Înscenarea lui Roger Murgatroyd

Gilbert Adair este scriitor, jurnalist şi critic de film. S-a născut în Anglia şi şi-a petrecut o parte de viaţă la Paris. A scris mai multe romane, printre care Visătorii şi O carte închisă, deja publicate de Editura Trei. Visătorii a devenit celebră după ce a fost ecranizată de Bernardo Bertolucci în 2003 (The Dreamers). Înscenarea lui Roger Murgatroyd este prima parte din trilogia supranumită Evadne Mount.

Gilbert Adair adoptă postura de scriitor britanic sadea, cu morga, monotonia fermecătoare şi încăpăţânarea unui romancier care nu a auzit încă de James Joyce, dar care îl admiră pe Chesterton şi-l adulează pe Conan Doyle. Rezultă un regal de mister şi deductivism, o sărbătoare a inteligenţei şi o excelentă evocare a atmosferei provinciale din bătrâna Anglie de odinioară.
Un omagiu minunat adus vârstei de aur a romanului poliţist englez şi maestrei Agatha Christie.

Ce poate fi mai firesc decât o reuniune de prieteni, într-un fermecător castel englez, prilejuită de sărbătoarea de Crăciun? Numai că musafirii devin martorii unei crime "imposibile" şi misterioase. Toţi, dar absolut toţi cei prezenţi au motivele şi intenţia de a-l ucide pe neinvitatul Raymond Gentry, editorialist al unei gazete mondene londoneze.
Trubshawe, fost inspector al Scotland Yardului, acum pensionat, este chemat să elucideze strania moarte a nedoritului Raymond, iar unul dintre oaspeţi, o autoare de romane poliţiste, Evadne Mount, îl secondează cu strălucire. Când stăpânul casei cade şi el victimă unei tentative eşuate de asasinat, lucrurile se complică până la limita de sus a enigmisticii poliţiste. Cine este criminalul? Iată o întrebare la care abia la final primim răspuns. Dar până şi finalul este unul menit să ne provoace imaginaţia...
O carte în care suspansul îl ţine pe cititor treaz de la prima şi până la ultima pagină.

"Un mystery intrigant şi plin de umor." (The Times)
"O carte care flatează inteligenţa cititorului." (The Independent)


- Nu poţi să-ţi închipui că un lucru ca ăsta se poate întâmpla aievea şi nu doar în cărţi!

Cu o mână tremurătoare, colonelul îşi aprinse trabucul şi adăugă:
- La naiba, Evadne, putea să fie în una dintre ale tale!
- Ha! pufni doamna în cauză, îndreptându-şi pincenez-ul care îi stătea strâmb pe nas. Asta nu face decât să dovedească ce am bănuit tot timpul.
- Ce vrei să zici?
- Că spuneai gogoşi când îmi spuneai că îţi plac tare mult cărţile mele.
- Spuneam gogoşi? Tocmai...
- Dacă într-adevăr mi-ai fi citit romanele, Roger ffolkes, în loc să te prefaci doar că le-ai citit, ai ştii că eu nu folosesc camere încuiate. I le las lui John Dickson Carr.

Colonelul calcula în mod clar cum să iasă cu bine din buclucul în care se băgase când fiica lui, Selina, care până în acea clipă şezuse lângă mama ei pe canapea cu faţa îngropată în mâini, îi făcu dintr-o dată pe amândoi să tresară, strigând:
- Oh, pentru Dumnezeu, încetaţi amândoi! Sunteţi absolut îngrozitori, vă purtaţi de parcă ne-am juca de-a Crima! Ray zace mort - făcu un gest teatral în direcţia vagă a mansardei - împuşcat în inimă! Vouă nici nu vă pasă!

Aceste ultime cinci cuvinte fură rostite cu sunete apăsate, audibile: VOUĂ NICI NU VĂ PASĂ! E drept că atunci când Selina se hotărâse să studieze arta în loc să se facă actriţă e posibil să fi ales chemarea nepotrivită, însă în această împrejurare nimeni nu s-ar fi putut îndoi de sinceritatea ei. Abia se oprise din hohotitul care ţinuse o întreagă jumătate de oră după descoperirea cadavrului. Şi deşi el şi soţia lui făcuseră ce putuseră pentru a o linişti, colonelul, în agitaţia şi deruta acelei descoperiri, uitase deja de tăria sentimentelor fiicei lui pentru victimă. Trăsăturile lui roşcovane aveau acum o expresie cam spăşită.
- Scuze, scumpo, scuze. Sunt îngrozitor de nesimţitor. Doar... doar că această crimă este atât de ieşită din comun încât încă nu mi-am revenit! O cuprinse cu braţul pe după umeri. Iartă-mă, iartă-mă.

Apoi, ca de obicei, pierdu iar firul gândurilor.
- N-am auzit niciodată ca în viaţa reală să fi avut loc o crimă într-o cameră încuiată, mormăi el pentru sine. Poate ar merita să scriu la The Times.
- Ohhh, tată!

În vreme ce soţia colonelului continua să îşi bată uşurel şi fără efect fiica pe genunchi, Donald, americanul pe care Selina îl cunoscuse la şcoala de artă, se învârtea îngrijorat pe lângă ea. Era, totuşi, prea sfios ca să facă ceea ce sigur tânjea să facă, adică să o cuprindă în braţe. (Apropo, acesta e Donald Duckworth[1], un nume nefericit, însă părinţii lui nu avuseseră cum să anticipeze asta în 1915, când îl botezaseră.)

În realitate, colonelul nu era nicicum singurul în culpă. Deşi e corect să spunem că toţi cei prezenţi simpatizau cu Selina, unii prin viu grai, alţii pe tăcute, nu se putea ocoli faptul că, dintre toţi musafirii, numai ea îl jelea cu adevărat pe cel mort. Chiar dacă minţile nu le-ar fi fost monopolizate de uluitoarele particularităţi ale crimei, ceilalţi, fără excepţie, ar fi avut fiecare motivele lui ca să nu piardă prea mult timp cu formularea expresiilor convenţionale de regret cu privire la plecare din această lume a lui Raymond Gentry. Pe scurt, nimeni nu era gata să verse lacrimi de crocodil, şi numai Selina ffolkes vărsa lacrimi adevărate.

Aşa că dacă în acea dimineaţă a Zilei Cadourilor[2] un intrus ar fi nimerit întâmplător în salonul cu lambriuri de lemn de la Manor ffolkes - cu aura lui bărbătească imposibil de înlăturat, la fel de înţepătoare ca aroma trabucurilor colonelului, feminizată de un şir de figurine delicate Royal Doulton de pe poliţa căminului şi de tapiţeria fină, frumoasă, care acoperea fotoliile - cu siguranţă ar fi simţit o atmosferă generală de uluială şi teamă. Dar ar fi fost şi nedumerit de lipsa reală a durerii personale.

Pendula tocmai bătuse de şapte şi un sfert. Servitorii răvăşiţi erau deja în uniforme, în timp ce musafirii erau în halate - în afară, adică, de Cora Rutherford, actriţa de teatru şi de film, una dintre cele mai vechi prietene ale lui Mary ffolkes. Purta un veşmânt ţipător, purpuriu cu auriu, căruia îi spunea "chimonou" şi care pretindea că era un "exclusiv" Paris. Şi ea fu cea care vorbi apoi.
- De ce nu face unul dintre voi, bărbaţii, ceva?

Colonelul ridică iute privirea.
- Stăpâneşte-te, Cora, o avertiză el. Nu e momentul să te pierzi cu firea.
- Oh, pentru Dumnezeu, Roger, eşti prost! răspunse ea cu tonul ei obişnuit de dispreţ cordial. Nervii mei sunt dintr-un oţel mai tare decât ai tăi.

Şi, ca pentru a demonstra, scoase dintr-un buzunar al chimonoului o tabacheră uşoară de şagrin, luă o ţigară, o băgă într-un ţigaret lung, de abanos, o aprinse şi trase adânc fumul în plămâni, toate acestea cu degete tot atât de sigure pe cât de tremurătoare fuseseră ale colonelului.
- Tot ce vreau să spun, continuă ea liniştită, e că nu putem sta aici cu un cadavru chiar deasupra capului. Trebuie să luăm măsuri.
- Da, dar care? răspunse colonelul. Farrar a încercat să dea telefon - de câte ori, Farrar?
- De vreo şase ori, domnule.
- Exact. Firele sunt la pământ şi probabil or să mai rămână la pământ o vreme. Şi după cum auzi foarte bine şi singură, viscolul care le-a dărâmat încă mai urlă afară. Trebuie să privim în faţă lucrurile. Suntem înzăpeziţi. Rupţi total de lume - cel puţin până se opreşte furtuna asta. Cel mai apropiat post de poliţie e la mai mult de treizeci de mile de aici şi singurul drum care duce la el probabil că este impracticabil.

Cu o privire furişă spre Selina, conchise:
- Şi, la urma urmelor, nu e ca şi cum... mă rog, vreau să spun, petrecerea noastră de Crăciun e stricată complet şi aşa mai departe, şi este extrem de neplăcut pentru noi toţi, însă nu e ca şi cum cadavrul ar fi pe cale... pe cale să plece. Mă tem că o să trebuiască să stăm aşa cât e nevoie.

În acel moment, din fotoliul de lângă foc în care era ascunsă, cuibărită comod şi fără formă în halatul de lână, Evadne Mount, romanciera pe care am prezentat-o deja, îi spuse colonelului cu o urmă de insistenţă în glasul ei bărbătesc:
- Ştii, Roger, mă întreb dacă chiar ne putem permite să facem asta.
- Ce?
- Să stăm aşa, cum spui tu.

Colonelul îi aruncă o privire întrebătoare.
- Şi de ce nu?
- Păi să ne gândim la ce s-a întâmplat aici. Acum o jumătate de oră Raymond Gentry a fost găsit mort la mansardă. Tu, Roger, a trebuit să spargi uşa ca să ajungi la el, o uşă care era încuiată pe dinăuntru şi cheia era tot în broască. De parcă n-ar fi fost destul, unica şi singura fereastră a camerei era zăbrelită. Aşadar, practic, nimeni n-ar fi putut intra în mansardă - totuşi cineva a intrat - şi odată înăuntru, cine ştie cum, nimeni n-ar fi putut să iasă iar - şi totuşi nu se poate tăgădui că cineva a reuşit să facă şi asta... Ei bine, cum ţi-am spus deja, Roger, eu nu ticluiesc crime în camere încuiate. Am scris nouă romane şi trei piese de teatru - cea mai recentă, Glasul nepotrivit, e la al patrulea ei an triumfător în West End în timp ce vorbim - Agatha Christie! - şi niciuna dintre ele nu a înfăţişat o crimă comisă într-o cameră încuiată. Aşa că nu pot să zic că am cea mai vagă idee despre cum s-a înfăptuit crima asta... Dar, continuă ea făcând o pauză de câteva secunde, urmărind evident prin această oprire ca următoarea ei afirmaţie să aibă cel mai mare efect asupra ascultătorilor, ştiu cine a înfăptuit-o.

Şi, într-adevăr, efectul fu devastator. În salon se lăsă o tăcere mormântală. Preţ de câteva secunde timpul păru să stea în loc. Servitorii nu se mai foiră emoţionaţi. Degetele impecabil manichiurate ale Corei Rutherford se opriră din pirueta pe care o dansau pe marginea transparentă a scrumierei de sticlă. Până şi pendula amuţi - dacă nu cumva ticăia în vârful picioarelor.

În cele din urmă liniştea fu curmată violent de vaietul nazal al fetei de la bucătărie, Adelaide, Addi fomfănita îi spuneau celelalte servitoare, care izbucnea în lacrimi când cădea o pălărie - sau cel puţin o ceaşcă de porţelan. Cu un "Şşst, fato!" zgomotos, doamna Sarley, bucătăreasa, puse capăt incidentului şi toată lumea se întoarse iar cu faţa la Evadne Mount.

Colonelul fu cel care puse întrebarea inevitabilă.
- Oh, ştii? Păi spune-ne. Cine a făcut-o?
- Unul dintre noi.

Ciudat, această afirmaţie dramatică nu fu urmată de niciun protest plin de indignare, aşa cum poate a bănuit ea. Dimpotrivă, logica afirmaţiei parcă lăsase tuturor impresia, instantaneu şi simultan, că era de necontestat.
- Ştiu că această casă se află chiar la marginea Dartmoorului, continuă ea, şi probabil că tuturor v-a trecut prin minte că ar putea fi vorba de ocnaşi evadaţi. Şi, da, e drept că, întrucât liniile telefonice au căzut, nu avem de unde să ştim sigur dacă vreun ocnaş evadat nu cutreieră zona rurală. Ca femeie frumoasă, sunt în stare să cred chiar şi şase lucruri imposibile înainte de micul dejun... mă rog, să spunem după micul dejun, se corectă ea, căci nu sunt bună de nimic până nu îmi beau cafeaua. Şi, ca cititoare avidă a romanelor scumpului meu prieten John Dickson Carr, sunt în stare să cred şi că cineva a reuşit să se materializeze şi dematerializeze în acea cameră încuiată de la mansardă, omorându-l între timp pe Raymond Gentry, şi toate acestea fără intervenţie supranaturală. Cerule mare, trebuie să cred asta, întrucât s-a întâmplat! Însă nimeni nu mă va face vreodată să cred că un ocnaş a fugit din celula lui din Dartmoor, a evadat din cea mai securizată închisoare din ţară, şi-a croit drum prin mlaştini pe o îngrozitoare furtună de zăpadă, a pătruns prin efracţie în această casă fără ca vreunul din noi să-l audă, l-a ademenit la mansardă pe nefericitul de Gentry, l-a omorât, a ieşit din cameră lăsând uşa şi fereastra intacte, şi s-a furişat înapoi afară din casă, în furtună! Nu - în viaţă şi în ficţiune, eu stabilesc aici o limită clară. Oricum ai privi-o, crima trebuie să fie ceea ce poliţia numeşte o treabă internă.

Se lăsă din nou tăcerea, timp în care vorbele ei îşi făcură iarăşi, insidios, efectul. Până şi Selina îşi ridică din mâini faţa pătată de lacrimi ca să vadă cum reacţionau ceilalţi. Şi iarăşi colonelul, stând proptit pe picioare în faţa uriaşului foc ce ardea cu vâlvătăi, într-o poziţie care amintea în mod straniu de actorul Charles Laughton în rolul lui Henric VIII, fu cel care vorbi.
- Ei bine, Evadne, trebuie să spun că ne-ai aruncat în poală un cartof foarte fierbinte.
- Trebuia să fiu directă, răspunse ea imperturbabilă. Tu eşti cel care ne-a spus că trebuie să privim lucrurile în faţă.
- Ce ne-ai oferit tu adineauri e o teorie, nu o certitudine.
- O fi. Dar dacă altcineva - ochii ei cercetară încăperea - dacă altcineva poate să tragă o concluzie mai plauzibilă din dovezile pe care le avem, m-aş bucura să o aud.

Mary ffolkes, care până atunci nu scosese o vorbă, se întoarse pe neaşteptate spre ea şi strigă:
- Oh, Evie, probabil că greşeşti, sigur greşeşti! Dacă ar fi adevărat... e prea îngrozitor să ne gândim că ar fi adevărat!
- Îmi pare rău, prietenă dragă, dar tocmai fiindcă e îngrozitor trebuie să ne gândim. De asta am spus că nu ne putem permite să stăm cu mâinile în sân până se opreşte furtuna. Însăşi ideea că stăm aici şi ne întrebăm care dintre noi... Cerule mare, nu trebuie să explic, nu-i aşa? Ştiu ce dezastru poate să producă genul ăsta de suspiciune reciprocă... Amintiţi-vă că asta a fost tema primului meu roman, Misterul pinguinului verde, în care o femeie ajunge să fie atât de obsedată de ideea că vecina de alături îi otrăveşte încetul cu încetul soţul infirm încât chiar soţul ei, scos din minţi de nevoia ei vicioasă de a spiona şi a iscodi şi a face pe detectivul, în cele din urmă îl cuprinde amocul şi îi crapă capul cu un vas antic de alamă de Benares. Şi, desigur, vecina se dovedeşte a fi total nevinovată... Ei bine, eu nu am spus că aici e posibil să se fi întâmplat ceva de genul ăsta. Dar trebuie făcut ceva. Şi repede.

Din celălalt capăt al salonului, unde stătea în picioare, ţeapăn, alături de ceilalţi membri ai personalului, Chitty, majordomul colonelului, un bărbat care chiar şi într-un astfel de moment supărător izbutea să păstreze o gravitate de majordom, făcu un pas înainte, strânse pumnul, îl duse la buze şi teatral, tuşi jenat. Era genul de sunet pe care dramaturgii, în indicaţiile scenice, îl sugerează pentru a exprima un "hm", şi chiar îl puteai auzi în tusea lui Chitty.
- Da, Chitty, spuse colonelul, ce este?
- Dacă îmi permiteţi îndrăzneala, domnule, spuse greoi Chitty, mi-a trecut prin cap că... păi, că...
- Da, da, vorbeşte, omule!
- Bine, domnule. Inspectorul-şef Trubshawe, domnule.

Faţa colonelului se lumină pe dată.
- Vai, cred că nu te-ai gândit rău deloc! Trubshawe, desigur!
- Trubshawe? Cunosc numele ăsta, spuse Henry Rolfe, medicul generalist din localitate. Nu e omul de la Scotland Yard care s-a pensionat? S-a mutat aici acum o lună sau două?
- Aşa e. Văduv. Cam retras. L-am invitat la petrecere - ştiţi voi, doar ca între vecini. A spus că preferă să stea singur de Crăciun. Dar e un individ destul de binevoitor odată ce ajungi să vorbeşti cu el, şi a fost unul dintre oamenii de frunte ai Yardului. Bine te-ai gândit, Chitty.
- Vă mulţumesc, domnule, îngână Chitty cu o satisfacţie evidentă înainte de a-şi relua fără zgomot locul.
- Treaba e că vila lui Trubshawe e la şase sau şapte mile de aici, pe Postbridge Road, continuă colonelul. Lângă pasajul de nivel. Chiar şi pe furtuna asta cineva poate să se ducă acolo cu maşina să-l aducă încoace.
- Domnule colonel?
- Da, Farrar?
- N-ar fi un lucru forţat? La ora asta? Şi mai e şi Crăciunul. S-a retras, la urma urmei.
- Poliţistul nu se retrage niciodată cu adevărat nici chiar pe timpul nopţii, obiectă colonelul. Din câte ştiu, s-ar putea să-i facă plăcere puţină emoţie. Probabil că s-a plictisit de moarte să nu aibă cu cine vorbi cât e ziua de lungă, în afară de un Labrador bătrân şi orb.

Îşi ieşi pe dată din imobilitate şi se întoarse spre fiecare dintre bărbaţii care stăteau în picioare, jos sau într-o rână în cameră.
- E vreunul dintre voi gata să se ducă?
- Mă duc eu, spuse doctorul înainte ca ceilalţi să aibă şansa să vorbească. Rabla mea rezistă la cea mai urâtă vreme. Realitatea este că e obişnuită.
- Ia-mă cu tine, se oferi la fel de repede Don.
- Mulţam. Voi avea nevoie de un ajutor cu muşchi dacă se împotmoleşte.
- Dacă de muşchi ai nevoie, doctore, spuse Don, furişând o privire plină de speranţă spre Selina în timp ce îşi umfla doar pe jumătate în glumă bicepşii, atunci sunt omul tău.
- Bine, bine. Păi să-i dăm zor dacă mergem.

Atunci Henry Rolfe se aplecă asupra fotoliului în care stătea soţia lui, Madge, cu picioarele fără ciorapi adunate sub ea, ca o pisică, şi o sărută cu sfială pe frunte.
- Ei bine, iubito, spuse el, nu vreau să fi neliniştită din pricina mea. N-am să păţesc nimic.

Rezistând cu o tărie fermecătoare, Madge Rolfe, care arăta întotdeauna ca şi cum principala nelinişte din viaţa ei era posibilitatea de a trebui să aştepte ca vreun gigolo îndrăgostit să-i aprindă următoarea ţigară, îi oferi în schimbul sărutului doar un zâmbet absent.

Note:
[1] Duckworth = Cât o raţă, în valoare de o raţă (în lb. eng.) (n. t.).
[2] Boxing Day = Ziua cadourilor, 26 decembrie (n. t.).