Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Femeie goală, femeie neagră


Calixthe Beyala

21.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Calixthe Beyala
Femeie goală, femeie neagră
Editura Trei, 2007


traducere de Irina Mavrodin


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro
Născută în Camerun, Calixthe Beyala e una din cele mai premiate scriitoare franceze de azi. A fost recompensată cu Grand prix du roman de l'Académie Française, Prix François Mauriac de l'Académie Française, Grand Prix de l'Unicef, Prix tropique, Grand Prix Littéraire de l'Afrique Noire, este tradusă în numeroase limbi şi cunoscută în străinătate, în Statele Unite ale Americii cărţile ei fiind studiate în universitate. A mai scris şi romanele: Maman a un amant, 1993; Asséze l'Africaine, 1994; Les Honneurs perdus, 1996; La petite fille du réverbère, 1997 etc. Femeie goală, femeie neagră e o fabulă violentă, senzuală şi provocatoare despre Africa, o Africă cutremurată de revoltă şi resemnare. Între tandreţe şi dezmăţ, aceast roman erotic conjugă originalitatea şi umorul autoarei, într-o poveste exotică despre dimensiunea subversivă a sexualităţii şi libertatea femeii.

*****
"Femeie goală, femeie neagră, îmbrăcată în culoarea ta care este viaţa, în forma ta care este frumuseţe...". Aceste versuri nu fac parte din arsenalul meu lingvistic, veţi vedea: cuvintele mele tresaltă şi zăngănesc asemeni unor lanţuri. Sunt cuvinte care nu se spun, cuvinte care dezarticulează, dărâmă, răstoarnă, disecă, torturează! Cuvinte care lovesc, pălmuiesc, sfârtecă şi zdrobesc! Cel care nu le poate îndura, să-şi vadă de drum... Pentru că, aici, nu va mai fi vorba de sutiene de dantelă, de ciorapi-fileu, de chiloţi de mătase teribil de scumpi, de parfum de trandafiri sau de gardenia şi, cu atât mai puţin, de acele apropieri ritualice ale femeii fatale, împrumutate din filme sau televiziune.

Eu scotocesc prin măruntaiele pământului, scormonesc prin adâncurile abisurilor, acolo unde fiinţa se dislocă, moare, învie, fără să păstreze nici o amintire. Vreau să ştiu cum fac femeile ca să fie însărcinate, pentru că, la noi, anumite cuvinte nu există.

Mă numesc Irène Fofo. Sunt o hoaţă, o cleptomană, pentru a folosi un cuvânt mai ales, dar nu asta vreau să spun în cele ce urmează. Îmi place să fur, să şterpelesc, să ciordesc, să manglesc, să jefuiesc, să sustrag. Înainte de a vă grăbi să mă condamnaţi, spuneţi-mi mai bine dacă cel care se lasă escrocat e altceva decât un imbecil. Când şterpelesc ceva, nervii mei produc o electricitate care mi se propagă în tot corpul! Îmi scânteiază până şi creierul! Ochii mi se aprind! Fulgere palpită, străbătându-mi inima! Din mine încep să curgă secreţii! Sunt în transă orgasmică! Juisez. De altfel, în afară de sex, nimic altceva nu-mi mai face o asemenea plăcere.

Cât priveşte sexul, eu trăiesc pe un pământ unde nu este niciodată numit. Ca şi cum n-ar exista. E ca o absenţă, ca un mănunchi de aştri morţi, ca un contur imprecis, ca o umbră ciudată, aproape ca un vis, ca o celulă infimă, căreia nu-i conferă o materialitate - sub presiunea constrângerilor exercitate de nevoile zilnice - decât graviditatea sau certurile cuplului.

Cincisprezece ani. Da, am aşteptat cincisprezece ani pentru a afla ce este sexul, pe aceste străduţe împuţite, care duhnesc ca o oală de noapte. Am aşteptat cincisprezece ani în acest cartier mărginaş şi mizerabil, în care omul pare să aibă mai curând un trecut decât un viitor... Cincisprezece ani, pentru ca, în sfârşit, să aflu ce-i amorul... Sau cel puţin să-i întâlnesc, în drumurile mele, pe acei adolescenţi care fură în gaşcă şi în care clocotesc hormonii. Ei ştiu şi totodată nu ştiu nimic, şi se lasă duşi de beţia propriei lor buimăceli: "Mă simţi? Spune, mă simţi?". Şi, în faţa acestei trepte inferioare a trezirii simţurilor, am spus totdeauna: "Da, da... Fă tot aşa!" În noaptea ignoranţei mele fiind, îmi închipuiam nişte bărbaţi uriaşi, care mă vor face să cunosc nişte teribile senzaţii fără de nume. Pentru moment, trebuie încă să trăiesc în acest cartier cu case pe jumătate dărâmate, în care stau femei ce pun să se usuce la soare, în fiecare dimineaţă, saltele găurite, pătate cu menstruaţie, spermă şi pişat. Trebuie să aştept clipa potrivită, chiar dacă mama a renunţat, de multă vreme, să mai pândească momentul când, odată cu luna plină, îmi curgea sângele printre picioare: "Sufletul ţi-e prea deschis către ceilalţi, fata mea! Fă cum vrei tu... Dar să ştii că ceea ce nu ştii e mai puternic decât tine... Şi te va zdrobi!" Căci mama spera că eu îi voi realiza visurile la care ea renunţase, din cauza tracasărilor zilnice ale căsătoriei.

Mama nu ştia că eu hotărâsem să inventez până la delir dansul îngerilor, spre a trăi, pentru totdeauna, în preajma eternităţii. Şi asta s-a şi întâmplat, azi-dimineaţă. (...)

Atunci o văd. E ca o imagine mâzgălită pe un nor. Părul ei e negru, ca şi ochii, nişte ochi plini de tandreţe. E îmbrăcată cu o rochie de casă largă, împodobită cu flori galbene. Sânii ei uriaşi se înalţă prin ţesătura rochiei, ca două săbii.
- Bine ai venit! îmi spune ea, dându-şi imediat seama că nu am o minte prea complicată. Mă numesc Fatou. Simte-te ca acasă!
- Oare-i sinceră primirea ta? Căci de fapt ar trebui să mă pălmuieşti, să-mi zdrobeşti oasele şi să mă dai la pisici să mă mănânce! M-am culcat cu soţul tău şi tu ar trebui să te arăţi geloasă. Haide, Ousmane, spune-i ce ţi-am făcut şi cum te-ai simţit cu mine!

Ousmane îi face un semn din ochi: "Nu-ţi face griji, e ţicnită!" Ea mă cercetează din tălpi până-n creştet. Felul ei de a mă privi e atât de senzual, încât, atunci când izbucneşte în râs nu mă simt jignită. Îi văd pieptul, cărnurile moi ce se ghicesc pe sub rochie:
- Ai o fire bună, Fatou! îi spun. Da, da! Orice altă femeie ar fi reacţionat în mod violent. Dar tu posezi arta de a şti să încasezi loviturile şi, cu firea ta flegmatică, poţi neutraliza de minune dramele. Toată admiraţia mea!
- Mulţumesc, îmi spune ea. Vino să-ţi arăt camera ta.

Sunt buimăcită de amabilitatea ei şi de capacitatea de a accepta atâta grosolănie din partea mea. A adoptat, fără îndoială, această atitudine, ca răspuns la excentricităţile mele. Surâde. Dă din umeri. Îmi jur că, dacă vreodată vreun tâmpit va avea proasta idee să se însoare cu mine, o să mă comport ca Fatou.

Merge înaintea mea, pe un coridor lung şi întunecat, care dă spre mai multe încăperi minuscule, despărţite între ele de nişte draperii roşii. Peste tot se află rogojini, orânduite în funcţie de o geometrie desăvârşită. Pergamente alineate de-a lungul pereţilor invită la ascultare. Totuşi, ceva neliniştitor emană din această ordine aparentă, ceva care îmi excită simţurile până la paroxism. Poate că sunt doi ucigaşi? Sau poate că fac parte din poliţie şi au fost puşi să mă spioneze? Fatou se opreşte dintr-odată în vestibul şi mă ia de mână. Scot un strigăt uşor, apoi din gâtlejul meu ies câteva cuvinte, cu acea sonoritate energică şi furioasă pe care o au staţiile de radio îndepărtate, care emit în plină noapte şi pe care le prinzi fragmentar şi din întâmplare:
- Ce-i cu tine? Ce te-a apucat? Eşti cumva nebună?
- Scuză-mă.
- Ar fi trebuit să bănuiesc că o femeie care o primeşte cu braţele deschise pe cealaltă nevastă a bărbatului ei nu-i în toate minţile! Şi ce nume o mai fi şi ăsta, Fatou... Spune-mi, Fatou, cum de ai un nume atât de ciudat?
- Numele meu şi cu mine ne cunoaştem de atâta vreme încât am învăţat să ne iubim.
- Înţeleg. Dar să ştii că noi două n-o să putem trăi împreună. Una dintre noi trebuie să plece din casa asta şi cred că aceea vei fi tu.
- De ce nu? Destinul ne-o va spune.

Fără să-i las timp să mai rostească o altă frază cât de cât de bun simţ, o lipesc de perete şi mă prefac că vreau s-o strâng de gât. Pleoapele îi tremură de spaimă şi enigma care este viaţa ei tresare. Îmi strivesc gura de gura ei, în timp ce degetul meu cel mare i se strecoară între coapse şi apoi îi pătrunde în sex. De surpriză, îşi îndepărtează picioarele, deschizându-mi un vast univers, primitor şi călduţ ca o tartă cu cremă. Încep să cânt un concert cu două, apoi cu trei degete... Nu mai cânt la pian, cânt la balafon, la tam-tam, extrăgând din acest trup încordat un evantai de sonorităţi pentru care l-ar putea invidia şi păsările.

Ea se destinde, se întinde şi, din adâncul gâtlejului, scoate gemete de plăcere. Şi, în timp ce lansează câteva rugăminţi nazale, eu îi dezgolesc repede un sân. O muşc uşor de el. Hainele cad de pe ea delicat precum frunzele smulse din copaci de vânt. Goliciunea ei este cea a fiinţei din zorii zilei dintâi. O împing spre prima cameră şi îi cer să se întindă pe un pat.
- Pe burtă! îi poruncesc. Îndepărtează-ţi bine coapsele!

Apoi:
- Pe spate! Nu, în genunchi!

Se supune. Supunerea, pentru ea, e a doua natură. Fesele i se despică larg, comunicând o stare de luminoasă fericire. I le pălmuiesc, făcându-le să tresalte ca gelatina. Aşteaptă, supusă, orice. Asta este Fatou: cineva care acceptă.

De la câţiva paşi depărtare, Ousmane ne priveşte. Vinele i s-au crispat. Ochii, tulburaţi de dorinţă, privesc ţintă la pântecele şi la sânii soţiei lui, cu o intensitate dureroasă. Se ghemuieşte între coapsele ei, îi desface picioarele aşa cum furtuna ar deschide o poartă, le aruncă pe după umerii lui. O mănâncă lacom. O frământă, apoi se grăbeşte să o pătrundă, convocând la acea împerechere a lor toate puterile obscure, pe cele ale pământului, pe cele ale cerurilor, pe cele ale văzduhului şi pe cele ale apelor.

Sexele lor se desfăşoară la vedere, în plină lumină. Trupurile lor se cabrează, se contorsionează, se despică. "Mulţumesc... Mulţumesc pentru tot...", şopteşte el întruna, călărind-o şi înteţindu-i dorinţa. Vibrează la unison şi frumuseţea lor aruncă flăcărui albastre în cameră. Pântecele îmi este străbătut de săgeţi. Sunt umedă pe dinăuntru, împresurată de dorinţă. Mă topesc de plăcere şi mă pierd în mareea sexelor care parcă zboară. Limbile noaste şerpuiesc, se răsucesc, se mângâie, înlăturând până şi ultima picătură de inhibiţie. Cineva mă dezmiardă, cineva mă sărută. E Fatou? E Ousmane? Nu ştiu. Vreau partea mea de plăcere. Nu cred în comunismul plăcerilor, ci în caracterul lor individual. Las corabia beatitudinii să mă ducă spre stele. Străbat norii groşi şi o puzderie de flori de bumbac mi se infiltrează în creier. E atât de moleşit încât se chirceşte, dispare, devenind o minusculă lucire care pâlpâie în depărtare: sexul îi este mai plăcut sufletului decât iubirea faţă de Dumnezeu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer