televizor şi aşezându-se lângă mine, în fotoliu, să ne uităm la serialul nostru preferat, cu Marco Polo. O văd cumpărându-mi creioane noi de colorat şi "hârtie bună", pentru desen.

O văd apărându-mă. De orice. De oricine.

Îi formez, uneori, numărul. Văd ceva de cumpărat ce i-ar plăcea. Mănânc dulceaţă. Anul ăsta am mâncat dulceaţă cât pentru o viaţă. Nu e bună. Nu e ca a ei. Dar tot cumpăr borcane şi mă prefac că nu sunt pentru mine, că nu ştiu de ce le cumpăr.

Urăsc să trec pe lângă Cişmigiu şi urăsc Cişmigiul cu totul. Aş face orice fel de acolade în drumul meu, numai să-l evit.
"Pe unde eşti, mamă?"
"Pe la Cişmigiu."
"Aoleu, mamă, păi ai întârziat la serviciu! Eşti bine îmbrăcată, puiule? Ai pulover pe tine?"
Am mereu pulover pe mine.
Am pulover.

O chema Eleonora.
Semănăm îngrozitor. Mereu lua răceala de la mine. Avem aceeaşi piele, doar că eu o să am mai multe riduri. Ea nu a prea avut. Stătea destul de mult îmbufnată când se supăra pe tine. Nici eu nu sunt tocmai uşor de împăcat. Era îndemânatică. Eu nu sunt.

Portocalele îi făceau rău la stomac.
"Nu prea-mi place mie că nu ai prea crescut."
Era mai mică de înălţime ca mine.

I se părea că pot să fac orice.
Mie nu mi se părea.
"Lasă, mamă, că iese soarele şi pe strada noastră."

Era impulsivă.
Şi eu sunt. În variantă 2.0.

Te legăna puţin când te ţinea în braţe.
E prima oară când reuşesc să scriu despre ea.
Pentru ea.
Pentru mine.

Poate că avea dreptate. Poate că, până la urmă, pot orice.

Vara, în anii mei de studenţie, rămâneam amândouă în Bucureşti.
"Ce să-ţi fac de mâncare?"

Eu mâncam numai prostii, aşa că nu voiam nimic. Pleca la piaţă, cu orele. O căutam disperată. Nu răspundea în veci la mobil, pentru că nu îl lua cu ea. Telefonul era o chestie de ţinut în casă. Ne regăseam seara, ea, furioasă că o urmăresc ("Ce, sunt copil mic?!?"), eu, epuizată de căutări, dar uşurată, cumva... ("Sunt 35 de grade afară, dacă ţi se făcea rău?").
Pe urmă mâncam tot ce mi se oferea, ca s-o împac.

Nu ştia să bea direct din sticla de Coca Cola şi să dea mesaje.
Mă suna.
"E Marius pe 1!". Sau "Marius la televizor!". Închidea repede, să nu piardă.

Nu suporta ideea că aş putea fi vreodată bolnavă.
O cam minţeam.
Cam ştia.

Se putea uita la Maria ore în şir.
Aveam aceeaşi relaţie problematică, aproape de fobie, cu pisicile. Acum mie îmi e frică de ele. Punct.

Avea, acasă la ea, o gravură cu o prinţesă egipteană. Cercei lungi, ochi migdalaţi. Îmi făceam în gând poveşti despre ea. Le-am uitat pe toate.

O văd mereu, pentru că e mereu cu mine. Mereu parte din familia mea mare. Mereu într-un gest pe care-l fac inconştient şi-mi dau seama că era al ei, că l-am copiat de la ea...

Cum e poza asta de ascultare, dintr-o fotografie pe care am regăsit-o de curând. Ea şi fratele ei, aproape identici (semănau îngrozitor, mai ales în ultima parte a vieţii). Capul uşor sprijinit într-o mână, ochii un pic mijiţi. Asculta. Mă asculta pe mine. E gestul meu de ascultare, de la emisie, cu exact aceleaşi nuanţe, doar că acum îl face ea.

O văd mereu.
Cel mai des în oglindă.

Nu îmi aduc aminte dacă îi plăcea îngheţata. Nu îmi mai aduc aminte.
Ştiu că punea vanilie în orice.
Poate chiar şi în dulceaţă.