Manual de anticristologie. Studii, traduceri şi dosar biblic

Cristian Bădiliţă s-a definit pentru prima dată ca "anarhist de dreapta" în Singurătatea păsării migratoare (Curtea veche 2007). Anarhismul de dreapta este un concept paradoxal, dar el încercuieşte o realitate indiscutabilă. E vorba de atitudinea existenţială a unui ins care nu acceptă regulile convenţionale şi arbitrare ale unui sistem politic, cultural sau religios care-i lezează integritatea. Denunţând valorile curente, acceptate de majoritate, ca pseudovalori sau ca semivalori, anarhistul de dreapta face parte dintr-o elită a marginalilor explozivi. Spre deosebire de anarhiştii de stânga, anarhistul de dreapta refuză ideologia, egalitarismul, violenţa fizică şi revoluţia. El refuză, de asemenea, înregimentarea într-un partid politic de dreapta, pentru că politicul face parte din slabele valori ale "acestei lumi". Orice partid funcţionează după o ideologie, iar anarhistul de dreapta se opune ideologiei. Printre anarhiştii de dreapta prezentaţi în cadrul conferinţei se numără Barbey d'Aurevilly, Marcel Aymé, Vintilă Horia, Jacques Ellul, Nicolas Gomez Davila. În concluzie conferenţiarul îşi prezintă propria opţiune, care, deşi se apropie de aceea a lui Jacques Ellul, se înscrie într-o viziune biblic-ortodoxă.

Cristian Bădiliţă este autorul unei teze masive despre Anticrist, apărută în 2005 la editura Beauchesne din Paris. Pe lângă această teză a îngrijit o antologie comentată cuprinzând toate textele despre Anticrist, în greacă şi latină, din primele cinci secole. Antologia e în curs de apariţie la editura Migne din Paris. Pentru cititorii români el a redactat un al treilea volum, Manual de anticristologie, reeditat acum la editura Vremea din Bucureşti. Conferenţiarul va prezenta dosarul biblic care stă la originea credinţei în venirea Anticristului, apoi se va opri asupra câtorva autori creştini importanţi care au trasat cadrul anticristologiei în Antichitate: Irineu al Lyonului, Hippolit, Origen, Augustin, cu o analiză specială a legendei lui Nero redivivus. De asemenea, vor fi prezentate câteva lucrări esenţiale despre Anticrist ale specialiştilor moderni.

****
 

Adversus haereses al Sfîntului Irineu conţine (cartea a V-a, capitolele 25-30) prima încercare de sistematizare a multiplelor date scripturistice şi tradiţii orale referitoare la figura Anticristului. Irineu este cel care impune de facto posterităţii numele de "Anticrist", în detrimentul celorlalte denumiri utilizate nesistematic pînă la el: "Pseudoprofet", "Amăgitorul lumii", "Mincinos", "Omul nelegiuirii", "Fiul pierzaniei" etc. Acestea devin epitete ale adversarului eschatologic, rămînînd oarecum în plan secundar. Personajul capătă aşadar denumire oficială. În al treilea rînd, adunînd, cum spuneam, principalele date scripturistice referitoare la Anticrist şi coroborîndu-le cu datele tradiţiei orale, episcopul Lyonului creează prima biografie extinsă a duşmanului eschatologic, biografie preluată, cu variaţiuni contextuale şi funcţionale, de către toţi Părinţii Bisericii. El furnizează o adevărată colecţie de testimonia culese din Vechiul şi Noul Testament: 2 Tesaloniceni 2, 3-4; 2, 8-12; 2, 10-12; 1 Tesaloniceni 5, 3; Evanghelia după Ioan 5, 43; Matei 24, 15-17; Daniel 7, 8; 7, 23-25; 8, 11-12; 9, 27; 2, 33-45; Apocalipsa lui Ioan 17, 12-14; 13, 2-14; Geneza 2, 12; Ieremia 8, 16. Hipolit va îmbogăţi lista pasajelor anticristologice, dar esenţialul se găseşte deja în micromonografia lui Irineu. "Banca lui de date" va fi exploatată pînă la Soloviov şi chiar mai încoace.

În Adversus haereses Anticristul îndeplineşte două funcţii: prima, de exponent reprezentativ al ereticilor. Aici se află marea noutate a lui Irineu, care valorizează la maximum şi duce pînă la ultimele consecinţe teologice datele din epistolele ioanice: I 13, 1; III 16, 5; III 16, 8. Anticristologia devine, începînd cu a doua jumătate a secolului al II-lea, un capitol "privilegiat" al ereziologiei şi invers. Gnosticii resping din principiu o parusie cristică în cadrele istoriei. Irineu se simte, prin urmare, obligat să insiste asupra caracterului istoric al parusiei. În felul acesta el introduce în scenă figura Anticristului, actor principal, dar şi martor al vremii de pe urmă (a doua funcţie, eminamente eschatologică). Voi prezenta aici principalele teme exploatate în capitolele 25-30, trimiţînd cititorul la traducerea textului, precum şi la notele aferente.

Anticristul apare ca un personaj inspirat de puterea Diavolului (suscipiens diaboli virtutem); ca un rege necredincios (impius), nedrept (iniustus) şi nelegiuit (sine lege); "ca un apostat"; se comportă "ca un ucigaş", apare pe furiş "ca un hoţ" (latro). Aglomerarea şi succesiunea rapidă a trăsăturilor negative fac din personajul nostru o culme a monstruozităţii. Lucrurile nu se opresc însă aici. Cum bine ştim, Irineu îşi întemeiază cristologia pe ideea, fundamentală, a "recapitulării" (anakephalaiosis; recapitulatio). Cristos recapitulează în persoana Sa divino-umană, cît şi în actele vieţii Sale întreaga istorie a cosmosului şi a omenirii creînd - prin întrupare, jertfă şi înviere - un nou cosmos, o nouă istorie, un om nou. Din această perspectivă Anticristul - ca oponent-imitator ridicol şi grotesc al lui Cristos - "recapitulează în sine apostazia diabolică" (diabolicam apostasiam in se recapitulans). El repetă, condensînd în persoana sa unică, tot răul lumii de la primul gest satanic, de revoltă împotriva lui Dumnezeu, şi pînă la sfîrşitul istoriei. Imaginea "Anticristului-recapitulator" ghidează întreg comentariul lui Irineu. Interpretarea propusă numărului bestiei (666) este cea mai clară dovadă (cf., de asemenea, capitolul 25, 5: qui in se recapitulatur omnem diabolicum errorem, "care recapitulează în persoana sa toate greşelile diavoleşti").

Al doilea aspect: Anticristul încarnează excesul idolatric. El va distruge templele tuturor celorlalţi idoli, dar nu pentru a purifica şi spiritualiza cultul cuvenit lui Dumnezeu, ci în intenţia de a se idolatriza pe sine, de a se autoproclama drept unic Dumnezeu. Va pune stăpînire pe templul din Ierusalim, zidit "la porunca adevăratului Dumnezeu" (per dispositionem veri Dei) căutînd să se înfăţişeze pe sine drept Cristos (adică drept uns, Mesia).

Tot după Irineu, Anticristul va fi ultimul rege, al optulea, din seria împăraţilor pomeniţi de profetul Daniel în capitolul 7. El va cîrmui al patrulea mare imperiu apărut în istorie, Imperiul roman (în Daniel, al patrulea imperiu fiind imperiul lui Alexandru Macedon). Irineu intersectează două tradiţii pînă la el paralele: prima, de sorginte iudaică, a "falsului Mesia" născut din tribul lui Dan; a doua, a "tiranului eschatologic", a cărei rădăcină directă se găseşte în Daniel, dar al cărei arhetip urcă probabil mult mai departe, în mitologia babiloniană (fără a uita esenţialul aport grecesc). Aşadar acest "Împărat iudeu" al ultimului Imperiu se va instala ca un Dumnezeu în templul de la Ierusalim şi va persecuta vreme de trei ani şi jumătate (dată preluată tot din Cartea lui Daniel prin intermediul Apocalipsei, probabil). După trei ani şi jumătate, Cristos, coborîndu-se din ceruri, îl va doborî cu suflarea gurii sale. Şi în privinţa morţii Anticristului Irineu amestecă două tradiţii: paulinică, din 2 Tesaloniceni, şi ioanică, din Apocalipsa 19, 20. A doua tradiţie apare în capitolele 28, 2: adversarul eschatologic "va fi azvîrlit într-o baltă de foc (stagnum ignis)".

Capitolul 26 prezintă saga celor zece regi de la sfîrşitul istoriei. Irineu insistă explicit asupra faptului că înainte de apariţia Anticristului Imperiul roman va trebui să se divizeze în zece mici regate, fiecare avînd în frunte cîte un mic rege. Trei dintre aceşti regi neputincioşi vor fi ucişi de Anticrist, iar ceilalţi şapte i se vor supune fără crîcnire. Hipolit va prelua şi îmbogăţi acest punct capital.

Cînd se vor întîmpla toate aceste grozăvii? Pentru a oferi un răspuns plauzibil Irineu dispune de o tradiţie foarte des exploatată în primele secole creştine: tradiţia aşa numitei "săptămîni milenare" (apare, de pildă, în Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba 15, 1-9). În Psalmul 90, 4 sau în 2 Petru 3, 8 se spune că o singură zi a Domnului echivalează cu o mie de ani (pămînteşti). Ştim, de asemenea, că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, pe a şaptea consacrînd-o odihnei. Prin urmare, dacă o zi a Domnului face o mie de ani şi, iarăşi, dacă de la începutul lumii s-au împlinit deja şase mii, atunci sfîrşitul "săptămînii milenare" bate la uşă. Pentru Irineu, intrarea în al şaptelea mileniu, deci în a şaptea zi a Domnului, înseamnă apropierea de împărăţia Anticristului. Tradiţia "săptămînii milenare" adună şi sintetizează trei subtradiţii: iudaică, iraniană, greacă. P. Siniscalco rezumă astfel datele problemei: "Odihna celui de-al şaptelea mileniu ar fi un element ce derivă din iudaism; cele şapte milenii sau, dacă vrem să-i spunem altfel, vîrsta lumii văzută ca o succesiune de milenii, ne revelează o concepţie elenistică probabil de origine iraniană, concepţie formată în atmosfera «magilor elenizaţi» şi contopită cu ideea planetară babiloniană, care considera cele şapte perioade cosmice dominate de cîte o planetă; în sfîrşit, importanţa acordată celei de-a opta zi, pusă în legătură cu învierea lui Cristos, s-ar datora, fireşte, creştinismului". Aşadar sorocul venirii Anticristului este aşezat la sfîrşitul mileniului al şaselea (sfîrşitul "săptămînii milenare").

Numărul fiarei, 666, îi oferă lui Irineu posibilitatea să-şi etaleze calităţile de hermeneut pe cît de subtil, pe atît de rezervat în aprecierea soluţiilor sale, considerate numai probabile şi provizorii. 666 reprezintă un număr recapitulativ. Ce se recapitulează? Omnem quae fuit ante diluvium malitiae commixtionem quae facta est ex angelica apostasia ("toată colcăială răutăţilor săvîrşite de la apostazia îngerilor încoace"). Pasajul trimite la Geneza 6, 1-4 (episodul împreunării monstruoase a îngerilor cu fiicele oamenilor, din care s-au ivit pe lume giganţii). Cum păcatele s-au înmulţit peste măsură (şi Cartea lui Enoch şi Cartea jubileelor spun că giganţii au devenit curînd antropofagi), Dumnezeu a stîrnit potopul. Singurul om avertizat şi cruţat a fost Noe. Conform interpretării lui Irineu, 600 aminteşte de vîrsta lui Noe la începutul potopului; 66 face aluzie la dimensiunile statuii lui Nabucodonosor, impusă tuturor evreilor din exil spre adorare: înălţimea ei ar fi fost de şaizeci de coţi, iar lăţimea, de numai şase. Această statuie îl prefigurează pe Anticrist, în vreme ce minunea petrecută cu cei trei tineri azvîrliţi în cuptorul încins, dar cruţaţi de flăcări, îl figurează pe Isus înviat a treia zi după crucificare. Prin urmare, numărul fiarei apocaliptice se obţine adunînd la vîrsta lui Noe de la începutul potopului dimensiunile statuii tiranului din vremea primei deportări a evreilor. Virtutea lui esenţială rămîne însă aceea recapitulativă (6 se repetă de trei ori). Repetarea de trei ori a cifrei imperfecte sugerează că Anticristul va recapitula "toate apostaziile, de la început, de la mijlocul vremurilor şi de la sfîrşit" (quae initio et quae in mediis temporibus et quae in fine erit). Ferm convins de validitatea teoriei sale, Irineu respinge irevocabil cealaltă variantă a numărului Fiarei, în circulaţie pe atunci, 616 (tocmai pentru că 6 nu se repetă de trei ori). El pune eroarea pe seama grabei copiştilor. Scriind iota în loc de xi aceştia au schimbat - probabil fără intenţie - valoarea zecilor.

Pînă acum datele de care dispunem pentru a-l identifica pe Anticrist, în versiunea irineică, sînt următoarele: a) condiţii preliminare esenţiale: divizarea Imperiului roman; apariţia celor zece regi dezbinaţi; moartea a trei dintre ei; b) fişa individuală: numărul 666; născut din tribul lui Dan (a se vedea Ieremia 8, 16). Cum i se poate afla numele? Nimic mai incert! 666 trimite cu siguranţă la un nume propriu. Autorul Apocalipsei lui Ioan, ne amintim, foloseşte verbul "a socoti" atunci cînd îi îndeamnă pe cititori să purceadă singuri la desluşirea enigmei. Există însă atîtea nume proprii cărora li se poate conferi valoarea numerică 666, încît revelaţia/indicaţia respectivă pare un fel de "profeţie" ironică. Primele soluţii concrete (ajunse pînă la noi!) sînt cele propuse de Irineu, şi anume: EUANTHAS, LATEINOS şi TEITAN. După opinia episcopului lyonez, LATEINOS (întrucît trimite la cuvîntul "latin") şi TEITAN (întrucît face aluzie la revolta titanilor) au cele mai multe şanse de a reprezenta adevăratul nume al personajului. EUANTHAS e oferit doar ca exemplu demonstrativ, fără a i se acorda vreo importanţă oarecare.

"De ce nu ni s-a vestit pe faţă, direct numele vrăjmaşului?" se întreabă la un moment dat Irineu. Pentru că, încearcă el să-şi răspundă, "dacă ne-ar fi fost vestit [de către Sfîntul Duh], poate că domnia i-ar fi mai lungă". Ţinîndu-i aşadar numele ascuns şi nerevelîndu-i decît "numărul de înmatriculare", Sfîntul Duh a scurtat perioada stăpînirii Anticristului pe pămînt. Aceasta va fi, s-a spus mai înainte, de exact trei ani şi jumătate. La capătul a trei ani şi jumătate (adică la începutul mileniului al şaptelea) Domnul va veni şi-l va arunca în flăcări pe "fiul nelegiuirii", "restituind lui Avraam moştenirea făgăduită". Ultimul mileniu din marea ogdoadă se va afla sub stăpînirea sfinţilor.

Pe scurt, Irineu unifică explicit două tradiţii separate la origine - a pseudoprofetului şi a tiranului eschatologic. Conform acestei viziuni, preluate şi precizate de către Hipolit, ultimul împărat roman se va naşte din tribul lui Dan. Alt mixaj s-a produs şi în legătură cu moartea Anticristului. O dată, Irineu face apel la 2 Tesaloniceni afirmînd că Potrivnicul va fi ucis "prin suflarea gurii lui Cristos"; în alte rînduri însă, el invocă Apocalipsa 20 susţinînd că nelegiuitul va fi azvîrlit fără milă în "balta de foc". Capitolul 30, paragraful 3 propune trei nume corespunzînd valorii numerice 666. Este limpede că Irineu se gîndeşte la un personaj politic, iar nu religios. Două dintre cele trei nume fac aluzie la Imperiul roman. Din perspectiva episcopului lyonez venirea Anticristului pare să fie deopotrivă îndepărtată şi iminentă (pînă cînd Imperiul nu se va diviza nu există nici o şansă ca sfîrşitul lumii să aibă loc). Pe de altă parte, personajul este foarte bine conturat (inclusiv la nivel psihologic), iar denumirea de "Anticrist", timidă şi întîmplătoare pînă la această dată, se impune categoric în faţa celorlalte denumiri folosite pentru caracterizarea "adversarului eschatologic". Originalitatea absolută a lui Irineu o reprezintă însă ideea "recapitulării" (anakephalaiosis). Aşa cum Dumnezeu s-a întrupat în istorie pentru ca toţi oamenii să se poată îndumnezei, consfinţind o nouă geneză (în duh), tot aşa Anticristul se va întrupa în istorie pentru a recapitula, a aduna în sine tot răul, de la căderea lui Satan şi a primului om pînă la sfîrşitul lumii.