Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Toni Morrison. The Pieces She Was


Ioana Bâldea Constantinescu

07.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Ieri (5 august 2019) a murit Toni Morrison.

Scriu pe întuneric, aşa cum spunea ea că-i place să scrie. Înainte s-o prindă lumina. E un soi de reverenţă. Pe măsură ce trec orele, se adună mărturii şi amintiri ale vocilor care contează. Atwood. Shafak. Okri. Gilbert. Obama. Walker. Forna. Winfrey. Cei de la The Guardian strâng cât de multe sub un titlu care, cu siguranţă, ei i-ar fi plăcut: "Rest, Toni Morrison. You were magnificent!".

Nu au fost printre primii care au dat ştirea. Cred că au publicat chiar după ce apăruse şi la noi un caption, cu greşeală de traducere pe citatul din discursul de acceptare a Nobelului, în '93.

Time, CNN, New York Times, BBC, AP actualizează continuu. Rama e aceeaşi, peste tot. Romanescă, într-un fel. A început să publice la 39 de ani. A murit la 88. A luat Nobel şi Pulitzer. A scris The Bluest Eye, Song of Solomon, Beloved (şi totul s-a schimbat), Tar Baby, Jazz, Paradise, Love, God Help the Child... unsprezece cărţi cu totul (nu multe, dar suficiente cât să schimbe literatura, felul în care citim şi în care cartografiem emoţia umană, pentru totdeauna), a fost o mamă singură cu doi copii, a predat la Princeton, până în 2006, a fost una din cele mai zdrobitor de frumoase minţi ale acestei planete.

Detaliile vin mai târziu. Rememorările. Reverenţele. Scenele antologice care o fac, într-adevăr, magnifică (Michiko Kakutani, una din cele mai cunoscute voci ale criticii literare americane a ultimii jumătăţi de secol, spunea că personajele ei au ceva de tragedie greacă sau de operă pusă în scenă cu fast şi orgoliu infinit). Îi plăcea să comande desert. Avea un umor contagios. Dansa minunat. Iubea muzica (pentru mine, proza ei e o întâlnire între operă şi jazz), era dificilă, conştientă de dimensiunile talentului ei, încăpăţânată, autoritară. Îi adora pe Faulkner şi pe Virginia Woolf. A fost prietenă cu Maya Angelou şi cu Jessye Norman (de fapt, de ieri, de când am aflat că Toni Morrison a murit, pe ea mi-o tot imaginez cântând Amazing Grace, a capella). I s-a reproşat că e posesoarea unui talent feroce pe care-l limitează scriind numai despre marginali, despre oamenii de culoare, despre femei abuzate şi copii desfiguraţi afectiv. Că nu ia în calcul cititorul standard: alb, cuminte şi mai puţin traversat de tragedie. A răspuns, în stilul caracteristic, că nici Tolstoi nu ar fi luat-o în calcul pe ea, o fetiţă din Lorain, Ohio. Nu a avut, de altfel, niciodată probleme serioase de autoapreciere. S-a comparat, nonşalant, cu Faulkner şi cu Joyce. Cum spun cei mai mulţi din cei care au cunoscut-o, ştia exact în ce ligă joacă. Ura intarsia biografiei în materia ficţională. Credea în naraţiune ca forţă care ordonează realitatea. Înţelegea limbajul ca măsură a cunoaşterii omeneşti. Spunea că spaimele cele mai adânci sunt cele care nu au nume. A scris despre iubire mai mult decât şi-ar fi dorit şi despre moarte mai puţin, poate, decât şi-a imaginat.

În iunie a apărut documentarul Toni Morrison: The Pieces I Am. Cu Toni Morrison, Oprah Winfrey, Angela Davis, Robert Gotlieb, Fran Lebowitz, Muhammad Ali. Nu l-am văzut. Aşa că, deocamdată, documentarul meu favorit despre ea rămâne tot cel făcut de Alan Yentob, pentru BBC, în 2015. Tot în 2015, Marlon James a luat Booker-ul, pentru A Brief History of Seven Killings. A spus, atunci, că a început să scrie datorită lui Toni Morrison. Că a început să scrie pentru că exista cineva ca ea. Şi a mai spus că numai doi alţi mari scriitori îi stau alături: Salman Rushdie şi Gabriel García Márquez.

Faptul că, peste nişte ani, vom povesti celor mai tineri că, pentru o scurtă, foarte scurtă perioadă de timp, am fost contemporani cu aceşti oameni, va fi parte din aburul de neverosimil fabulos care ne umflă tuturor buzunarele goale...

Spunea că se gândeşte la ea însăşi ca la un muzician de jazz, că nu ar putea supravieţui fără să scrie, că limbajul e cea mai frumoasă formă de meditaţie, că scriitorii nu ar trebui să fie nişte eroi solitari, ci nişte voci pe deplin asumate ale cetăţii. Vocea şi privirea i se păreau, de altfel, materia din care se alcătuieşte osatura poveştii...

Numele ei real era Chloe Wofford. Întotdeauna a regretat că nu s-a semnat aşa. Că s-a ascuns în spatele unei porecle din liceu. Toni. Spunea că, de fapt, Chloe scrie cărţile şi Toni ia premiile. Şi că nu e cinstit.

Nu era.

La o Gală PEN, acum câţiva ani, Salman Rushdie şi-a făcut un selfie cu ea, l-a pus pe Twitter şi a scris sub poză "Cu marea Chloe Wofford." Fotografia are sute de comentarii, cum era de aşteptat. Mă întreb dacă ea a văzut-o vreodată. I-ar fi plăcut, cu siguranţă.

În dimineaţa aceasta m-a prins lumina cu una din reacţiile acelea pe sub gene şi cu Jessye Norman în căşti. And all that Jazz...

"Narrative is radical, creating us at the very moment it is being created... For our sakes and yours forget your name in the street; tell us what the world has been to you in the dark places and in the light... Tell us what it is to be a woman so that we may know what it is to be a man. What moves at the margin. What it is to have no home in this place. To be set adrift from the one you knew. What it is to live at the edge of towns that cannot bear your company." (Toni Morrison)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer