Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti

Poveştile cu statui şi fântâni din Bucureşti aduc noi detalii inedite despre podoabele, pierdute sau încă păstrate, ale oraşului, scrise cu aceeaşi acurateţe şi în acelaşi stil fermecător şi captivant, care ne-au încântat în precedentele volume ale seriei.

Victoria Dragu Dimitriu a fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române. A semnat emisiunile Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureşti, istorii scrise şi nescrise, Arhipelagul Bucureşti. A publicat volumele de poezie şi romane. Din 2004 încoace, publica o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori ai Capitalei, care aruncă o lumină neaşteptată asupra unor detalii pitoreşti, savuroase şi adeseori importante ale istoriei urbei. Seria s-a bucurat de un succes binemeritat de public. Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Poveştile unui Domn din Bucureşti, Doamne şi Domni la răspântii bucureştene au fost citite cu încântare şi au contribuit nu numai la buna cunoaştere a istoriei Bucureştilor, ci şi la sporirea dragostei locuitorilor pentru acest oraş neiubit şi nedreptăţit.


În Bucureştii de altădată, Constantin Bacalbaşa descrie succint ceremonia petrecută la 14/28 iunie 1881, o zi de marţi, aleasă pentru punerea pietrei fundamentale a bisericii Domniţa Bălaşa, ce începea a fi reconstruită pentru a patra oară, dobândind înfăţişarea sub care o cunoaştem azi. Reportajul merită a fi citat în întregime: Această biserică a fost clădită întâia oară în anul 1744 de către domniţa Bălaşa, fiica prinţului Constantin Basarab Brâncoveanu, reclădită în 1831 de către banul Grigore Basarab Brâncoveanu, din nou reclădită în 1838 de băneasa Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. După ce serviciul divin a fost oficiat de mitropolitul primat, s-a procedat la semnarea actului comemorativ al clădirii. Acest act a fost închis într-un tub de sticlă, unde au fost introduse şi câte o piesă nouă din toate monedele româneşti de metal ale epocii, de la piese de un ban la până la cea de aur, de 20 de lei. Tubul a fost învelit în câte o foaie a tuturor ziarelor ce apăreau atunci în Bucureşti şi a fost introdus în alt tub, de metal. Regele, regina, mitropolitul primat şi doamnele de onoare au primit câte un şorţ de satin alb, cu ciucuri de aur. Apoi regele, cu sculele de argint ce i s-au dat, a pus întâia cărămidă pe piatra fundamentală sub care a fost închis tubul, a doua cărămidă a pus-o regina, a treia, mitropolitul şi aşa mai departe. Arhitectul a fost Alexandru Orăscu, asistat de Dobre Nicolau şi Beneş.

Rostul şorţurilor cu ciucuri de aur era să îi apere pe purtători de praful lucrărilor de zidărie, dar împărţirea lor aduce cu un rit de taină.

În cadrul aceleiaşi ceremonii a fost dezvelită statuia domniţei Bălaşa (1693-1752), cea de-a doua lucrare de for public a lui Karl Storck. Pe soclu scria: Domniţa Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, a fundat acest aşezământ la anul 1751.

Statuia din marmură, de 2 metri înălţime, cu un soclu cioplit tot în marmură albă, înalt de 3 metri, cu stema brâncovenească reliefată puternic, a fost instalată în careul format de clădirile Aşezămintelor brâncoveneşti spre Calea Rahovei, spre sud faţă de biserică, unde se aflau, înfiinţate de domniţă, o şcoală de carte românească, din 1745, şi un azil de bătrâne, din 1751. Li se adăugase în 1838, spre bulevardul Principesa Maria, spitalul ctitorit de Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. Când Aşezămintele au fost năruite de buldozerele anilor 1980, statuia a dispărut. A fost redată bucureştenilor în 1992, când a fost reaşezată în curtea bisericii sale, dar spre nord.

Prinţesa, născută Brâncoveanu şi căsătorită Lambrino, este înfăţişată în veşminte de epocă, întinzând cu mâna dreaptă actul de fundare a Aşezămintelor - şcoală, azil şi biserică -, toate ridicate întru pomenirea Bălaşei şi a întregului ei neam. Pe chipul frumos al fetei de voievod se citesc evlavia, resemnarea şi dăruirea. Faţa ei tânără e marcată de seninătatea celui care şi-a găsit menirea, dar şi de o tristeţe încremenită în trăsături. Amintirea martiriului tatălui şi al fraţilor ei şi-a pus pecetea pe întreaga-i fiinţă. Ea este singura dintre surori care a asistat direct la tragedia familiei, aflându-se la Istanbul, unde plecase la începutul lui 1714, pe vremuri încă senine pentru neamul lor, împreună cu Manolache Lambrino, ţarigrădean prin naştere, ca s-o aducă la Bucureşti cu alai pe mireasa fratelui al treilea, trăitoare la Constantinopol. Dar nunta nu s-a mai făcut. Povesteşte C. Gane în Trecute vieţi de doamne şi domniţe: Domniţa Bălaşa şi soţul ei, Manolachi Lambrino, se aflau, după cum ştim, în capitala Turciei pentru a pregăti nunta fratelui ei, Radu, cu fata lui Antioh Cantemir. Habar n-avea nimeni acolo de ceea ce se petrecuse în Bucureşti. În ziua aceea de Paşti merse domniţa la biserica Patriarhiei să asculte liturghia şi când, la ora prânzului, se întoarse acasă, găsi odăile ei pline de turci ce-i luară toată averea, obiecte, bijuterii, bani, ridicând-o la urmă şi pe ea pentru a o închide la Ceauş Emini, temniţa femeilor. Pe soţul ei îl duseră la Başbachi Culi, închisoarea "debitorilor" sultanului. Dintr-un raport al lui Fleischmann către Consiliul de război austriac, aflăm că biata domniţă Bălaşa a mâncat şi bătaie mai multe zile în şir pentru a mărturisi ce avere o mai fi ascuns, şi că s-au găsit astfel la ea o sută de pungi de galbeni şi juvaiere în valoare de 30.000 de taleri. Când peste câteva zile la Constantinopol a sosit tragicul convoi de prizonieri, fata voievodului a fost mutată la Edicule cu mama ei, Maria, şi cu Anica, soţia lui Constantin, venită cu pruncul lor, al treilea Constantin, în vârstă de şapte luni. A urmat vara cumplită, cu execuţia din august a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, cu exilul Mariei în Caucaz, pentru doi ani. Care a fost drumul Bălaşei înapoi la Bucureşti? Când a ajuns din nou în locul de unde plecase fericită? Durerea şi soarta nu pot fi împărţite, fiecare şi-o duce pe-a lui.

Domniţa Bălaşa şi Manolachi Lambrino nu au avut copii. Ei au ales să dea un rost averii salvate din urgia trăită de Brâncoveni, prin ctitorii.

Răsfoind cartea lui Al. Alexianu Mode şi veşminte din trecut, poţi găsi un nume pentru fiecare dintre piesele îmbrăcăminţii prinţesei. Hasdeu a fost cel ce l-a sfătuit pe Karl Storck cum s-o înveşmânteze. Buclele ei se revarsă de sub un acoperământ graţios, poate un işlic de sobol împodobit cu surguciul din diamante şi panaş de pene fine, cum numai femeile de neam domnesc aveau dreptul să poarte. E îmbrăcată cu o haină croită din belşug, fără mâneci, garnisită cu guler lat, de blană, larg deschisă, lăsând să se vadă rochia cu decolteul şi poalele marcate de volane dantelate, cu mâneci lungi, încheiate şi ele cu manşete de dantelă. Principesa poartă în jurul gâtului trei şiruri de mărgăritare şi o cruce mare. Două paftale rotunde îi închid brâul, o fundă înnodată din panglici încrucişate, cu alte două paftale, mai mici, îi împodobeşte fusta. Sculptorul Karl Storck şi-a păstrat în degete, chiar şi atunci când a cioplit marmura, fineţea de giuvaiergiu. Fiecare detaliu respiră gingăşie, piatra sugerează moliciunea catifelei, strălucirea blănii şi grosimea ţesăturii de mătase. Dacă în mâna dreaptă Bălaşa ţine actul de danie ca şi cum l-ar oferi din nou şi din nou viitorimii, cu mâna stângă îşi ţine strâns haina, dar nu numai pentru reverenţă: e gestul unui copil plin de umilinţă creştină, înfrângându-şi sfiala pentru a înfrunta, ca mare doamnă, ceremonia daniei.

În casa Storck de pe strada Vasile Alecsandri se păstrează schiţa în ghips a statuii prinţesei, îngăduind privitorului o cercetare de aproape a detaliilor lucrării. Florile din broderia brocartului, buclele de pe frunte, graţia gesturilor, fineţea trăsăturilor, tristeţea dulce a feţei umplu de căldură inimile peste veacuri. Privind statuia domniţei coborâtă de pe soclu lângă tine, nevrednicul, cauţi urma mâinii care a modelat argila trecută în ghips, aşa cum descoperea Arghezi amprenta olarului pe vasul de lut, dar ea nu se lasă văzută. Simţi numai răsuflarea operei perfecte. Pe foaia de danie din mâna domniţei sculptorul a desenat biserica, aşa cum avea să fie reconstruită pentru a patra oară. Pentru clădirea dinainte, cea de a treia, Karl Storck proiectase şi lucrase el însuşi portalul în anul 1875, dar ştiind că face portretul ctitoriţei pentru timpul ce vine, fixase în lut silueta bisericii noi. Statuia a fost transpusă în marmură de fiul cel mare al sculptorului, Carol Storck, şi de Carl Teutsch, unul dintre elevii lui de la Şcoala de Belle-Arte.

În interiorul bisericii, între pronaos şi naos, pe partea dreaptă se găseşte mormântul domniţei Bălaşa. Prin 1884 sculptorul Ion Georgescu i-a făcut monumentul funerar, din marmură albă. Pe un postament decorat cu rozete şi colonete, este montat un mic sarcofag, la rândul lui atent uvrajat, cu şiruri de denticuli, blazoane, flori de crin şi lauri, deasupra căruia un înger stă de pază. Aşezată pe prima treaptă a soclului, abandonată meditaţiei, o femeie întruchipează durerea. Veşmântul amplu, capul lăsat pe palma stângă, profilul nobil, cu părul strâns în coc, cununa de lauri din mâna ei dreaptă, executate cu mult realism, au, dincolo de aparenţa familiară şi de mesajul uşor de descifrat, tensiunea unei trăiri ce pare că nu se va irosi şi nu se va banaliza niciodată.

Necunoscută şi pentru mulţi bucureşteni, Domniţa Bălaşa şi-ar merita locul între vestitele statui simbol ale Europei. Ea ar putea fi pentru Bucureşti ceea ce este Mica sirenă pentru Copenhaga. Povestea domniţei are în miezul înţelesurilor ei, în măsura în care nu renunţăm să căutăm a descoperi sensul întâmplărilor omeneşti, salvarea prin credinţă, milă şi iubire. Bălaşa întruchipează frumuseţea şi sădeşte speranţă. A construit pentru târgoveţii umili, înfricoşaţi şi anonimi. Le-a intuit spaimele şi disperarea. Le-a pus la picioare pământul domnesc primit de zestre acolo unde fusese ciutăria curţii, le-a construit sărmanilor acoperiş deasupra capului, iar copiilor, şcoală de învăţătură românească. Când s-a gândit la salvarea sufletului, a făcut-o în numele credinţei ei din greu încercate şi pentru sufletele tuturor. A dăruit oraşului una dintre cele mai frumoase biserici, deschise oricui avea nevoie de ocrotire şi de pace a inimii. A dăruit un viitor celor fără nicio şansă.

Dacă şcoala şi clădirea azilului - devenită secţie de spital - au fost distruse cu sânge rece în tragicii ani '80 ai secolului al XX-lea împreună cu întreaga ctitorie adăugită de băneasa Safta, Spitalul Brâncovenesc, iar biserica văzută de noi acum nu a fost niciodată mângâiată de privirile domniţei Bălaşa, totul ţine de soarta ciudată a Bucureştilor, oraşul de atâtea ori jefuit de podoabe nu numai de hoardele războaielor, ci şi de nechibzuiţii şi ignoranţii săi fii, târgul de atâtea ori distrus, dar niciodată de tot, nici pentru totdeauna. Domniţa Bălaşa este dintre cei puţini la număr care au dăruit cetăţii tot ce-au avut. Duhul ei, cea pe rând domniţă şi roabă, slăvită şi umilită, a fost captat de artist în marmură sub puterea unei inspiraţii de origine divină. E mult mai mult decât fata frumoasă, bună şi vitează înveşmântată în costum de epocă, întinzând hrisovul într-o mereu reînnoită danie. Ea e o minune a lumii noastre sărace în minuni, e o lumină nestinsă. Bălaşa ar trebui să fie emblema Cetăţii de pe Dâmboviţa, acolo se află, ascunsă în curtea bisericii din apropierea gârlei, domniţa cu sufletul în palma întinsă, rugă şi garanţie în ceruri pentru noi, urmaşii ei rătăciţi.


Lupa Capitolina, darul Romei pentru Bucureşti, este nobila copie a unei lucrări antice. Originalul se află în Museo Nuovo din Palazzo dei Conservatori din Roma, iar în Piazza di Campidoglio este expusă o copie hărăzită să stea în aer liber. Lupoaica din bronz de pe Capitoliu datează din secolul VI î.Hr., după opiniile tradiţionale, şi numai din secolul al XIII-lea, după cercetări recente. Gemenii Romulus şi Remus, orfanii hrăniţi de lupoaică, după cum glăsuieşte legenda întemeierii Romei, au apărut sub pântecele ei abia în secolul al XV-lea, modelaţi de florentinul Antonio del Pollaiuolo (1432-1498), sculptor, orfevru, gravor şi pictor. Poate nicio altă statuie nu are atâtea copii risipite în lume: în Franţa, în Spania, în Australia, în Statele Unite ale Americii şi în Argentina. În România, mai multe oraşe se mândresc cu un astfel de dar al Romei, dar cea dintâi Lupoaică a ajuns aici acum mai bine de un secol, în 1906, când Bucureştii au organizat în parcul Carol o expoziţie grandioasă, după modelul expoziţiilor universale de la Paris, pentru a celebra cei patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol I. Parcul fusese special amenajat cu acest prilej. Bronzul a fost adus de o delegaţie a Primăriei capitalei italiene, condusă de viceprimar, contele di San Martino. Unele surse spun că darul sosise cu tot cu soclul de la Roma, altele povestesc că frumosul postament de piatră ar fi fost cioplit de lucrătorii italieni demult instalaţi în România. În Vremuri vechi bucureştene, Alexandru Predescu descrie ceremoniile înmânării preţiosului dar. S-au rostit discursuri 0sub semnul gintei latine. Gazdele au promis că vor amenaja o piaţă, numită Roma, pentru ca Lupoaica să se simtă la noi ca acasă, dar prima ei aşezare a fost în Palatul Artelor, clădire grandioasă, aflată în capătul perspectivei ce se deschidea de la intrarea principală în parc, din piaţa 11 Iunie, spre Dealul Filaretului. În sala principală, luminată printr-o cupolă de sticlă, alături de alte sculpturi şi opere de artă de mari dimensiuni, Lupoaica a stat trei săptămâni până la inaugurarea ei oficială, în septembrie 1906, la Arenele Romane. Nu era decât începutul peregrinărilor. După închiderea expoziţiei, Lupoaica a ajuns la gura Lipscanilor, pe străduţa care ducea spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, pe locul unui puţ de răspântie, străjuit de o nimfă din fontă. Mica răscruce a fost botezată, conform promisiunii, Piaţa Romei. Multe familii au prin sertare poze făcute în primele decenii ale secolului XX lângă soclul prevăzut cu inscripţii: Darul Romei - 1906, un scut cu iniţialele S.P.Q.R. (Senatus populus que quirites romanus Senatul şi poporul roman) şi o stemă reprezentând un soldat roman. Era ritualul: dacă vizitai Bucureştii ca provincial sau ieşeai în oraş duminicile cu familia, când ajungeai în Lipscani erai poftit de fotograful ambulant, personaj prezent pe toate străzile din centru, la un instantaneu cu simbolul latinităţii în fundal. Dar Lupoaicei îi era scris să se mai plimbe prin oraş. Din Lipscani a fost mutată în 1931 pe Dealul Patriarhiei, puţin mai jos de clopotniţă, iar de aici, trei ani mai târziu, în Dorobanţi, în Piaţa Confederaţiei Balcanice, în scuarul plin de arbori şi arbuşti care o ascundeau de priviri. Gemenii renascentişti au fost dislocaţi de la locul lor de derbedeii mai multor generaţii. Uneori câte unul, alteori amândoi au dispărut, spre îngrijorarea tuturor, dar de fiecare dată au fost regăsiţi sau remodelaţi şi puşi sub generosul pântec al animalului sacru. În 1997 lupoaica de dar părea că şi-a găsit locul potrivit, în Piaţa Romană. În spatele ei se deschidea perspectiva bulevardului Lascăr Catargiu, până în Piaţa Victoriei. În martie 2010 însă, au început pregătirile pentru o nouă mutare a Lupoaicei, la locul vechi de la gura Lipscanilor, pentru a fi scoasă din calea răutăţilor. În Piaţa Romană s-a întâmplat de câteva ori ca şoferi neatenţi să-i lovească postamentul. Bronzul a fost luat de pe soclu şi dus la restaurare. În faţa fostului magazin Bucureşti, peste drum de biserica Sfântul Gheorghe Nou, Lupa Capitolina şi-a regăsit locul după mai bine de o sută de ani de la prima ei aşezare acolo. De se va numi sau nu Piaţa Roma, după făgăduinţa autorităţilor din 1906, în colţul acela Lupoaica va fi mai ferită şi mai fericită.

Ne vom putea apropia uşor de darul Cetăţii Eterne, vom putea contempla detaliile bronzului, aspra tăietură etruscă a sălbăticiunii şi frumuseţea renascentistă a pruncilor robuşti, a fraţilor crescuţi cu laptele ei, pentru a-şi duce până la capăt destinele lor atât de diferite. Sub pântecul lupoaicei, copiii sugând, stranie imagine a maternităţii, sunt întruchiparea legendei în cea mai luminoasă şi nevinovată parte a ei.


Prin curţi ascunse ori scoase la stradă, pe Calea Victoriei trăiesc câteva fântâni. Casa Dissescu, operă a arhitectului Grigore Cerkez are spre strada General Manu o curte lăsată de mulţi ani în paragină. Cum clădirea adăposteşte Institutul de Istoria Artei, mi se pare de neînţeles această uitare. În mijlocul curţii unde în 2008 bătrânii arbori au fost tăiaţi sălbatic, răsare o fântână de fontă, scundă, foarte veche, aşa cum erau cândva în Bucureşti podoabele grădinilor boiereşti: rotundă ca o tipsie turcească, cu picior, instalată într-un bazin de piatră cu brâu, minuscul, cupă care primea apa lansată în jeturi delicate. Până nu demult fântâna funcţiona. Secată acum, pare o plantă mumificată, aruncată la întâmplare pe pavajul neîngrijit. Splendoare de curte veche, fără stăpân şi de nimeni iubită, aşa se arată fântâna de la casa Dissescu... Acum, în primăvara lui 2010, frumoasa zidire a lui Grigore Cerkez intră în reparaţii capitale, de mult necesare. Mă tem pentru viitorul fântânii, ca şi cum s-ar afla în curtea flăcăilor voinici şi cu lanţuri de aur cât funia la gât, care bântuie internetul reprezentând România de azi.

Dacă părăsind pentru cinci minute Calea Victoriei îţi continui drumul pe strada General Manu, ajungi la fântâna din piaţeta Sfinţii Voievozi. Fără zarvă, aici s-a petrecut un act de continuitate cuviincios: vechiul puţ de răspântie plasat în mijlocul piaţetei, pitit printre maşinile parcate în mare înghesuială, măcinat de vreme, a fost înlocuit cu un havuz octogonal mai mare decât cel vechi, cu ghizduri simple şi joase, etalat pe suprafaţa catifelată a unui scuar îngrijit. Chiar dacă regretăm unii dintre noi puţul plantat în secolul al XIX-lea de Primăria capitalei prin programul fântânilor de răspântie construite pentru alimentarea cu apă, dar pitoreşti (fără intenţie), e o bucurie să vezi că aici tradiţia a fost respectată.

Tot după modelul fântânilor de grădină particulară, la câţiva paşi mai jos pe Cale, sub arborii de la casa Vernescu, aproape de stradă, ca lumea să vadă, se găseşte un havuz secular. Şantierul întârziat de pe terenul fostului Minister al Industriei Grele l-a ascuns deocamdată privirii, dar nu se poate ca dezvoltatorii locului să nu-l cruţe şi să nu-l redea bucureştenilor, după ce lucrările se vor încheia. Nu au auzit ei de la bătrâni că să tai un copac sănătos, să ucizi o pasăre cântătoare, să strici o fântână bună sunt păcate grele, începuturile unui şir de rele cărora tu însuţi le vei cădea victimă dacă le săvârşeşti?

Mai departe, pe pajiştea lui Academos o arteziană nouă ne-a făcut surpriza să înflorească acolo unde, cândva, se găsea casa Bellu. E un bazin mare, circular, în care apa se revarsă dintr-o instalaţie de metal ce aduce cu măciulia unei păpădii, asemănătoare cu fântâna de pe şoseaua Mihai Bravu la intersecţia cu Calea Moşilor şi cu multe altele construite în ultimii ani. E o bună alegere, păpădia fiind, prin zborul seminţei ei înaripate, simbolul răspândirii cunoaşterii.

În curtea de onoare a palatului Romanit, Minister de Finanţe pe vremea lui Eminescu, azi Muzeul Colecţiilor, ne întâmpină o fântână din fontă neagră, alcătuită din două corole de metal ajurat suprapuse, suite pe un picior ornamentat cu discretă fantezie, înfipt într-un postament octogonal în mijlocul unui bazin de aceeaşi formă, dintr-o piatră poroasă, cenuşie. Fântâna marchează centrul unui rond de iarbă plantat cu tufişuri şi arbori de tuia bătrâni, dar robuşti, de un verde întunecat. Pe fondul lor lucesc ca o surpriză mici statui de piatră albe şi elfi de bronz în stil clasic. Ansamblul aduce grădinii somptuozitate, în ciuda dimensiunilor reduse ale spaţiului dintre aripile palatului Romanit.

Dacă ne abatem din nou din Cale până la Biserica Amzei, descoperim adosată gardului de zid al curţii o fântână de pomenire modestă ca dimensiuni, dar impunătoare prin proporţii, în stil neoclasic, decorată cu amfore de piatră. Deasupra gurii de apă secate, inscripţia, pe o placă de marmură, sub două coroniţe de flori îngemănate: Această fontană monumentală s-a ardicat de creştinul român Ioan C. Petrescu, la anul mântuirei 1875, spre pomenirea în veci a părinţilor săi, Constantin şi Elena, răposaţi în dreapta credinţă, tatăl la 30 noiembrie, 1851, şi înmormântat la Sf. Monast. Cernica, iar muma la 25 august, 1861 şi înmormântată la biserica Sf. Nicolae din Târgovişte. Rugaţi-vă pentru sufletele lor!

Revenind în Calea Victoriei, trecem mai întâi pe lângă amintirea unor fântâni. În Grădina Ateneului a existat cândva o arteziană cu stânci păzită de Naiada lui Sauvageau, iar prin 1905 a fost adusă altă fântână, despre care povesteşte doctorul Nicolae Vătămanu: Zeci de ani mica şi neştiuta fântână veneţiană, cu colonetele, poamele şi păsările ei de piatră, a străjuit grădina (...). Într-o zi de mare urgie abătută asupra oraşului, o aşchie de fier înroşit a lovit dintr-o parte delicatul monument. Treceam deseori prin preajmă-i şi mângâiam rana palidă a pietrei patinate de vechime şi de atingerea cu oamenii care o preţuiseră. Dar necazurile fântânii nu s-au terminat! Camioane mari, purtate pe unde treceau numai paşii uşori ai visătorilor, au făcut zob fântâna. O bucată mare s-a desprins, o coloană de colţ a fost mărunţită, poamele zdrobite şi păsările de piatră ucise... Frumoasă cum era, desigur că fântâna ar fi meritat cruţată, pentru ca să împodobească alt colţ al oraşului. Dar a pierit fără urmă.

Mai departe, celebrul palazzo poreclit de bucureşteni "Calcaneo", opera arhitectului Richard Bordenache, clădirea îngustă dintre Strada Academiei şi Calea Victoriei construită prin 1952-1955 pentru a acoperi frumos un calcan, are de-a lungul întregii faţade un bazin cu ghizd în volute. Primeşte apă din ţâşnitori montate din loc în loc, douăzeci la număr, câte şase mai scunde pe laturi şi opt înalte, cu fuiorul jeturilor gros şi plin la mijloc. Uneori, din cele trei bazine rotunde construite mai sus, precum şi din cele două capete de leu amplasate între contraforţii de la baza pilaştrilor, vin să se adauge dezlănţuirii acvatice alte jerbe de apă. Fântânii i se dă drumul rar, parcă cu teamă, dar dacă te nimereşti atunci pe acolo, îi descoperi fermecat frumuseţea simfonică, vuietul neobosit, de cataractă.

Jos, în spatele palatului regal era cândva, într-un scuar lângă zidul de piatră al grădinii palatului, un havuz încântător, dispărut în anii '60, când a fost sistematizată piaţa. Apa curgea în bazin prin gurile unor brotaci aşezaţi pe ghizdurile de piatră lustruită de timp.

Revenim pe Pod. În piaţeta din faţa Teatrului Odeon, coexistând cu bustul ironic-enigmatic al lui Kemal Atatürk, strajă Căii Victoriei (de la 1877), altă fântână îşi desfăşoară când şi când arpegiile lichide.

Urmează construcţia complicată din faţa Cercului Militar. Pe ghizd stă scris Fântâna Sărindar, pentru a perpetua amintirea fântânii cu statui de la 1896 şi mai ales a bisericii aflate aici până în 1893. Fosta stradă Sărindar se numeşte de mult Constantin Mille. Pe când cinematografele de pe bulevardul Elisabeta îşi trăiau epoca de glorie, devenise celebră formula plasatoarelor, la încheierea filmului: "Ieşirea prin Sărindar". Astfel, numele se perpetua în viaţa de fiecare zi, chiar dacă puţini mai ştiau de unde vine. Funcţia de memento o deţine azi arteziana aşezată sub terasa din faţa palatului, între cele două scări monumentale ale faţadei principale. Jeturile cad în evantai ţâşnind din instalaţia plasată într-un bazin semicircular înconjurat de altul, în avanscenă, mai jos şi mai larg, rectangular, cu latura dinspre stradă graţios curbată.

Până pe la începutul anilor '70 ai secolului trecut, în faţa bisericii ctitorite de Maria, Doamna lui Şerban Cantacuzino, la colţul dintre Calea Victoriei şi bulevard era o casă veche cu etaj, cu o terasă deasupra intrării, adăpostind un restaurant şi o compescaria magazin cu profil pescăresc numite Delta Dunării. Pe locul acela fusese cândva casa beizadelelor lui Şerban Cantacuzino, iar în secolul al XIX-lea îşi construiseră casa Grecenii. În clădirea veche, intrată în slujbă la stat, în mijlocul primei săli de sus susura o mică fântână împodobită cu mozaicuri şi locuită de peştişori roşii. Poate că era o simplă decoraţiune interioară recentă, dar îmi plăcea să cred că este rămasă de pe vremea Grecenilor sau şi mai veche, de pe vremea Cantacuzinilor. Am regretat mult dispariţia fântâniţei. M-ar fi consolat, poate, ideea de a lăsa parterul blocului construit acolo deschis, numai coloane şi arcade, spre a oferi vederii frumoasa Biserică a Doamnei, aşa cum s-a făcut în centrul Sofiei, pentru un vechi sfânt lăcaş.

La colţul cu strada Lipscani, în curtea hanului unde a funcţionat o vreme redacţia ziarului "Timpul", într-o nişă adâncită în zidul din fund, spre care priveşti ca prin ochean pe sub bolta gangului de la intrare, se ascunde o fântână de perete străjuită de o nimfă. Prin gura de leu a cişmelei n-am văzut curgând apa, dar statueta restaurată are un aer sfielnic-pitoresc. Poate că ea îndulcea aerul în vara toridă când Eminescu lucra la ziar, blestemându-şi vremea pierdută cu telegramele Havas. Poate că poetul o privea uneori, din mers.

Jos, acolo unde Calea Victoriei ajunge la Dâmboviţa, în faţa blocului Gioconda, două arteziene cu bazine dreptunghiulare simetrice, de curând renovate, aşezate pe peluza din faţa clădirii, încheie şirul de fântâni legate de Calea Victoriei. Lor li s-a adăugat Fântâna George Em. Lahovary.

Puţini sunt cei care ştiu că în pivniţele blocului-turn se păstrează bazinul circular al fântânii care împodobea cândva curtea palatului brâncovenesc din Piaţa Senatului, demolat la începutul secolului XX, curtea unde rătăcea bolnavă, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, Joiţa Doamna, prima soţie a lui Bibescu vodă. Mie mi-a povestit despre vechiul havuz, prin anii '90, arhitectul Dan Ionescu.