Europa

Născut la Manchester în 1954, Tim Parks a crescut la Londra şi a studiat la universităţile Cambridge şi Harvard. În 1981 s-a mutat în Italia, unde trăieşte şi în prezent împreună cu familia sa. Este autorul a paisprezece romane de succes, printre care se numără Europa (finalist în cursa pentru Booker Prize în 1997), Destiny, Cleaver şi, mai recent, Dreams of Rivers and Seas, toate publicate şi în numeroase limbi străine. Romanul său de debut, Tongues of Flame, a fost distins cu Betty Trask Award în 1986.

În anii '90, a scris două cărţi de non-ficţiune, relatări extrem de personale ale vieţii din nordul Italiei, Italian Neighbours şi An Italian Education, lucrări care i-au adus o celebritate şi popularitate remarcabile pentru umorul şi subtilitatea lor antropologică. La acestea s-a adăugat în 2002, cu un succes încă şi mai răsunător, A Season with Verona. Alte lucrări de non-ficţiune includ o istorie a Băncii Medici din Florenţa secolului al XV-lea, Medici Money, şi - mai recent - o reflecţie profundă pe tema sănătăţii, bolii şi meditaţiei, Teach Us to Sit Still.

Parks este, de asemenea, traducătorul operelor lui Alberto Moravia, Italo Calvino, Roberto Calasso, Antonio Tabucchi şi Machiavelli în limba engleză. Colaborează frecvent cu recenzii la New York Review of Books şi London Review of Books, eseurile sale fiind publicate în volumele Hell and Back şi The Fighter.


Europa este un roman ce goneşte frenetic pagină după pagină în ritmul rulajului unui autocar pe autostrăzile Europei şi al cascadei gândurilor de neoprit, numai bune de psihanalizat, ale lui Jerry Marlow, un Woody Allen în variantă de ex-pat britanic, aflat în plină criză de 45 de ani.

Autocarul ultramodern, ultradotat, ultraluminat şi fasonat, poartă dezlănţuit - precum altădată taurul Zeus pe răpita Europă - o delegaţie cosmopolită formată din lectori de limbi străine ce au pornit cu jalba-n băţ din nordul Italiei cu destinaţia Parlamentul European, pentru a-şi expune doleanţele înaintea înaltului for european.

Grupul pestriţ, poliglot, bine metisat, aşa cum îi şade bine unei Europe ce şi-ar putea împrumuta cordial deviza de la United Colours of Benetton, se pretinde victimă a unei aprige discriminări practicate de guvernul italian şi s-a decis, într-un act de curaj şi răzvrătire supreme, să-şi caute dreptatea - unde oare, dacă nu la Strasbourg!

Dar treptat vieţile eroilor - mai mult sau mai puţin excentrice - îşi deschid secretele, obsesiile, iluziile, ticurile, dezamăgirile, pasiunile, frustrările într-un turbion tragicomic, cu un deznodământ total neaşteptat.

"Garantat să intrige" (The Times)

"Delectaţi-vă cu această călătorie de la Milano la Parlamentul European din Strasbourg, în care porneşte naratorul, Jerry Marlowe, împreună cu colegii săi lectori de limbi străine, cărora li se alătură şi un grup de susţinători din rândurile studenţilor - majoritatea de sex feminin... Scoţându-şi pălăria în faţa lui Joyce şi Beckett, Parks repurtează o adevărată reuşită literară." (Mail on Sunday)

"Europa este un tur de forţă de o virtuozitate tragicomică, plin de umor, cu personaje excentrice şi cuceritoare, o poveste imprevizibilă şi un deznodământ şocant. Fluxul conştiinţei îmbrăţişează reflecţia şi comentariul filozofic ce se revarsă în ritm de fugă... nu, de galop chiar. Gestica lui Parks rivalizează ca acurateţe şi spirit comic cu performanţa celor mai buni actori de stand-up comedy - Woody Allen, de exemplu [...] dar asemeni lui Allen, Jerry Marlowe are prea multă minte şi conştiinţă de sine ca să-i prindă bine la ceva." (New York Review of Books)


Stau aşezat un pic lateral faţă de centru pe lunga banchetă din spate a unui autocar modern care străbate Europa. Şi chestia asta în sine constituie ceva ieşit din comun. Fiindcă eu urăsc autocarele, am urât dintotdeauna autocarele, şi mai ales urăsc autocarele moderne, nu doar din cauza mirosului greţos şi înţepător de plastic şi tapiţerie sintetică, ci şi din cauza modului în care presupusele dorinţe ale majorităţii le sunt vârâte acum pe gât tuturor - adică mie - sub forma unor ecrane video care ies de sub compartimentul pentru bagaje, cam din şase în şase scaune, şi bineînţeles sub forma muzicii ambientale ce se prelinge insidios din difuzoarele ascunse. Astfel încât deşi abia ieşim din Piazza dell'Università intrând în traficul matinal de pe Corso Vercelli în acest oraş străin unde trăiesc de atâta timp, cu zidurile lui de piatră, tramvaiele, nobilele faţade şi marocanii care vând baxuri de ţigări de contrabandă înşirate pe trotuare sub umbrelele deschise - fiindcă plouă, aşa cum se întâmplă la Milano în mai -, chiar şi acum, când lunga excursie nici nu a început bine, ne vedem obligaţi să ascultăm un glas bărbătesc cântând înfumurat cu o falsă şi complezentă răguşeală despre un amore passionale, pe care nu poate, susţine el, să îl uite, şi care i-a distrus viaţa pentru totdeauna, o temă, bănuiesc eu, care se prea poate să fie exact ultimul lucru la care să-ţi doreşti să fii supus când abia a trecut de ora opt într-o dimineaţă de luni, şi nu după mult timp de când ai împlinit patruzeci şi cinci de ani. Deşi mulţi dintre călătorii mai tineri fredonează şi ei melodia (la fel cum proaspeţii recruţi, îmi imaginez, cântă în cor mergând la război).

Da, că a fost o greşeală, reflectez eu, aşezat nu chiar în centru, ci un pic mai la dreapta, pe lunga banchetă din spate a acestui autocar modern pregătit să străbată Europa, că a fost o mare greşeală să plec în această călătorie nu m-am îndoit nicidecum încă din clipa în care am consimţit să merg, şi poate chiar dinainte, dacă e posibil aşa ceva. Sau hai să spunem că exact în momentul în care am luat această decizie mi-am şi dat seama, şi mi-am dat seama că ştiusem asta dintotdeauna, că a participa la această călătorie era una dintre acele greşeli pe care mi-era scris să le fac. Ţi-a fost scris să faci această greşeală, mă gândeam eu. Ceea ce nu înseamnă desigur că aş vrea să pun această greşeală pe picior de egalitate cu alte greşeli mai spectaculoase şi mai măreţe care au ajuns să modeleze şi să structureze ceea ce nu se poate numi decât o viaţă de om, ci doar că, acceptând, ca răspuns la rugămintea unui coleg, să iscălesc la capătul unei liste de alte semnături ale altor colegi, am sesizat imediat că numai unul ca mine putea face o greşeală atât de abjectă, absurdă şi deliberată. E tipic pentru tine să faci aşa ceva, mi-am zis eu. Numai tu puteai fi de acord să călătoreşti douăsprezece ore cu autocarul într-o direcţie şi pe urmă, peste două zile, alte douăsprezece ore cu acelaşi autocar (care, pe deasupra, mai e şi modern, cu muzică ambientală, ecrane video şi iz de sintetic) înapoi pe acelaşi traseu, pentru a contribui cu numele tău, oricât de puţin ar valora el, la o cauză pe care nu numai că nu o susţii, ci pe care dintr-un motiv literalmente intelectual, dacă un asemenea miracol poate exista, o combaţi, o cauză pe care o respingi, şi asta, mai mult chiar, printr-un apel adresat unei instituţii pe care, repet, nu numai că nu o susţii şi la care nici nu subscrii în vreun fel, ci dimpotrivă consideri frecvent că nici măcar nu ar trebui să existe! Poftim, ăsta eşti tu. Şi încercând să-mi găsesc o poziţie confortabilă pentru cap pe o tetieră din nailon scămoşat în partea din spate a acestui autocar mare în prezent blocat în trafic la o intersecţie deşi culoarea semaforului este verde, reflectez încă o dată că atunci, şi asta să tot fi fost pe la începutul lui aprilie, când Vikram Griffiths mi-a spus, dregându-şi glasul şi scărpinându-se cu degetele pe chelia lui lucioasă de indian, cum are el obiceiul, sau prin perciuni, sau prin perişorul pufos de pe ceafa groasă, şi pe urmă aranjându-şi ochelarii pe nas, exact cum face chiar acum undeva pe culoarul din mijloc al acestui hidos autocar modern, aplecându-se bondoc şi trupeş, în timp ce câinele îi morfoleşte gleznele, peste umerii şi neîndoielnic sânii unei tinere, gesturi pe care e de presupus că le face din nervozitate şi din dorinţa de a le da oamenilor impresia că tot ceea ce spune el este important şi palpitant - o nervozitate dramatizată este probabil ceea ce vreau eu să spun, o nervozitate devenită conştientă de sine şi apoi unealtă în sine într-un narcisism nesfârşit şi automistuitor, dar întotdeauna coercitiv - când Vikram Griffiths mi-a spus, înghiţindu-şi flegma, deşi fără câinele lui în acea zi, Jerry, băiete - Vikram nu este doar indian, ci e indian galez, singurul indian care a vorbit vreodată galeza, susţine el - Jerry, băiete, noi vom apela la Europa - dregându-şi glasul din nou - şi am aprecia enorm sprijinul tău, ceea ce ar fi trebuit eu să fac, bineînţeles, era să-i fi râs în nas, sau să fi făcut vreun gest mai politicos, dar cu o conotaţie similară, cum ar fi fost bunăoară să întreb: Europa?, sau doar: Scuze, unde?, ca şi cum sincer nici n-aş fi avut habar de existenţa unei asemenea entităţi.

Trebuia să fi refuzat. Cu certitudine nu ar fi fost imposibil chiar şi pentru un bărbat despre care se ştie că locuieşte singur şi că se bucură de o viaţă cu foarte puţine angajamente profesionale să fi născocit cumva o scuză referitoare măcar la una dintre cele trei zile stabilite când exact acest autocar modern urma să gonească pe nesfârşiţi kilometri de autostrada şi autoroute pentru a prezenta cazul nostru în faţa Europei. Nu avea cum să fie ceva imposibil. Cu toate astea nu numai că nu am refuzat, ci practic m-am repezit să profit de ocazie. Am spus da imediat. Nu numai că nu am încercat să găsesc un pretext pentru a mă eschiva de la acest pelerinaj obositor şi, suspectez eu, ipocrit, ci practic am scăpat din vedere exact scuza ideală care se prezenta de la sine, şi anume aniversarea zilei de naştere a fiicei mele care împlineşte optsprezece ani, altfel spus petrecerea festivă ce va avea loc mâine în absenţa mea precis foarte criticată. Şi nu numai, reflectez eu, în timp ce motorul puternic al autocarului vibrează sub bancheta pe care stau - iar ceea ce încerc eu să fac presupun este să despic firul în patru, toate firele, cât mai obiectiv cu putinţă - nu numai că am acceptat imediat, adică fără să ezit nici o secundă măcar, din reflex cum s-ar spune, ba pe urmă m-am mai şi dat peste cap pentru ca acordul meu să pară afabil şi chiar cordial. Am zis: Sigur că da, Vikram, bineînţeles că voi veni, şi am semnat în clar imediat şi tot imediat, fără să stau la tocmeală, am băgat mâna în buzunar ca să scot noul meu portofel pe care mi-l cumpărasem de curând, aşa cum am cumpărat în ultima vreme atâtea alte lucruri noi din categoria obiectelor mici şi vag intime, şi am plătit pe loc (ceea ce chiar nu era necesar) cele două sute douăzeci de mii de lire cât costă excursia, o sumă pe care sincer vorbind, având în vedere situaţia mea financiară actuală, nu prea mi-o pot permite. Nu prea îţi poţi permite această cheltuială, mi-am spus eu. Deşi ţin să subliniez că banii pentru mine în ultima vreme au început să semene cu o monedă de care abia aştepţi să scapi înainte de a te muta în altă ţară, o monedă, vreau să zic, care se va demonetiza irevocabil în scurt timp, şi despre care mie nici nu-mi trece prin minte că ar putea avea vreo valoare de schimb.

Banii mei au încăput imediat pe mâinile acestui Vikram negricios, cu voce groasă de indian şi cu un accent galez aberant, iar apoi pentru a justifica această promptitudine care mi-era teamă că nu va fi înţeleasă (când ţi s-a mai întâmplat ţie vreodată să te arăţi dispus să lupţi pentru o cauză?), am mers chiar până într-acolo încât să spun că din moment ce alţii făceau considerabilul efort de a organiza această excursie spre binele tuturor, atunci unul ca mine putea să dea dovadă de solidaritate măcar şi să se alăture grupului. Puteam să citesc o carte în timpul lungii călătorii, i-am spus, doar aveam enorm de citit pentru lucrări, pentru lucrări viitoare, sau puteam doar să meditez (doar!). Şi stând în picioare acolo în încăperea searbădă, tipică oricărei instituţii, unde avea loc întâlnirea noastră, printre mobilele de birou dizgraţioase plasate pe un planşeu acoperit cu un linoleum imitând pardoseala din piatră pe care îl curăţaseră cu indiferenţă nişte femei de serviciu nemotivate şi tratate cu prea multă indulgenţă, aşadar stând de vorbă acolo cu acest om care e o nulitate poate chiar mai mare decât mine, singura lui relaţie stabilă fiind din câte se pare pasiunea pentru corcitura de câine care i-a umplut de păr hainele ponosite, încercam să-l asigur că nu era nimic ciudat în faptul că subscrisesem atât de rapid la curajoasa sa iniţiativă, că nu era nimic ciudat în faptul că îmi adăugasem numele cu atâta nerăbdare pe lista lui de semnături mâzgălite. Dumnezeule, aproape că îmi ceream iertare că mă înrolasem în expediţia lui. Sau, mai degrabă, ascundeam de pe-atunci ceea ce ştiam deja în sufletul meu că reprezenta, în realitate, unicul şi adevăratul motiv pentru care mă comportasem în acest mod neobişnuit şi atipic, acceptând adică să particip la această delegaţie absurdă şi ridicolă; acelaşi motiv, ar trebui spus, pentru care în momentul de faţă, chiar acum când stau aici măcinând aceste gânduri pe bancheta din spate a acestui autocar care se târăşte ca melcul spre unul dintre punctele nodale unde reţeaua de autostrăzi face joncţiunea cu oraşul pentru ca omul să poată fi transplantat cu o viteză ameţitoare în alt oraş, similar însă sub toate aspectele - acelaşi motiv pentru care mi-am îngropat acum faţa brusc într-o carte, deşi nu numai că nu sunt în stare să citesc nici un cuvânt de pe paginile ei, dar nici măcar nu mă interesează s-o fac. Fiindcă ea tocmai s-a ridicat în picioare ca să îşi ia servieta de piele de culoare închisă din compartimentul pentru bagaje de deasupra capului. Locul ei este pe al treilea rând din faţă, în partea stângă.

Şi nici nu vreau să mă gândesc, nu vreau să mă mai gândesc că se fac acum peste şase luni, sau s-a făcut un an deja? de când vorbesc despre mine (şi cu mine) ca despre un om vindecat, ca despre un om care a depăşit odată pentru totdeauna toate chinurile şi suferinţele, şi presupun că trebuie adăugat şi toate extazele, din perioada pe care nu o pot numi altfel decât marea criză, marea aventură, marea coliziune a vieţii mele. Da, începusem să cred despre mine că eram un om care, după ce a trecut prin tot ce putea fi mai rău, a ieşit la liman cumva "mai fericit şi mai înţelept", privind acum în urmă cu un fel de ironie suficientă şi îngăduitoare spre cei care traversează tumulturile vieţii. Şi sporovăind în gând cu mine însumi, cum face tot omul, sau achiziţionând mobilă pentru micul meu apartament, ori cumpărând toate acele obiecte mărunte - noul meu portofel, bunăoară - pe care am simţit brusc că era rezonabil să le înlocuiesc, pentru ca viaţa să poată reîncepe ca nouă, eliberată de orice amintire împovărătoare, obişnuiam să-mi spun: Splendid, nici măcar vreo rămăşiţă de balast, nici cea mai mică urmă din greutatea aceea apăsătoare şi duhoarea pe care le-ai purtat cu tine atâta vreme! Da, drumul excesului, citam1 eu în sinea mea, şi mi-aduc aminte că făceam asta cu o superbie triumfătoare de care mi-e şi jenă să-mi amintesc, drumul excesului - poate uneori puneam un CD cu muzică de Händel sau de Mozart (menţinusem un control foarte strict asupra discografiei pe care o ascultam) - duce într-adevăr spre Palatul Înţelepciunii. Cu toate că unii ar fi putut cârti la cuvântul "palat", presupun. Dar deşi poate termeni de genul "apartament de serviciu" sau "cocioabă" sau chiar "buncăr" ar fi fost probabil mai adecvaţi pentru soiul de înţelepciune la care ajunsesem, ceea ce încerc eu să subliniez, de fapt, este că anterior întâlnirii cu Vikram Griffiths, galezul nostru indian, în cancelaria cadrelor didactice de la Institutul Englez, în ziua aceea, simţisem că eram vindecat. Nu, mai exact chiar, simţisem că mă vindecasem. Fiindcă era vorba şi de mândrie aici. Mai ales că niciodată în acea perioadă nu cerusem ajutorul nimănui! Nu, dimpotrivă, mă zbătusem de unul singur să ies din noiane, ţinut la suprafaţă de fărâmele de raţiune şi respect de sine de care inevitabil te agăţi de îndată ce te dumireşti că nu ai tăria să optezi pentru ceva mai sumbru. Şi dacă, după ceea ce mi se păruse o foarte lungă perioadă de timp pe o mare zbuciumată, valurile mă scoseseră în cele din urmă la mal într-un loc care era foarte departe de punctul în care mă aruncasem în talazuri şi absolut necunoscut mie, dar mai presus de toate mai solitar decât oricare loc în care fusesem vreodată până atunci, oricum odată ce am ajuns acolo, odată ce am închis uşa micului meu apartament am avut impresia clară că pusesem piciorul pe terra ferma, că sosisem adică la locul de destinaţie, un loc căruia i s-ar putea atribui cuvintele de "liman salutar" sau măcar "salutar".