Paradis

Paradis este organizat în opt capitole, fiecare purtând numele unei femei şi adăugând un nou punct de vedere naraţiunii. Romanul este localizat în Ruby, un orăşel fictiv cu locuitori de culoare, întemeiat de oameni mândri, de rasă pură, triumfători în lupta împotriva sclaviei, doar pentru a cunoaşte o altă ierarhie - de această dată, bazată pe gradaţiile de culoare ale pielii. Cu toate acestea, mitul genealogiei rasiale din Ruby, precum şi evlavia şi făţărnicia lui, sunt toate într-un echilibru fragil. Femeile retrase la periferia oraşului, preferând să se refugieze una în compania alteia, sunt cele care ameninţă să-l destabilizeze.

În ceea ce priveşte satisfacţiile pe care ţi le oferă lectura şi deschiderile create în ficţiunea americană, Morrison nu are egal. (Independent)

O nouă capodoperă care îţi taie răsuflarea, din partea acestei mult îndrăgite autoare. Romanul explorează ciocnirile religioase, culturale şi rasiale din societatea americană. O poveste în care te afunzi. (Elle)

Temele lui Morrison - rasă, credinţă, dragoste, sex - pot fi universale, însă cele mai reuşite scrieri ale sale pornesc de la situaţii cât se poate de particulare. Un roman profund şi serios, de o neaşteptată frumuseţe. (Harpers & Queen)

Paradis este cea mai ciudată şi originală carte scrisă de Morrison... Detonează simbolic unul dintre miturile legate de rasă, într-un volum une Morrison atinge perfecţiunea. (New Yorker)

Ruby

O împuşcă mai întâi pe fata albă. De restul pot să se ocupe mai târziu. N-au de ce să se grăbească aici. Sunt la şaptesprezece mile depărtare de oraş, care, la rândul lui, e la nouăzeci de mile distanţă de următorul. Ai unde să te ascunzi în Mănăstire, dar ei au timp, iar ziua de-abia a început.

Sunt nouă, de două ori mai mulţi decât numărul femeilor pe care trebuie să le fugărească sau să le ucidă, iar ei au accesoriile pentru ambele cazuri: frânghie, o cruce din frunze de palmier, cătuşe, gaz lacrimogen şi ochelari de soare şi, evident, nişte arme curate şi frumoase.

Nu au mai pătruns niciodată aşa de mult în Mănăstire. Unii dintre ei şi-au mai parcat Chevroletul lângă verandă, ca să ia o frânghie de ardei iuţi, sau au intrat în bucătărie pentru o găleată de sos pentru grătar; dar numai câţiva au văzut holurile, capela, clasa, dormitoarele. Acum, le vor vedea cu toţii. Şi, în sfârşit, vor vedea pivniţa şi vor scoate toată mizeria la lumină, lumina care în curând va curăţa cerul Oklahomei. Între timp, tremură din cauza hainelor pe care le poartă, conştienţi dintr-odată de faptul că sunt îmbrăcaţi nepotrivit. Căci, în zorii unei zile de iulie, cine s-ar fi aşteptat la frigul dinăuntru? Sunt îmbrăcaţi cu tricourile de muncă, iar caftanele absorb frigul ca febra. Cei care poartă pantofii de lucru sunt speriaţi de zgomotul puternic al propriilor paşi pe treptele de marmură, iar cei care poartă tenişi, de tăcere. Apoi, mai e şi grandoarea locului. Numai cei doi care poartă pantofi cu şireturi par că se potrivesc cu locul şi, unul câte unul, fiecare îşi aduce aminte că, înainte de a deveni Mănăstire, aceasta a fost casa de plăcere a unui delapidator. O vilă unde podelele de marmură gălbui-rozalie se îmbinau cu cele de tec. Mica reţine lumina de peste zi, creând modele pe pereţii de pe care au fost smulse decoraţiunile şi care au fost spoiţi cu var cu cincizeci de ani în urmă. Accesoriile din baie, bogat ornamentate, ce le făceau silă călugăriţelor, au fost înlocuite cu cepuri simple, iar căzile şi chiuvetele princiare care nu au putut fi înlocuite fără cheltuială au rămas liniştite acolo, în depravarea lor. Tot ce a fost odată bucuria delapidatorului şi a putut fi îndepărtat, a fost demolat, mai ales în sufragerie, transformată de călugăriţe în clasă, unde, potolite, fetele indienilor arapaho au stat la un moment dat şi au învăţat să uite.

Acum, bărbaţi înarmaţi răscolesc camerele în care coşuleţe de macrame plutesc printre candelabre flamande; unde Christos şi Maica Lui strălucesc în nişe împodobite cu viţă-de-vie. Surorile Sfintei Cruci au îndepărtat toate nimfele, dar şuviţe din părul lor de marmură încă mai sufocă frunzele de viţă şi mai împung fructele. Se face din ce în ce mai frig, în vreme ce bărbaţii pătrund tot mai adânc în vilă, fără să se grăbească, privind, ascultând, atenţi la răutatea femeiască ascunsă acolo şi la mirosul de drojdie şi unt al aluatului pus la crescut.

Unul dintre ei, cel mai tânăr, se uită în urmă, străduindu-se să-şi dea seama cum va decurge visul în care se află. Femeia împuşcată, zăcând într-o poziţie ciudată pe podea, îi face semn cu degetele - sau, cel puţin, aşa i se pare lui. Deci visul e în regulă, mai puţin culoarea. Nu a mai visat niciodată în astfel de culori: un negru imperial împroşcat de un roşu sângeriu şi mai apoi un galben vâscos, febril. Ca hainele unei femei uşoare. Bărbatul din fruntea grupului stă pe loc, ridicând mâna ca să-i oprească şi pe cei din urma sa. Aceştia se opresc, îşi reglează respiraţia, schimbându-şi abil poziţia carabinelor şi a pistoalelor. Bărbatul din frunte se întoarce şi din gesturi indică despărţirea grupului: voi doi, pe-acolo, în bucătărie; încă doi, la etaj; alţi doi, în capelă. Rămân să se ducă în pivniţă el, fratele său şi cel ce crede că visează.

Se împrăştie liniştit, fără cuvinte şi fără grabă. Mai devreme, când au spart uşa Mănăstirii, natura misiunii lor i-a năucit. Dar ţinta lor, până la urmă, sunt nişte gunoaie: oameni aruncaţi în stradă, care uneori ajung din nou în casă după ce i-ai măturat pe uşă. Aşadar, pot face faţă veninului. Faptul că au împuşcat-o pe prima femeie (pe cea albă) a limpezit situaţia: uleiul pur al urii s-a strâns deasupra, duritatea lui, stabilă, a rămas dedesubt.

Afară, ceaţa e până la brâu. Va deveni argintie în curând, făcând curcubee pe iarbă, îndeajuns de joase încât să se joace copiii cu ele, până ce o va arde soarele, dând la lumină hectare întregi de iarbă, poate şi urme de vrăjitoare.

Bucătăria este mai mare decât casa în care s-a născut oricare dintre bărbaţii de acolo. Tavanul e înalt cât grinda unui hambar. Sunt mai multe rafturi decât în băcănia lui Ace. Masa are aproape cinci metri lungime şi e limpede că femeile pe care le vânează au fost luate prin surprindere. La un capăt se află un ulcior cu lapte, lângă patru castroane cu boabe de grâu. La celălalt capăt, tăiatul legumelor a fost întrerupt: prazul adunat ca o grămadă verde de confetti cuibăreşte rondele strălucitoare de morcov, iar cartofii, curăţaţi şi întregi, sunt albi ca oasele, uzi şi proaspeţi. Ciorba fierbe la foc mic pe cuptor. Acesta are mărimea unui cuptor de restaurant, opt ochiuri, iar pe un raft, dedesubtul capotei uriaşe de oţel, stau la dospit o duzină de pâini. Un taburet este răsturnat. Nu există ferestre.

Un bărbat le face semn să deschidă cămara, iar el se duce la uşa din spate. Este închisă, dar nu şi încuiată. Uitându-se afară, vede o găină bătrână cu posteriorul înfoiat şi însângerat pe unde, presupune el, scoate monstruozităţi: gălbenuşuri duble, triple, în coji de ou deformate. Din coteţul de dincolo vin cotcodăceli uşoare; puii, umblând încrezători prin pâcla din grădină, dispar, reapar şi dispar din nou, indiferenţi la orice nu este hrană. Nu se văd urme în noroiul de lângă scările de piatră. Bărbatul închide uşa şi i se alătură tovarăşului lui din cămară. Împreună scrutează borcanele prăfuite şi ceea ce a mai rămas din conservele de anul trecut: roşii, fasole verde, piersici. Delăsătoare, îşi spun ei. Mai e puţin şi e august şi femeile astea nici măcar nu au sortat borcanele, ca să nu mai vorbim de spălat.

Închide ochiul pe care se află oala de ciorbă. Mama lui îi făcea baie, pe vremuri, într-o oală la fel de mare. Un lux, dată fiind casa nenorocită în care s-a născut ea. Casa în care locuieşte el e mare, confortabilă, iar oraşul acesta este o splendoare în comparaţie cu locul unde s-a născut, care s-a dus pe apa sâmbetei în cincizeci de ani. De la Haven, un oraş de vis din regiunea Oklahoma, la Haven, un oraş-fantomă din statul Oklahoma. Sclavii eliberaţi care stăteau drepţi în 1889 au ajuns în genunchi în 1934, iar în 1948 se târau deja pe burtă. De aceea se află aici, la Mănăstire. Să se asigure că acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Că nimic, dinăuntru sau din afară, nu va duce la pierzanie singurul oraş de negri care merită efortul. Toate celelalte pe care le cunoaşte sau de care a auzit au cedat în faţa oraşelor albilor sau s-au unit cu ele; de altfel, ca şi Haven, acestea s-au ofilit: contururile fundaţiilor se disting din felul în care creşte iarba, tapetul s-a înnegrit în spatele ferestrelor fără geam, podelele claselor sunt străpunse de copaci bătrâni care cresc către clopotniţă. O mie de locuitori în 1905 au ajuns cinci sute în 1934. Apoi două sute, apoi optzeci, când afacerile cu bumbac n-au mai mers sau când companiile de căi ferate s-au mutat în altă parte. Agricultura de subzistenţă, singura avuţie de care avea nevoie cândva o familie numeroasă, a devenit o agricultură din resturi când fiecare fiu însurat şi-a primit partea, care a trebuit fărâmiţată în şi mai multe părţi pentru copiii acestuia; până când, în cele din urmă, proprietarii care nu plecaseră deja dezgustaţi au primit bucuroşi orice ofertă din partea oricărui speculant alb, atât de nerăbdători erau să scape de acolo şi să încerce în altă parte. De data asta, într-un oraş mare sau într-un oraş mic, numai să fie ceva deja construit.

Dar el şi ceilalţi, veteranii, au avut o altă idee. Îndrăgind ceea ce fusese odată Havenul - ideea de Haven, dar şi strădania care-i stătea la bază -, şi-au purtat devotamentul, îmblânzindu-l şi protejându-l, de la Bataan la Guam, de la Iwo Jima la Stuttgart şi s-au hotărât s-o ia de la capăt. Atinge capota cuptorului, admirându-i construcţia şi forţa. Are aceeaşi lungime ca şi cuptorul de cărămidă care se afla odinioară în mijlocul oraşului lui natal. Când s-au întors în State, l-au dărâmat, ducându-i cărămizile, fundul vetrei şi placa de fier patruzeci de mile către vest, cât mai departe de vechiul teritoriu al indienilor creek, pe care la un moment dat un guvern înţelept l-a numit "pământul nimănui". Îşi aducea aminte de ceremonia pe care au ţinut-o atunci când buza de fier a Cuptorului a fost recimentată la locul ei, iar literele ei şterse au fost şlefuite ca să le vadă toată lumea. El însuşi a ajutat la curăţarea funinginii şi a grăsimii animale adunate în şaizeci şi doi de ani, ca să strălucească acele cuvinte ca atunci când au fost noi, în 1890. Şi dacă i-a durut să descompună în bucăţi ceea ce construiseră bunicii lor, durerea aceasta nici nu se compara cu ceea ce înduraseră şi ar fi putut să îndure din nou dacă nu o luau de la capăt. Părinţi la rândul lor, care se luptaseră cu lumea, nu puteau (şi nu voiau) să fie mai prejos de Bătrânii Părinţi care au fost mai deştepţi decât toţi; care nu au lăsat pericolul sau răul să-i împiedice să construiască Havenul din noroi şi care au ştiut ei ce au ştiut când au marcat victoria cu această construcţie: un Cuptor. Rotund ca un cap de om, profund ca o dorinţă. Trăind în căruţele lor sau pe lângă ele, pregătindu-şi mâncarea în aer liber, tăind iarbă şi arbuşti ca să-şi facă adăpost, Bătrânii Părinţi asta au făcut mai întâi: şi-au folosit mare parte din forţă ca să construiască acest Cuptor imens şi fără de cusur, care îi hrănea şi, în acelaşi timp, era un monument pentru ceea ce realizaseră. Când l-au terminat - fiecare cărămidă era fixată, hornul era spaţios şi semeţ, cuiele şi grătarul asigurate, curentul trăgea din aerisire, portiţa era la locul ei -, atunci fierarul şi-a făcut treaba. Din doage de butoi şi osii rupte, din oale şi cuie îndoite a meşterit o placă de fier de aproape doi metri lungime şi şaizeci de centimetri lăţime, pe care a fixat-o pe buza Cuptorului. Nu se ştie încă de unde au apărut cuvintele. Ceva ce a auzit, a inventat sau poate ceva ce i-a fost şoptit în timp ce dormea încolăcit peste uneltele sale în căruţă. Numele lui era Morgan şi cine mai ştia dacă inventase sau furase cele câteva cuvinte pe care le forjase. Cuvinte care la început păreau să-i binecuvânteze; mai apoi să-i zăpăcească; iar în cele din urmă să-i anunţe că pierduseră.

Bărbatul cercetează chiuveta de la bucătărie. Se îndreaptă spre masa lungă şi ridică ulciorul cu lapte. Îl adulmecă mai întâi şi-apoi, cu pistolul în mâna dreaptă, ridică ulciorul cu stânga şi ia înghiţituri atât de lungi şi de măsurate încât atunci când simte mirosul de perişor, laptele e deja pe jumătate terminat.

La etajul de deasupra, doi bărbaţi se plimbă pe hol şi examinează cele patru dormitoare care au fiecare un bileţel cu un nume lipit pe uşă. Primul nume, scris cu ruj, este Seneca. Următorul, Divine, este scris cu cerneală, cu litere mari. Schimbă priviri pline de înţeles când văd că femeile nu dorm în pat, ca orice om normal, ci în hamace. În afară de acestea şi de un birou îngust sau de o măsuţă, în camere nu se mai află alte mobile. În dulapuri nu se află nici o haină, bineînţeles, din moment ce femeile purtau nişte rochii murdare care nu le veneau bine şi ceva care cu greu s-ar putea numi pantofi. Lucruri ciudate sunt agăţate pe pereţi sau proptite în vreun colţ. Un calendar din 1968, pe care sunt marcate cu un mare X mai multe date (4 aprilie, 19 iulie); o scrisoare scrisă cu sânge, atât de murdară încât mesajul său satanic nu poate fi descifrat; o hartă astrologică; o pălărie care acoperă gâtul de plastic al unui tors de femeie şi, într-o casă care a adăpostit odată creştini - în fine, catolici -, nici un crucifix. Dar ceea ce îi alarmează cel mai mult pe bărbaţi sunt botoşeii şi pantofii legaţi de o frânghie care atârnă deasupra unui leagăn din ultimul dormitor în care intră. Un inel de dentiţie pentru bebeluşi, spart şi ţeapăn, se bălăbăne printre pantofii minusculi. Făcându-i semn din ochi, un bărbat îl îndeamnă pe partenerul său către cele patru dormitoare de pe partea cealaltă a holului. El se apropie de buchetul de pantofi pentru copii. Căutând ce anume? Mai multe dovezi? Nu e sigur. Sânge? Un degeţel poate, lăsat într-un pantof de piele? Declanşează siguranţa pistolului şi se alătură celorlalţi de pe hol.

Celelalte camere sunt normale. Murdare - podeaua plină de vase cu mâncarea încrustată pe ele, ceşti murdare, patul nu se vede de sub o claie de haine; o altă cameră adăposteşte două balansoare pline cu păpuşi; a treia e plină de resturile şi mirosul unui băutor înrăit - dar cel puţin sunt normale.

Saliva îi este amară şi, deşi ştie că locul acesta este infectat, tresare din cauza milei care îi biciuieşte pieptul. Ce s-a întâmplat cu femeile astea? se întreabă el. Cum au putut creierele lor simple să dea naştere la asemenea lucruri: sex scandalos, înşelăciune şi tainica tortură a copiilor? Aici, în spaţiu deschis, ascunse într-o vilă - fără să le deranjeze sau să le insulte nimeni -, ele au reuşit să pună la îndoială valoarea majorităţii femeilor pe care le-a cunoscut vreodată. Haina de iarnă pentru care taică-său a strâns în secret banii de pe două recolte; lumina din ochii mamei când îi îndrepta gulerul. Petrecerea-surpriză pe care el şi fratele său au organizat-o pentru sora lor când aceasta a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea, aici, la nici douăzeci de mile distanţă de o comunitate liniştită şi ordonată, existau nişte femei care nu semănau cu nici una pe care a cunoscut-o el sau de care a auzit. În locul acesta, din toate locurile posibile. Izolat şi unic, oraşul lui era, pe drept cuvânt, încântat de el însuşi. Nu avea şi nici nu avea nevoie de o închisoare. Oraşul său nu a dat nici un răufăcător. Iar cazul celor câteva persoane care au făcut prostii, care şi-au umilit familia sau care au ameninţat în vreun fel imaginea despre sine a oraşului a fost rezolvat. Cu siguranţă, nu existau femei neglijente sau murdare în oraşul lui, iar motivele pentru acest lucru, credea el, erau clare. De la început, locuitorii lui au fost oameni liberi şi protejaţi. O femeie care nu avea somn putea să se scoale din pat, să-şi înfăşoare un şal în jurul umerilor şi să stea pe trepte la lumina lunii. Şi dacă simţea nevoia, putea să iasă din curte şi să se plimbe pe drum. Fără lanternă şi fără frică. Un trosnet sau un şuierat de pe marginea drumului n-ar fi înspăimântat-o niciodată pentru că orice ar fi fost acel ceva care făcea zgomot, nu reprezenta o ameninţare. Pe o rază de nouăzeci de mile, nu era nimic care să o considere pradă. Putea să se plimbe cât de încet voia, se putea gândi la reţete de mâncăruri, la război sau la probleme de familie sau pur şi simplu să-şi ridice ochii către stele şi să nu se gândească la nimic. S-ar fi orientat fără lanternă şi fără frică. Iar dacă vedea lumină la vreo casă şi dacă auzea plânsetul vreunui copil care avea colici, putea să se ducă în casa respectivă şi s-o cheme încetişor pe mamă să îl liniştească. Puteau masa pe rând stomăcelul copilului, legănându-l sau dându-i puţină apă minerală. Şi când copilul se liniştea, puteau lua împreună o pauză, bârfind, chicotind încet, ca să nu trezească pe nimeni.

Atunci, femeia putea să se ducă acasă, relaxată şi gata de somn, sau putea să-şi continue drumul, să treacă pe lângă alte case, pe lângă cele trei biserici, pe lângă abator. Sau mai departe, dincolo de limitele oraşului, căci la graniţă nu era nimic care să o considere pradă.