Cine adoarme ultimul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Am apucat să discutăm data trecută despre unele lucruri ce ţin de subtila şi aspra artă a războiului la care şi voi puteţi deveni părtaşi - mă refer la partea masculină a cirezii -, dacă veţi fi în stare să arătaţi calităţi combative. Vă amintesc, deci, că dovada de netăgăduit a faptului că strămoşul nostru, Întemeietorul, şi-a aşezat şi statornicit pe locurile unde sălăşluim noi astăzi întreaga ceată de hămesiţi a fost dezgropată de acea alunecare de teren care s-a produs în împrejurări de acum bine cunoscute. Nu vom insista asupra amănuntelor, însă vă pun în vedere că, târziu, mult mai târziu, un urmaş al Întemeietorului a băgat de seamă, dând dovadă de primele preocupări în domeniul geneticii, că, în urma însoţirilor dintre bărbaţi şi femei numai în cadrul tribului, se năşteau prea mulţi copii tâmpiţi, schilozi ori amândouă. De multă vreme, avea relaţii comerciale cu unele triburi de la care, de pildă, cumpăra unelte în schimbul a câteva grămezi de peşte uscat. În peregrinările sale comerciale, Urmaşul nu putuse să nu tragă cu ochiul la femeile ălora pe care îi vizita. Se bucura văzând pe una mai înaltă, mai cu ţâţe bogate, lată-n cur, cu păr mai puţin pe piele, cu dinţi mai albi, ochi mai codaţi, mă rog, îi treceau prin cap toate lucrurile fireşti pentru orice bărbat. Şi din nou o idee măreaţă ce avea şi ea să schimbe destinele omenirii s-a ivit pe aste meleaguri.
"Băi, băieţi", le-a zis el cu înţelepciune şi diplomaţie celorlalte căpetenii cu care făcea troc, "uitaţi cum stă socoteala: şi la noi, şi la voi, la toată lumea se nasc copii prost întocmiţi. Trebuie să schimbăm sângele, ce să ne mai ascundem după deget..."
"Hă-hă!", se bucurase unul care îşi permitea să se bată pe burtă cu Urmaşul, "adică vrei să spui c-o să mă iei la tine în sat vreun anotimp, două ca să le fac femeilor voastre odrasle zdravene?", şi îşi frecase libidinos claia de lână de sub buric.
"Păi să ştii, vericule, că, dacă mă vrei în deplină putere, nu-ţi face socoteala c-o să-mi umpli burta cu buruieni şi rădăcini: băiatu' are nevoie de fripturică în sânge, ca să-ţi împrospăteze neamul!"
"De când te ştiu nu prea te-a dus mintea", a oftat Urmaşul de la înălţimea cugetului său îngăduitor.
"Eu zic aşa: când se va împlini luna a zecea oară, să ne strângem cu toţii în locul cutare şi să facem negoţ unii cu alţii. Să aducem însă fiecare şi câteva muieri şi, cu bună învoire, să le schimbăm între noi care cum ne va plăcea."
"Nu eşti prost deloc", se scărpină în laţe ăl de se şi visase taur singur peste o ditamai cireada de juninci, "dar nici gândul meu n-a fost prea rău, să ştii!".
"Ba a fost! Uite, eu, de-o pildă, nu te-aş lua taman pe tine să te ţin pe mâncare bună ca să-mi călăreşti femeile. Treaba asta m-aş simţi mai bine s-o fac chiar eu. Însă, dacă ţii neapărat, pot să rămân câteva luni pline în satul tău, ca să-l umplu de urmaşi cu mintea ageră şi trupul vioi."
"Du-te, bă, d-acilea...", a făcut celălalt morocănos.

Iniţiativa s-a bucurat de mare ascultare şi, din an în an, cam când vara se apropia de sfârşit, se strângeau într-un loc unde erau cu desăvârşire interzise conflictele armate. Oamenii vindeau produsele, adică le schimbau între ei, se bucurau de pace, se tocmeau pentru nurii delicatelor doamne şi pentru calităţile lor de gospodine şi de vajnice zămislitoare de copii sănătoşi. Sute şi mii de ani a durat acel târg al păcii, al înţelegerii şi chiar al iubirii, căci se pare că acest sentiment eminamente uman acolo şi-a făcut apariţia pentru întâia dată. Oamenii erau destul de aspri, dar nu trebuie să-i judecăm noi acuma. Venea unul şi cerceta marfa aşa, cam plictisit şi fără chef. O punea pe femeie să se ridice, să se rotească, îi cerceta şoldurile şi sânii. Strâmba din nas şi se interesa, lăsând impresia că vorbea mai mult ca să nu tacă, din politeţe pentru vânzător:
"Şi cam ce vrei pe ea?".
"O nimica toată", zâmbea negustorul, glumind ca să-şi ţină clientul aproape, "atâtea măsuri de grâu, atâtea de mei, două topoare, trei piei de vulpe şi multă voie bună!"
"Nu mai spune!", se mira prefăcut muşteriul.
"Te pomeneşti că pe femeia asta o fi zămislit-o vreo fiică a Lunii cu vreun fiu al Soarelui, de o dai aşa scump!"
"Mata ce dai? Hai să ne-nţelegem! Vezi bine că nu-i nepoata Soarelui, dar ia priveşte ce pântece are şi ce muşchi. E mai aprigă la muncă decât un bărbat. Ştie să facă de toate în casă. La o adică, se luptă cu oricine să-şi apere coliba. Zi, ce dai, ca să stăm şi noi de vorbă!"
"Eşti prea scump pentru mine, ce să zic. Nu vezi că-i atârnă bucile până la călcâie? Or să se tăvălească de râs ăi de la mine când or vedea-o. Grâu nu am. Îţi dau atâtea măsuri de mei, un singur topor şi două piei de oaie."
"Vrei să râzi de mine sau ce? Păi mă vezi că din capul locului îţi cer puţin pe ea, că vreau să plec şi eu acasă, şi mata vrei s-o iei pe nimic? Zi, domnule, c-o vrei pe degeaba şi ţi-o dau, da' nu mă lua pe mine cu aşa şi pe dincolo, că n-am furat de la nimeni!"
"Ho, măi, omule, ce te aprinzi aşa? Mi-ai cerut, eu am dat cât am putut, acuma e rândul matale să ceri iară."
"Pune zece piei de oaie şi gata."
"Şapte!"
"Şapte să fie, da-mi dai şi un şir de scoici."
"Îţi dau."

Şi uite-aşa se încheia tocmeala, în bună înţelegere, cu războială numai din vorbe. Marele târg anual luase, la un moment dat, un avânt ce părea de nestăvilit. În preajma locului cu pricina se statorniciseră nişte triburi de oameni cu minţile agere care, fără să se spetească prea mult, izbuteau să ducă un trai mai îmbelşugat decât oricine. Lucrau cu mintea. Au fost primii intelectuali laici ai lumii. Au băgat de seamă la început că negustorii se înţelegeau greu unii cu alţii din pricina graiurilor diferite. Mintoşii s-au apucat să înveţe cât mai multe limbi, iar acolo unde nu răzbeau, născociseră o limbă ciudată, din semne făcute cu mâna, ochii, faţa, întreg trupul, pe care o înţelegeau şi cei veniţi din cine ştie ce funduri de zări. Pentru strădania lor de interpreţi căpătau de la ambele părţi pe care le făceau să se învoiască plată bună. Apoi se învăţaseră, după cât de avut se vădea negustorul, să ceară anumite tarife. Chiar şi pentru ocuparea unui loc mai cu moţ, în mijlocul târgului, percepeau doritorilor taxe. Cine-şi dădea marfa pe mâna lor ca să fie potrivită şi făcută cât mai ademenitoare pentru muşterii ieşea mai câştigat. Dacă aveau de vândut, să zicem, nişte grâu alac (o prăpădenie de grâuşor - mai mult o buruiană -, care făcea în spiculeţ un singur bob, unul singur, mama ei de viaţă), totul se petrecea cu un zgomot ascuţit şi învăluiri şirete în vorbe. Cumpărătorul era ameţit şi încredinţat în gura mare şi cu tremur în glas că în acele boabe amestecate cu pleavă se strânseseră toate sevele pământului şi lumina cerului; de fapt, grâul ăla ar fi fost pentru închinat la zei, nu pentru guri flămânde de sărmani muritori. Însă, treacă-meargă, hai, ce să mai zicem, preţul cerut este de râs şi să aibă grijă muşteriul să nu spună nimănui cu ce lucruri neînsemnate cumpărase zeiescul grâu, căci de râs s-ar face păgubosul vânzător.

Marfa cea mai de preţ, femeia, era şi ea pregătită cum se cuvine. Dintr-o coropişniţă păroasă, murdară şi cu clăbuci în colţurile buzelor, Mintoşii scoteau fiice de zeiţe gata mereu de împreunare înfocată şi de zămislit urmaşi viguroşi. Întâi le ţesălau laţele, le pictau feţele, le lungeau ochii cu o dâră subţire de funingine, le potriveau pieile de mortăciuni ce le purtau drept ţoale în aşa fel încât acopereau, dar mai ales descopereau aţâţător ceea ce trebuia să-l bage în boale pe privitor: un sân, o bucă, mă rog; le obligau să nu mai stea ca nişte maimuţe, ci să tragă de umeri înapoi, să-şi ţină pieptul ţanţoş înainte; le învăţau să se mişte unduit, să-şi legene lenevos trupul. Bărbătuşilor le ieşeau ochii din cap ca la melc şi le curgeau balele. Nici nu se punea vorba să se tocmească. Ba chiar uneori se ajungea la licitări înverşunate, în care concurenţii ofereau tot ce aduseseră, mult peste preţul cerut la început, căci, în acele clipe înfierbântate, ei nu cu scăfârliile gândeau. Pe toate le socotiseră Mintoşii. Cumpărau ieftin de la proşti, apoi vindeau scump la alţi fraieri; tocmeau licitatori falşi, ca să crească preţul cât mai mult; tălmăceau, mijloceau, se mişcau repede. Duceau un trai îndestulat şi desfătările nu le lipseau, căci, e de la sine înţeles, îşi păstrau pentru ei cele mai aţâţătoare femele.

Într-un timp, ducându-se vestea târgului foarte departe, au apărut unii tocmai dinspre malul mării şi au adus cu ei minunea minunilor: zeama de struguri. A fost tămbălău grozav, căci marfa era puţină, iar doritorii o grămadă: nefiind obişnuiţi, după numai două-trei guri din licoarea fermecată păşeau într-o lume a veseliei şi a fericirii. Mintoşii era cât pe-aci să scape din mână echilibrul pieţei. Dacă beau prea mult, unii se prefăceau în fiare, săreau la bătaie şi nu le putea nimeni intra în voie, călcau legile nescrise ale păcii şi tulburau cele stabilite de veacuri şi milenii. Mintoşii s-au văzut nevoiţi să interzică intrarea vinului în târg, precum şi a acelor care îl aveau deja în cap. Pentru respectarea acestei noi reguli, înfiinţaseră un mic corp de armată, care avea dreptul şi chiar obligaţia să pună la punct cu asprime pe cine călca pe de lături. Şi, uite-aşa, puteţi şi voi vedea cum nişte oameni cu minţile mai luminate decât ale prostimii din jur au ştiut să pună pe roate lumea în care îşi duceau scurtul trai. Desigur, în colibele lor ascunse după împrejmuiri ca de cetate se petreceau beţii şi desfrâuri măiestre, căci legile erau bune numai pentru dobitocii de rând, nu şi pentru Mintoşi - lucru cu care, credeţi-mă, sunt foarte de acord; intelectul trebuie ocrotit, respectat, şi nicidecum pus în rând cu sărăcimea de minte.

Dar ne-am îndepărtat niţel de subiect - nu fără folos, fireşte - şi de-acum ne luăm seama şi ne întoarcem către războiul despre care am pomenit de câteva ori în prelegerile mele. O întâmplare ale cărei ecouri s-au lungit peste amar de veacuri şi pe care mulţi nici n-o ştiu şi nici nu le trece prin cap s-o afle - semn că încrucişările genetice la care s-a dedat acel Urmaş nu au exclus cu totul, din păcate, naşterea de tâmpiţi - s-a petrecut cu certitudine în negura timpurilor, iar proba ei materială aşteaptă şi astăzi să fie descoperită acolo unde cuminte zace, în burta unui deal ce s-a-ncăpăţânat de mii de ani să nu-şi nască taina. Un alt Urmaş, mult mai încoace, căpetenie şi el a satului a cărui ţărână o spurcaţi voi astăzi cu neghioaba călcătură, s-a dus, într-un început călduţ de toamnă, la Târgul care, între timp, devenise un fel de buric al lumii. Cu el îl luase, ca să-l deprindă cu meşteşugul negoţului şi al tocmelii, şi pe unul dintre mulţii săi fii. Nu ne batem acuma capul să aflăm dacă duceau la vânzare grâne, piei, oale ori cine ştie ce altceva. Deşi, se cuvine menţionat, ceramica pictată cu artă desăvârşită de cei vechi de pe aici este astăzi vestită în toată lumea şi voi habar n-aveţi, făpturi cu simţiri de anelide... Nici măcar nu ştiţi ce-s alea. Zăceţi acolo-n bănci cu creierii ca de mucoase gasteropode. Ce ştiţi voi despre iubire, ţapilor şi caprelor, când acasă vedeţi numai păruieli între părinţi? Staţi o clipă să caut în încăpătoarea-mi taşcă şi să vedeţi cum, în nevinovăţia lui, un copil scrie într-o lucrare adevărul unei realităţi care lui i se pare atât de firească, încât o va trăi la rându-i, matur fiind, fără să-i dea prin cap s-o schimbe. Am găsit. Tema lucrării era "Cum îi arăt mamei sentimentele mele de Ziua Femeii". Copila, de zece-unsprezece ani, premianta clasei, scrie fără să facă nici cea mai mică greşeală de ortografie sau gramatică: "Eu, când este Ziua Femeii, mă trezesc devreme, îmi fac singură patul. Ofer mamei mele un buchet de ghiocei. O ajut la dereticat. La bucătărie curăţ cartofii şi morcovii. Mama cântă. La prânz, tata este fericit. Mâncarea îi place mult şi mama îi spune că şi eu am ajutat-o. Tata este şi mai fericit. Eu sunt cuminte toată ziua. Seara, o ajut pe mama să-şi dea cu ceai de muşeţel la ochi. O încurajez şi-i spun că nu sunt aşa umflaţi şi nici vineţi. Mama plânge. Se uită în palmă, unde se află doi dinţi. O mângâi şi-i spun vorbe bune. Ea nu mai plânge. Mă duc şi la tata, ca să nu mai fie supărat. Îi curăţ şi îi pansez mâinile. El şi-a zgâriat mâinile în gura mamei. Folosesc apă oxigenată, pansament steril şi faşă, aşa cum am învăţat noi la şcoală în cadrul cercului «Sanitarii pricepuţi». Aşa îmi ajut eu mămica şi îi arăt că o iubesc cu ocazia Zilei Femeii". Nici măcar nu comentez grozăvia, că oricum nu pricepeţi nimic. Oamenii din lunga şi aspra istorie veche aveau simţiri mai umane decât au mulţi de astăzi.

Urmaşul, după cum spuneam, era însoţit de Fiu, un adolescent de vârsta voastră, dar nesfârşit mai responsabil şi mai înţelept, ţinând cont de vremurile pe care le trăia. Era un tânăr ca oricare altul, nici frumos, nici urât, ştia să se lupte şi, de fapt, ai lui îl considerau pe drept cuvânt un bărbat în toată puterea cuvântului. Au ajuns în Târg. S-au tocmit, au schimbat ce au avut pe ce şi-au dorit. Au băut şi o oală de vin de contrabandă. Au mâncat. S-au desfătat cu femei pe care Mintoşii le închiriau în acest nobil scop. Totul mergea ca pe roate - căci se descoperise şi aceasta -, iar cei doi se pregăteau să facă drumul întors către casă. Atunci, s-a întâmplat că Fiul şi-a întâlnit privirile cu ale unei fete cam de vârsta lui, ghemuită după un teanc de piei de vită. Nu s-a putut clinti din loc, de parcă uitase să meargă. Tot ce ştia el despre lumea sa şi despre zeităţile luminii, pământului şi apei se topise şi părea neînsemnat. Cu fata se petrecea aşişderea. Urmaşul, generos şi din pricina vinului băut pe ascuns, s-a arătat gata să-i cumpere bunului său Fiu femeia la care râvnea.
"Nu e de vânzare", a făcut stăpânul ei, "abia am cumpărat-o şi eu şi încă nu m-am bucurat de ea. Dacă vrei, aşteaptă până mâine, ca să văd de ce e în stare, şi poate ne tocmim."

Urmaşul n-a avut nimic împotrivă, negustorul i se păruse chiar un om de treabă şi cumpănit. Pe Fiu, însă, l-au trecut fiori de moarte. Tată-său a crezut că-l lovise vreo boală şi i-a căutat repede fruntea ca să vadă dacă nu cumva ardea. S-au dus apoi spre cortul lor. Spre seară, Fiul s-a furişat către locul unde se găsea Aleasa lui. I-a întins mâna şi ea, tremurând, s-a ridicat de unde stătuse neclintită toată ziua şi l-a urmat. Au părăsit Târgul şi au luat-o la goană încotro au nimerit. Nu-şi spuseseră nici un cuvânt - şi e probabil că nici nu vorbeau aceeaşi limbă -, dar nu aveau nevoie. Au gonit toată noaptea şi toată ziua care a urmat. Mâncau în fugă câte un măr pădureţ, se ţineau de mână şi alergau. După ceasuri multe, au găsit o crăpătură în burta unui deal, au intrat şi au văzut că mica grotă se lărgea. Acolo i-a dibuit nu peste multă vreme potera trimisă după ei. S-au ridicat şi-au dat să se apere, dar suliţele războinicilor i-au străpuns înainte de a apuca să azvârle pietrele. Au căzut unul peste altul, aproape îmbrăţişaţi. Legea nescrisă era aspră atunci cu hoţii. Urmaşul şi Păgubitul au intrat şi ei în grotă, dar nu mai era nimic de făcut. Războinicii şi-au luat înapoi suliţele însângerate şi s-au îndreptat spre ieşire. Celor doi mai în vârstă li se tulburaseră, nu ştiau de ce, sufletele. I-au pus pe morţi unul în braţele altuia, au presărat peste ei boabe de grâu, o mână de scoici şi i-au înfăşurat într-o piele de bivol. I-au dat în grija zeităţilor şi au plecat şi ei, cu paşii grei de tristeţe. N-au apucat să se îndepărteze de locul acela tăcut, că intrarea în grotă s-a prăbuşit şi a închis în măruntaiele negre ale dealului cele două trupuri şi povestea lor.

După legile de atunci, Păgubitul trebuia să ceară de la Urmaş oarece gloabă. În caz de refuz, se lăsa cu intervenţie armată. Dar Păgubitul, mişcat, nu a cerut nimic. Totuşi, pentru că fapta de furt se cerea pedepsită cumva, au luat hotărârea ca, în fiecare toamnă, în ziua în care întunericul şi lumina sunt deopotrivă de puternice, tinerii din cele două sate să se ciomăgească niţel, fără să se omoare, după care să plece fiecare în rostul lui. Acesta este cel mai lung război al lumii. Şi cel mai cuminte: rar de tot s-a întâmplat să moară cineva şi numai cu totul întâmplător. De obicei, după cum bine ştiţi din auzite, flăcăii de la noi se duc în fiecare an să se bată cu ăi din satul dinspre Răsărit, adică să se înjure niţel, să-şi încrucişeze ciomegele şi să se pună după aia pe chefuit cu vin nou. Câte unii se îmbată, se încaieră de-adevăratelea ca să aibă după aia ce povesti un an întreg. Când pleacă la Război, mulţi cară după ei chivăre şi platoşe sparte şi îndoite ca vai de mama lor, moştenite din vremuri vechi ori mai dincoace. Cel mai de preţ, însă, este vinişorul cel roşu cărat pe câmpul de bătălie în damigene şi sticle. Locul marilor înfruntări e un petic înţelenit de la graniţa dintre sate. Fiecare tabără îşi sapă tranşee în care luptătorii se ascund înainte să pornească la atac. Nici măcar unul dintre ei nu are habar că jocurile lor războinice sunt menite să cinstească iubirea dintre Fiu şi Aleasă. Şi chiar nu cred că ar fi bine ca dealul acela tăcut să se desfacă din nou şi să-şi nască taina. Mergeţi pe lângă gard şi ziceţi bună ziua la toată lumea...