Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere.

"Dumnezeu o vrut să facă sfinţi cu comunizmul ista, mulţi sfinţi o făcut Dumnezeu printr-înşii..." [1] (Părintele Selafiil de la Noul Neamţ)
 

În Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfinţilor citim: "În cinstea tuturor acestor sfinţi din veac, Leon, preaînţeleptul şi vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreaţă şi foarte frumoasă înlăuntrul cetăţii Constantinopolului, aproape de biserica Sfinţilor Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soţia lui cea dintâi, care ar fi bineplăcut lui Dumnezeu în chip desăvârşit, petrecându-şi viaţa, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor şi al palatelor împărăteşti.

Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui, adică s-a împotrivit îndată părerii împărăteşti, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între sfinţi şi a o cinsti numaidecât pe Teofana, în aşa fel încât să i se sfinţească chiar şi o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti, şi că, deşi a bineplăcut lui Dumnezeu, totuşi încă nu a sosit vremea a i se da cinstire şi închinare ca unui sfânt.

Preaînţeleptul împărat, împărtăşind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinţilor biserica zidită de el, zicând: «Dacă şi Teofana este sfântă, să fie şi ea socotită cu toţi sfinţii». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici, mai ales, şi-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost şi mai înainte."[2]

Mai mult, în viaţa Sfintei Teofana, pe care în cele din urmă Biserica a trecut-o în Sinaxare (prăznuind-o pe 16 decembrie), citim: "Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dânsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei.

Iar sfânta, înştiinţându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit Biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintâi, după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin."[3]

Sfânta Teofana s-a opus - şi încă din ceruri - grăbirii propriei sale canonizări, întrucât împăratul Leon nu avea răbdarea necesară în astfel de situaţii, ne putem gândi că poate şi unii dintre noii mucenici ne îndeamnă la răbdare.[4] Aceasta pentru că şi ei sunt, deja, sfinţi. Numai că, aşa cum la insistenţele împăratului Leon Biserica a rânduit Praznicul Tuturor Sfinţilor, se cuvine ca şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să rânduiască o zi de prăznuire a noilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste.

Cartea de faţă încearcă să prezinte, din perspective diferite[5], elemente legate de problema cinstirii populare a noilor mucenici şi de canonizarea acestora, tocmai pentru a pregăti recunoaşterea oficială a sfinţeniei lor... [6]

Ar fi bine ca preoţii să prezinte în parohiile lor, iar profesorii de religie în şcoli şi licee, această carte - ca şi toate celelalte volume despre prigoana comunistă.

Trăim un moment istoric foarte dificil, şi doar cunoscându-ne trecutul, eroii şi sfinţii, vom putea să ne raportăm aşa cum trebuie la provocările prezentului...


"Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu - pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul - pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (...) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste..." (PS. Sebastian Paşcanu, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor)

"Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor." (ÎPS. Arhiepiscop Justinian Chira)

"Cred că timpul canonizării lor a sosit..." (Mitropolitul Bartolomeu Anania)


- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post - îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi "Hristos a Înviat"?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când auzeam clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: "Lasă că trece şi asta!". M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum aţi învăţat poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

(Interviu realizat de Florin Palas, apărut în revista Veghea, în 2008. Materialul a fost preluat de pe vlad-mihai.blogspot.com/2009/04/martyria-nicolae-purcarea-slujba.html - n. ed.).


Note:
[1] Ieroschimonahul Selafiil de la Noul Neamţ, Dragostea care nu cade niciodată - interviuri şi relatări de ieromonahul Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 87. (Notele de subsol care nu sunt ale autorilor sau ale traducătorilor îmi aparţin - Ciprian Voicilă.)
[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 373 (n. ed.).
[3] Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 316 (n. ed.).
[4] Totuşi, există o mare diferenţă între procedura canonizării unei împărătese, procedură care durează vreme îndelungată, şi cea a unui mucenic sau a unor mucenici, unde, conform tot aceleiaşi predanii, este nevoie doar să se cerceteze dacă au murit mărturisind credinţa ortodoxă, caz în care nu există niciun motiv obiectiv pentru amânarea canonizării sine die. Tocmai de aceea Sinodul Bisericii Ruse a canonizat sute de noi mucenici, ierarhi, preoţi şi mireni. Criteriile de canonizare nu sunt locale, nu sunt părtinitoare, ci sunt soborniceşti - pretutindeni aceleaşi în toată Biserica. Deci dacă au putut fi canonizaţi noii mucenici din Rusia, de aceleaşi criterii - şi nu de altele - trebuie să se ţină seama la canonizarea noilor mucenici români (n. ed.).
[5] Din păcate, datorită importanţei canonizării noilor mucenici români, au apărut şi unele ispite între unii dintre cei care susţin această cauză nobilă. Deşi mare parte dintre aceştia au semnat adeziunea sau chiar s-au implicat în sprijinirea Campaniei Din temniţe spre Sinaxare (vezi www.sfintii-inchisorilor.ro/argument/), ulterior au apărut diferite curente de opinie, uneori radical contrare. În acest volum (tipărit în cadrul campaniei mai sus-menţionate) sunt adunate mărturii şi poziţii - inedite sau nu - aparţinând acestor curente. Cei care şi-au dat acordul pentru a le include textele aici, fie că este vorba despre texte originale sau despre interviuri, nu au solicitat eliminarea materialelor celor aflaţi pe baricade diferite. Ceea ce este un semn dătător de nădejde. Problema canonizării noilor mucenici este prea importantă pentru a fi confiscată de vreo persoană, de vreun grup sau de vreo asociaţie - şi oricine ar încerca să facă aşa ceva ar cădea în derizoriu. Sfinţii închisorilor au rezistat împreună, chiar şi când erau singuri în celule. Ei constituie cel mai bun model de urmat şi în viaţa de zi cu zi, nefiind doar subiecte care pot fi abordate în cărţi, articole sau conferinţe. Editarea volumului de faţă se doreşte a fi şi un nou început bun în împreună-lucrare (n. ed.).
[6] După ce a editat volumul colectiv Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), scriitorul Danion Vasile a avut iniţiativa tipăririi altor materiale pe aceeaşi temă - conferinţe, interviuri şi articole. Coordonând volumul de faţă, întrucât volumul textelor care prezentau interes creştea, el mi-a cerut să colaborăm la realizarea acestei cărţi. Am acceptat cu bucurie şi am reuşit să adun materiale noi (unul aparţinând chiar fostului meu profesor de la Facultatea de Filosofie, dl. Sorin Lavric), şi a rezultat lucrarea de faţă (n. ed.).