Visătorii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Gilbert Adair este jurnalist, critic de film şi scriitor. Dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale amintim: A Closed Book, The Act of Roger Murgatroyd, Buenas Noches, Buenos Aires, The Key of the Tower, etc. A obţinut Scott Moncrieff Translation Prize pentru romanul A Void, traducere a cărţii lui Georges Perec, La Disparition. Colaborarea cu Bernardo Bertolucci a avut loc la iniţiativa acestuia, motiv pentru care Adair a rescris romanul, care avea titlul Holy Innocents, şi a semnat şi scenariul filmului The Dreamers. Romanul Visătorii a fost comparat cu Les enfants terribles, Cocteau concepând, la rândul lui, scenariul pentru filmul lui Melville. Adair are antecedente în ceea ce priveşte relaţia cu filmul, în 2001 scriind o biografie a personajului Tadzio din romanul lui Thomas Mann, Moarte la Veneţia, ecranizat într-un film omonim de Luchino Visconti.

Matthew se trezise într-o stare de indispoziţie pe jumătate conştientizată, pe care intrarea intempestivă a lui Isabelle nu-i lăsase timp s-o identifice. Acum îi căută şi sursa. Ea tocmai spusese că "o aripă era numai a lor". Se referea la aripa casei? Oare de asta cei doi dormeau împreună, frate şi soră, fără să se ferească, Romeo şi Julieta născuţi sub steaua nefastă, nu pentru că aparţineau unor familii diferite, ci pentru că se născuseră în aceeaşi? Dar poate că Isabelle căuta alinare în braţele fratelui său, alinare împotriva singurătăţii sau insomniei? Sau poate el, Matthew, interpretase greşit expresia extatică a corpului ei abandonat, cu mîinile, picioarele, extremităţile ei încântător de prelungi, reunite ca stelele unei constelaţii de pe o hartă astrologică, de membrele ei ca nişte căi lactee aruncate în neorânduială?

Îi găsi pe Theo şi Isabelle în aceeaşi baie pe care abia o nimerise cu o noapte înainte. Purtau amândoi doar lenjeria intimă. Theo se bărbierea cu o maşină electrică, în vreme ce Isabelle stătea pe marginea căzii tăindu-şi unghiile.

Curăţenia face casă bună cu smerenia în aceeaşi măsură în care o piscină îşi are locul lângă o biserică. Deşi părea profund inocentă, această mică imagine îi umplu lui Matthew nările cu aroma difuză a tuturor piscinelor pe care le cunoscuse.
Când era mic, avea o asemenea pasiune pentru bazinele de înot, încât în cele din urmă deveni un înotător mai bun, mai rapid şi mai puternic decât s-ar fi aşteptat oricine de la o structură atât de fragilă.

Nu se simţea atras atât de piscine, cât de posibilitatea de a-i privi pe înotătorii tineri, de sex masculin, asemănători acelor statui fermecătoare, cariatide sau fântâni, cum plonjau în apă cu forţa unor torpile, pentru ca imediat să iasă la suprafaţă, despicând apa în fâşii precum numeroase perechi de foarfece. Simţurile lui abia trezite la viaţă erau mai degrabă incitate de ceea ce se întâmpla în culise. Acolo, descoperise cutremurat un adevărat cocktail de spermă, sudoare şi săpun, căci mlădioşii tineri, magnaţi ai frumuseţii, dandies ai goliciunii, medaliaţii cu aur la vigoare, echilibru şi siguranţă, se perindau înainte şi înapoi printre cubiculele mizerabile, expunându-şi trupurile de manechini, pozând în manechini, pozând în Venus a lui Botticelli sau în Miss O'Murphy a lui Boucher, ale căror posterioare rozalii oricine s-ar arăta încântat să le pleznească zgomotos. Nu era ceva neobişnuit să zărească ce se întâmpla dincolo de faldurile unui prosop strâns cu neglijenţă peste picioarele încrucişate, care lăsa să se întrevadă luminescenţa unui corp de Narcis adolescent prins in flagrante delicto cu el însuşi, ale cărui expresii şi grimase îi evocau imaginea unui samurai pe punctul de a-şi face harakiri.
- Uite, zise Theo, punându-i aparatul de ras în mâini, poţi să-l foloseşti.

Vreme de o clipă Matthew nu ştiu ce să răspundă; şi tocmai datorită acestei ezitări nu mai reuşi să disimuleze. Imediat Theo îi scrută cu privirea trăsăturile lui de băieţel cuminte, la fel de atent cum o făcuse tatăl său cu o seară înainte.
- Tu nu te razi, nu-i aşa?

Isabelle alunecă de pe marginea căzii şi se apropie de Matthew.
- Lasă-mă să văd.

Două bluze fără mâneci şi două perechi de chiloţi albi, dintre care unii cu o umflătură în dreptul şliţului, iar ceilalţi uşor adumbriţi de silueta întunecată a unei movile triunghiulare se aplecară asupra sa - nimic nu putea să-l excite mai tare, să-l tulbure în miezul inimii şi în acelaşi timp să-l sperie.

Începu să se retragă, fără să reuşească altceva decât să se pomenească ţintuit în uşa băii, de care stăteau agăţate o mulţime de capoate şi halate de baie.

Când Isabelle întinse mâna să-i mângâie obrazul, o ţinu la depărtare de un braţ.
- Opreşte-te. Lasă-mă în pace.

Se retraseră imediat, frate şi soră. Îşi imaginau că Matthew devenise imun la toate astea, aşa cum şi lor încetase să le mai pese de ironiile pe care şi le aruncau unul altuia. Îi sperie imaginea ochilor lui mari, îndureraţi, în spaţiul închis, ochi care îi devorau întregul chip, baia strâmtă, creşteau în spaţiul dintre tavan şi pereţi, între pragul de sus şi cornişe, asemeni merelor uriaşe ale lui Magritte.
- Ei bine, nu mă bărbieresc, răspunse îmbufnat. Şi ce-i cu asta?
- Nimic, murmură Isabelle, cu un zâmbet vinovat.
- Şi tata era aşa, continuă el. Nu s-a bărbierit până la douăzeci de ani. Nu e nimic neobişnuit în asta.
- Bineînţeles. Doar că...
- Ce?
- E ceva neobişnuit pentru un american, nu?, zise Isabelle. Şi mai degrabă potrivit pentru un mexican.
- Mexican?
- Un mexican fără păr.
- Ce e asta?
- E o rasă de câine, spuse Isabelle. Şi ce e mai interesant e că are păr. Are păr acolo unde au şi oamenii. Întrebarea este, tu ai?
- Ce?
- Ai păr... acolo?

Fără nici o ruşine, indică locul respectiv pe propriul ei corp.

Dragostea e oarbă, dar nu şi surdă.

Matthew simţi cum îi tremură buza de jos. Într-o secundă-două, urma să se transforme într-o piftie tremurândă, lipsită de terminaţii nervoase. Cu gura plină de pastă de dinţi şi apă, părăsi în grabă baia.

Îndreptându-se către camera sa, auzi cum în spatele lui izbucnea o ceartă între Theo şi Isabelle, apoi cum se trântea o uşă. Fără suflare, încă în chiloţi, frecându-şi bărbia cu un prosop, Theo îl prinse din urmă.
- N-o lua în serios, zise, cuprinzând cu braţul umerii lui Matthew, nu-i nimic faţă de ce păţesc eu în fiecare zi.
- Prea târziu. Plec.
- Pleci? Dar n-ai luat micul dejun
- Nu mănânc nici odată dimineaţa.
- Dar urma să te invităm să mai rămâi.
- Cum?
- Părinţii noştri pleacă la Trouville mâine. Pentru o lună. Şi ne gândeam că ţi-ar plăcea să te muţi aici. Nu trebuie să te întorci în camera aia, nu-i aşa? Ai plătit în avans?
- Nu...
- Ei bine, atunci rămâi. Isa va fi dezamăgită dacă nu rămâi. Am discutat despre asta aseară.

Ultimele cuvinte îi scăpaseră fără voie. Din moment ce Isabelle se ridicase înaintea lor de la masă, ea n-ar mai fi avut când să mai vorbească cu Theo până dimineaţă. Dar mintea lui Matthew nu se mai concentra acum pe argumente mărunte, ci pe altele, mult mai puternice.

I se oferise privilegiul accesului la o lume secretă, o lume din care fusese mereu exclus, o planetă mult îndepărtată de sistemul solar al oamenilor obişnuiţi, onorabili, care, ca şi astronomii medievali, aveau tendinţa de a confunda sistemul lor solar cu întreg universul. Era o lume despre care nu ştiuse nimic până în urmă cu douăzeci şi patru de ore. Pe locuitorii acestei lumi îi frecventase numai când avuseseră ei bunăvoinţa, asemeni îngerilor sau califilor, să hoinărească incognito prin lumea oamenilor obişnuiţi, onorabili.

Această planetă, orbitând în jurul pieţei Odeon, se lăuda deja cu nişte membre încâlcite, paturi nefăcute, o baie comună caldă, umedă, cu ferestre înrourate, unde plutea un amestec de mirosuri dubioase, ca şi cu alte mistere care rămâneau nedezvăluite dar care ar fi putut să se lase descoperite la un moment dat.

Să se mute în apartament, pentru cât de puţină vreme, ar fi fost o greşeală: asta ştia cu certitudine. Să n-o facă, ar fi fost în aceeaşi măsură o greşeală. Ideea era să facă greşeala potrivită, şi nu pe cea nepotrivită.

Când Isabelle veni să-i sărute fruntea cu afecţiunea unei surori şi să-şi ceară scuze, plină de ceea ce părea a fi doar sinceritate, pentru insensibilitatea de care dăduse dovadă mai devreme, Matthew acceptă. Mai târziu în aceeaşi zi merseră cu el să-şi ia lucrurile de la hotel.