Aprilie în Paris
Editura Trei, 2010
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie
*****
Zilele din Rue des Saussaies, gimnastica sexuală cu Rieleck‑Sostmann, dorinţa de‑a o vedea pe Chantal - mă simţeam prins în capcană în triunghiul acesta trist.
Deasupra mea se auzi apa curgând. Hirschbiegel intrase în cadă. Eu mă holbam în continuare la sacoul de pe podea. Închipuirea că în secunda următoare o să aud din nou Ma pomme, îmi dădu impulsul necesar. Am luat pantalonii de pe pat şi m‑am îmbrăcat repede.
Cu toate că se însera, era la fel de cald ca în timpul zilei. M‑am transformat în Monsieur Antoine. M‑am înarmat cu La Fontaine, ca şi prima dată. Cu cartea mă simţeam mai în siguranţă. N‑am zăbovit deloc în partea nordică a malului, am traversat prin Pont Royal şi am luat‑o spre Rue Jacob. Am găsit o masă la umbră la Lubinsky. Am băut primul Crème pe ziua respectivă. Am aşezat cartea în faţa mea, ca şi când aş vrea să citesc fără să fiu deranjat. Vremea se încălzise de pe o zi pe alta. Aerul se încinsese deasupra asfaltului, deasupra frontoanelor atârna un nor de vapori. Oamenilor le făcea plăcere, îi auzeam discutând despre furtuna care avea să se abată asupra oraşului în noaptea aceea. M‑am aplecat ca să‑mi leg şireturile. Şi atunci am observat o umbră.
Stătea aplecată deasupra mea şi mă privea cu o expresie serioasă. Purta rochia cu picăţele roşii. Nu se uita la mine, cerceta cartea din faţa mea. O maimuţă feroce călărea spatele unui peşte‑monstru, în jurul lor, marea tulbure, în tonuri închise, verzi. Literele gravate din titlu deveniseră oarecum spălăcite de când am intrat. Degetele lui Chantal atinseră mustăţile monstrului marin.
- Doar dracul‑de‑mare arată aşa, spuse. Nici un alt animal nu seamănă cu ăsta. Vocea ei era mai adâncă decât mi‑o aminteam, ca cea a unui adolescent.
- N‑am văzut niciodată un drac‑de‑mare. Pronunţam cuvântul pentru prima oară.
- Bunicul meu a prins deja aşa ceva de câteva ori. Afară, la ţară, răspunse Chantal.
- Staţi la ţară?
O privire mirată.
- Ştiţi prea bine că nu. Se aşeză atât de brusc încât îmi vărsă cafeaua.
- Une Grenouille vit un Bœuf, qui lui sembla de belle taille.
Deschise cartea.
- Boul şi broasca, am dat din cap. Vă place fabula asta?
- E o poveste comună.
- Broasca dornică să crească la fel de mare ca boul?
- Nu. Oameni care se umflă până când crapă. Strigă după chelnerul care trecu grăbit pe lângă noi şi‑i dădu comanda. Nu v‑am mai văzut pe aici de mult. Îşi adună rochia între genunchi. Privirea mea se opri asupra triunghiului format în poalele ei.
- M‑aţi reţinut?
- Cei mai mulţi străini de aici poartă uniformă. Dumneavoastră, nu, spuse după o mică pauză.
- Eu nu. Aşteptam următoarea replică. O rafală de vânt flutură paginile. Cartea se deschise acum la Maimuţa şi leopardul. Chelnerul aşeză paharul cu limonadă verde în faţa lui Chantal. Bău sorbind înghiţituri mici. M‑am uitat adânc în gura ei.
- Cu ce vă ocupaţi? mă întrebă spontan.
Am tras de timp, închizând cartea cu fabule şi vârând‑o în geantă. Ar fi fost prea riscant să mă dau drept librar. Fiica librarului mi‑ar fi putut pune destule întrebări incomode. Ştiam că Sorbona e închisă. Dar universităţile din provincie? Pauza ameninţa să se întindă prea mult.
- Sunt student.
- Aşa şi arătaţi. Îmi zâmbi pentru prima oară.
- Şi dumneavoastră, Mademoiselle? Mă săturasem de interogatoriu. Vă ocupaţi doar de măturarea părului?
- Cum adică? Firicele de păr pe buza ei superioară.
- Ştiu câte ceva despre dumneavoastră. Am pocnit din degete şi am arătat înspre ceaşca goală. Chelnerul dădu din cap. M‑am uitat la Chantal. Vă plac fluturii.
- De unde ? mă întrebă realmente surprinsă.
- De câte ori vedeţi un fluture zburând mai departe, vă cuprinde o umbră de tristeţe.
Se făcu linişte. Am simţit că inima îmi sare din piept. În clipa aceasta aş fi fost capabil de orice, aş fi făcut chiar şi echilibristică pe firul electric de deasupra cafenelei.
- De unde ştiţi? privirea ei era cât se poate de serioasă.
- Dansaţi? Am auzit râsetele înfundate din vocea mea. Sunt sigur că ştiţi unde se dansează în seara asta.
- Avem interdicţie.
- Unde se dansează după perdele trase.
- Şi interdicţia de ieşire?
- Fritz ăsta n‑are cum să fie chiar peste tot.
Paharul ei era gol. Scotoci în geantă după mărunţiş.
- Mă confundaţi cu cineva. Trebuie să plec.
- Îmi permiteţi? Am tras spre mine farfurioara cu nota.
- Cunoaşteţi fabula cu vulpoiul îndrăgostit? Chantal se ridică. Vulpoiul vrea dragostea unei fete. Aceasta îi promite să-l iubească, dar îi pune o condiţie. Trebuie să‑şi taie ghearele şi e nevoit să‑şi pilească şi dinţii. Vulpoiul îndrăgostit face ce i se cere. Acum că nu se mai poate apăra, fata asmute câinii asupra lui.
Am aşezat mărunţişul pe farfurie.
- Vreţi să spuneţi că un vulpoi nu trebuie să se lase niciodată domesticit de o fată?
Fără să‑mi răspundă, s‑a strecurat printre mese şi a plecat. Mi‑am pus pălăria şi am urmat‑o. Chelnerul din Lubinsky se uită mirat după clientul care‑şi plătise cafeaua dar nu băuse deloc din ea.
Chantal o luă pe Rue Jacob, îndreptându‑se spre sud.
- Trebuie să vă întoarceţi deja acasă? Am ajuns‑o din urmă imediat.
Dinspre est se auzi mormăitul primului tunet.
- Ce mai ştiţi despre mine? Iuţise pasul.
- Seara vizitaţi chioşcurile cu presa şi citiţi noutăţile. Nu scăpaţi nici măcar pagina de gardă din Je suis partout. Cumpăraţi fructele de la Maillard şi pâinea, două case mai încolo. Deschideţi poarta neagră şi dispăreţi pe aleea ascunsă. Uneori staţi pe piatra care trebuie c‑a picat din cer.
Chantal se opri. Undeva departe, un fulger despică cerul lăptos, colorându‑l în albastru şi alb.
- Tata mi‑a spus că un bărbat a întrebat de mine. Dumneavoastră eraţi?
Următorul tunet se auzi dinspre arondismentul cinci. Se întunecă brusc. Aerul se încărcă de miros de sulf. Întunericul neaşteptat despică în două chipul lui Chantal. O rafală de vânt ameninţa să‑mi fure pălăria.
- Dac‑o să vă vadă cu La Fontaine, tata o să vă facă sigur o ofertă.
- Nu e de vânzare.
Fulgeră deasupra acoperişurilor. Vântul răscoli praful şi lipi rochia de şoldurile lui Chantal. Mi‑am scos sacoul şi i‑am acoperit umerii. Primele picături îmi stropiră cămaşa.
- N‑ar trebui să mai stăm aici.
Am alergat cu furtuna în faţă, care nimicea totul în calea ei. Părul lui Chantal se încâlcise.
- Să vă conduc până acasă?
Praful îmi intra în gură, am scuipat. Chantal întoarse capul. I‑am cuprins umerii şi, împreună, ne‑am proptit împotriva vântului. Perdeaua de ploaie ne‑a surprins la intersecţia de la bulevard. Chantal mă trase brusc spre o străduţă plină de gropi. Asfaltul era crăpat ca după cutremur. După vreo duzină de paşi, am dat de o tavernă. Era plină de oameni care se refugiaseră acolo din cauza ploii. Stăteam strâns lipiţi unii lângă alţii.
- Alb sau roşu? Hangiul ne observase.
Am privit chipul înroşit al lui Chantal. Îşi scutura buclele şiroinde. Am închis ochii în faţa perlelor de apă.
- Roşu, două! strigă către hangiu.
Paharele se dădeau din mână în mână. Chantal le preluă.
- Unde staţi?
La întrebarea asta nu mă aşteptam. N‑aveam cum să‑i spun despre hotel. Mi‑am amintit de Hirschbiegel.
- La un amic, i‑am spus. Îmi descrisese cândva apartamentul. Era bine dotat, puteam să invit şi femei. Se afla în arondismentul al doilea.
Am ciocnit. Chantal sorbi din pahar.
- Şi unde e apartamentul ăsta?
- În doi.
Îşi bău vinul fără să mai spună nimic. Din părul ei se ridicau aburi fini, praful de molii din sacoul meu răspândea un miros ciudat. Ultimii întârziaţi se refugiaseră dinaintea ploii, apa curgea în şiroaie pe geam. Chantal se moleşise. Umărul ei se sprijini de al meu. I‑am cuprins mijlocul. Am întors‑o puţin spre mine şi mi‑am pus mâna după ceafa ei. Închisese ochii. I‑am atins buzele; acestea s‑au deschis încet, i‑am simţit respiraţia. Înfipsese vârful degetelor în spatele meu. Cel de lângă noi ne avertiză să nu ne mai sprijinim de el. Pleoapele lui Chantal se ridicară, pupilele ei se colorară în gri şi violet. Îmi mângâie gâtul. Undeva mai departe, cineva îşi scutura jacheta udă, o femeie râdea. Miros de vin şi de oameni.
- Ce faceţi atunci când nu citiţi fabule? mă întrebă Chantal.
În faţa mea se ivi camera în care se ţineau interogările, apărură victimele legate fedeleş. Bărbaţi care încercau să cadă la învoială cu Leibold, ca să scape de chinuri. Cei lipsiţi de tărie, care dezvăluiau totul ca apoi să fie torturaţi cu dispreţ. Cei rezistenţi, care se înfrăţiseră cu durerea şi care, cu toate acestea, se frângeau ca şi restul.
- Mă plimb prin Paris, i‑am spus.
Când am ieşit, norii se risipiseră deja. Zidurile dogoreau de la căldura zilei. Chantal păşea lângă mine fără să mă atingă. Am ajuns în dreptul porţii negre.
- Ce faceţi mâine? am întrebat.
Îmi întinse sacoul.
- Mâine nu lucrez la salon.
Preţ de o clipă m‑am gândit la Turachevsky, la apariţia ei în rolul Athenei. Mi‑am dat seama însă că se referea la Salonul de Coiffure.
- Ne vedem în Lubinsky?
- Nu ştiu. Mă privea în ochi întrebător.
- Sau mai bine la iarbă verde?
- N‑o să‑ngheţaţi? întrebă.
I‑am deschis poarta; se strecură înăuntru. Înainte să fi ajuns la felinar, în jurul meu se stinseră toate luminile. Am luat‑o la fugă bucuros pe străzile întunecate, ca de coşmar. Monsieur Antoine petrecuse o seară cu Chantal. Fără măşti, fără ascunzişuri - fusesem eu însumi!
***
9
În seara aceea, ajuns la hotel, am urcat la etajul superior şi am intrat în timp ce băteam încă la uşă. Cizmele fuseseră deja aruncate în colţ, la gramofon se auzea Ma pomme. Hirschbiegel se întorsese acasă.
- Hirschbiegel, eu sunt. Se auzi susurul apei, vecinul meu era în baie. Am ocolit patul şi am bătut la uşă.
- Hei, Hirschbiegel!
Am împins uşor uşa. Era întins în cadă. Corpul masiv încăpea cu greu în vană. Pieptul păros se umfla sub apă, stătea cu ochii închişi.
- Hei, locotenent!
M‑am ales cu un ţipăt fioros şi cu o pereche de ochi înspăimântaţi.
- Ce te furişezi aşa ca un hoţ? Părul creţ era decorat cu perle de apă. Se sprijini pe marginea căzii, voia să se ridice. Cada începu să pocnească şi să scârţâie din toate încheieturile.
- Nici un duşman la orizont, Hirschbiegel. M‑am aşezat pe taburetul minuscul.
- S‑a mai calmat doamna de ieri? Îşi sprijini capul, bărbia rotundă fu împinsă într‑o parte. De care unitate aparţine?
- Ne‑am cunoscut întâmplător. Nu voiam s‑o amestec în discuţie pe Rieleck‑Sostmann.
- Şi‑n rest, cum stai cu damele?
- În prezent, cam prost.
- Domnişoara de ieri nu părea deloc proastă, spuse pe un ton admirativ.
- Iubire camaraderească.
Hirschbiegel izbucni în râs.
- Un lucru minunat, camaraderia asta! Burta îi valsa în toate direcţiile. Când mă iei şi pe mine în oraş?
- Nu‑mi mai place să mă duc în casele alea, i‑am spus ridicând din umeri. Îţi piere tot cheful.
Chipul înroşit mă aprobă.
- Omul caută compania cuiva, dar rămâne totuşi doar un străin. Brusc plesni marginea căzii cu palma. Ţi‑am spus doar! strigă. Nu ţi‑am spus de atâtea ori că poţi să foloseşti apartamentul ăla?
Am privit modelul de pe faianţă.
- Da, mi‑ai spus tu ceva.
- Dacă m‑ai ajuta şi tu puţin..., se milogi.
- Cum se face că ai tăi au cumpărat casa asta înainte de război?
- Un vis din tinereţe de‑al lui taică‑meu, răspunse Hirschbiegel. Tot timpul şi‑a dorit că picteze ceva. Bătrânul şi pictura! Nu s‑a lăsat influenţat de poveştile despre duşmanii noştri tradiţionali şi şi‑a cumpărat aici un apartament; încă pe vremea republicii. Afacerea s‑a derulat printr‑un negustor evreu; şi‑n prezent e înregistrat sub numele de Wasserlof. Un Hirschbiegel ar fi sărit imediat în ochi în Châtelet. Locotenentul închise robinetul cu dinţii. Se făcu dintr‑o dată linişte.
- Aşa, deci, şi apartamentul zici că e gol? am întrebat pe un ton nevinovat.
- Nu‑i aşa că e păcat? Se prinse în joc. Nu e mare, dar ajunge cât să te amuzi acolo. Când vrei să ţi‑l arăt?
- Poate mâine? am răspuns puţin cam repede.
Se ridică făcând un tărăboi de nedescris.
- Ce e? Fântâni arteziene străluceau pe colos. Mai întâi nu aude omul de tine cu zilele şi acum te grăbeşti? Se întinse după prosop.
- Nici războiul ăsta n‑o să dureze la nesfârşit. Am privit pe fereastră.
Se holbă la mine cu un picior încă în cadă.
- Ai dreptate. Culege floarea înainte de a se ofili. Dar mâine nu pot. Discuţii strategice, seara bridge cu generalul. Ieşi din baie şiroind.
- Poate mă uit... singur, totuşi? m‑am ridicat încet.
- Fără mine? Mă privi iscoditor, ca şi când ar fi bănuit ceva.
- Doar ca să văd dacă mai e nevoie de ceva... ca să avem tot ce ne trebuie. L‑am urmat.
Trase sertarul şi scoase o cheiţă delicată. Argintată, cu cap cizelat.
- Jos poţi să intri oricând. Dar Concièrge‑ul nu te cunoaşte. Nu se ştie dacă ar deschide unui duşman.
M‑am gândit dacă ar fi bine să‑i povestesc despre Monsieur Antoine.
- Cu asta deschizi uşi de la vitrine, i‑am spus în loc de asta, nu uşi de la apartamente.
Îmi puse cheia în mână cu un gest nesigur.
- Te‑ai gândit deja la cineva cu care...? Părea plin se speranţă.
- Găsesc eu pe cineva. M‑am dus spre uşă.
- O clipă! Veni după mine înfăşurat în prosop. Nici nu ştii unde e.
Am reţinut adresa.
- Şi încă ceva, Hirschbiegel. Am arătat spre gramofon. Te rog, mai cumpără‑ţi şi tu un disc nou.
***
10
În seara următoare, mi‑am lăsat numărul de identificare în camera de hotel, fără nici un scrupul. M‑am transformat în Monsieur Antoine mai atent decât de obicei. Am cumpărat un trandafir în apropierea podului. Am traversat pontonul şi am înfipt floarea în rever. Am întors zâmbetul celor două doamne care se plimbau la braţ. N‑am luat‑o pe ruta obişnuită, m‑am apropiat de Rue Jacob făcând un ocol. Firmele hotelurilor mi se păreau nişte promisiuni. Dar eu mă aflam în posesia a ceva mult mai valoros: cheia la apartamentul lui Hirschbiegel era la mine. O purtam în căptuşeala jachetei.
Am ajuns la Lubinsky printr‑o străduţă lăturalnică şi m‑am îndreptat spre terasă. Cu inima ticăind, m‑am aşezat astfel încât să dau de înţeles că faţada strălucitoare a frizeriei nu prezintă pentru mine nici un interes. Chantal nu lucra miercuri; deşi ştiam asta, am încercat să trag cu ochiul prin geam. Mi‑am imaginat că mă va descoperi şi ea şi va apărea din clipă‑n clipă.
Terasa era plină de oameni. Discutau despre faptul că forţele armate respectau acordul de încetare a focului, nu şi SS‑ul însă. Una dintre superbele ferestre ale hotelului Louis XV fuseseră spulberate în noaptea precedentă. N‑am mai vrut cafea, am comandat Pastis (aperitiv franţuzesc cu gust de anason, cu aprox. 45% alcool; se consumă, de obicei, diluat - n.trad.) şi am diluat lichidul uleios. Gustul îmi amintea de dentistul meu din copilărie. Beam Pastis de dragul lui Chantal. Trebuia să devin şi mai francez decât păream, voiam să‑i fiu pe plac, s‑o fac să râdă, să‑i dovedesc nobleţea mea. Am încercat să rememorez corpul ei. Mâinile mele îşi aminteau de mijlocul ei, de muşchii încordaţi. Îi mirosisem părul, dar oare ce gust avea gura ei? Spatele era drept, picioarele puternice. În tot acest timp, privirea mea se plimba în sus şi‑n jos de‑a lungul străzii. Ridicam capul ori de câte ori se apropia o rochie verde. Dar niciodată nu era Chantal. După ce am comandat şi cel de‑al doilea pahar, m‑am dus înăuntru şi am cercetat fiecare încăpere, fiecare nişă. A trecut o oră, apoi am plătit. Am traversat pe partea cealaltă a străzii cu paşi nesiguri. În salon, frizerul tundea o fată. În rest, numai bătrânelul cu ziarul în camera semiobscură.
Două femei se apropiau din direcţia opusă.
- La doişpe ani n‑au cum să te trimită în lagăr, spuse una din ele. Cealaltă nu se lăsa înduplecată:
- Michel are paişpe ani.
Mă observă în vitrina care reflecta imaginea. M‑am întors şi am mirosit trandafirul. În clipa imediat următoare am zărit‑o pe Chantal pe partea cealaltă, la Lubinsky. Venise, luase în serios întâlnirea noastră! O maşină cu remorcă îmi blocă vederea, preţ de o secundă am pierdut‑o din ochi. De parcă nu m‑ar fi observat, Chantal se strecură printre mese şi părăsi cafeneaua. Am strigat după ea, dar nu s‑a întors. Am crezut c‑o ajung din urmă cu câţiva paşi întinşi - dar Chantal mări tempoul. Cu cât încercam mai mult s‑o ajung din urmă, cu atât se îndepărta de mine. Dacă rămâneam în urmă, încetinea şi ea. Am luat‑o la fugă ca să pun capăt acestui joc absurd. Chantal dispăru după colţ, pe o străduţă. Mi‑a luat ceva ca s‑o găsesc din nou. În felul acesta inexplicabil ne apropiam de Rue de Gaspard, fără să fi schimbat vreun cuvânt. A deschis uşa şi a intrat. Înainte să se închidă, am intrat şi eu, am trecut pe lângă magazinul cu vechituri şi am zărit‑o pe Chantal dispărând în librărie. De ce m‑a adus tocmai aici?
Am ajuns lângă stâncă, m‑am uitat spre intrare. Înăuntru, Joffo servea doi sergenţi; îşi cumpărau cărţi poştale. Am aşteptat să iasă, apoi am intrat animat de curiozitate.
Patronul stătea lângă tejgheaua din spate şi aranja nişte cărţi în două teancuri. Nici urmă de Chantal. Am lăsat clopoţelul să sune şi am dat bună seara. În timp ce mă apropiam de el, Joffo păşi într‑o parte. Preţ de o clipă nu l‑am văzut faţă‑n faţă. Am aruncat o privire spre depozitul din spate în care bănuiam că s‑ar fi refugiat Chantal.
Cineva mă apucă de braţe şi le suci la spate. Nişte mâini puternice mă ţintuiră pe loc. Atacul mă luă prin surprindere într‑atât încât m‑am lovit cu capul de tejghea. Am gâfâit, am încercat să mă întorc; strânsoarea părea de fier. Doi bărbaţi mă ridicară, apoi mă îmbrânciră. Aproape inconştient, l‑am recunoscut pe Joffo. El şi celălalt tip mă târâră în depozit. M‑am proptit cu picioarele în podea, am încercat să‑mi eliberez picioarele. Trapa unei uşi subterane stătea deschisă. M‑au împins pe scări, am vrut să ţip; m‑au îmbrâncit, m‑am pierdut echilibrul, m‑au ţinut văzând c‑aş putea să cad. Am dat cu capul de grinzi, picioarele s‑au ridicat, m‑am împiedicat, apoi am simţit pământul de sub picioare. Pământ bătătorit, o pivniţă. M‑au împins pe un scaun. Acum l‑am recunoscut şi pe al doilea - era frizerul din Rue Jacob. Cu mişcări iscusite, îmi legă mâinile pe la spate, în timp ce Joffo închise trapa. Am simţit o durere acută în încheieturi. M‑am ridicat, m‑am holbat la lumina unui bec care pâlpâia.
- Bine ai venit, spuse Joffo, îşi trase un scaun şi se aşeză. Azi ai trecut cam des pe strada asta.
Aveam gâtul uscat, tâmplele îmi zvâcneau.
- Ce vrea să‑nsemne asta, Monsieur?
- Cine eşti? Ce vrei de la noi?
În ciuda legăturilor, am încercat să‑mi îndrept spatele.
- Cum adică?
Frizerul îşi scotoci prin buzunare. Umbra alungită a nasului se întinse peste gura mea. Negăsind nimic, îşi retrase mâinile.
- Unde‑ţi ţii documentele?
În clipa aceasta mă vedeam de undeva din afară în postura celor pe care‑i văzusem în fiecare zi. Legat fedeleş pe un scaun, cu lumina orbitoare în ochi. Şi întrebările, pentru care nu exista nici un răspuns corect.
- Le‑am pierdut.
- Cine eşti?
- Sunt francez, ca şi dumneavoastră.
- Francez şi colaborator, ripostă frizerul.
- Cine v‑a spus aşa ceva?! Nervos, m‑am smucit pe scaun.
- Care sunt oamenii tăi de legătură? Vichy? Cei din Gestapo?
Am reflectat. Adevărul era mai grav decât şi‑ar fi imaginat. Nu colaboram, aparţineam de duşman. Eram primul care afla totul, fiind martor absolut la toate schimburile de informaţii deţinute de cei din SS. Dacă mă gândeam mai bine, în clipa aceasta mă aflam faţă‑n faţă cu duşmanul. Capul meu vuia de frânturi de gânduri. Muncitori comunişti, preoţi curajoşi, veterani de război - toţi făceau parte din rezistenţă. Existau maşini de multiplicat în pivniţe, mâzgălituri pe pereţii caselor şi pe garduri, unul dintre angajaţii de la curăţenie adunase informaţii din sediul comandamentului. Băiatul care furase carburatorul ca să saboteze un transport de prizonieri. Doar cazuri izolate, nu părea să existe nici o organizaţie, nici o ierarhie, arme puţine. Ăsta să fi fost duşmanul pe care Leibold şi subordonaţii săi încercau să‑l anihileze cu orice preţ? Un librar bătrân şi un frizer temperamental?
- Şi pe unde v‑aţi pierdut actele? întrebă Joffo.
- O razie, nemţii, i‑am răspuns.
- Eşti un spion, scutură din cap librarul.
L‑am privit indignat.
- Păi nu spionii au cele mai bune documente?
Joffo îşi netezi sprâncenele stufoase.
- Povesteşte‑ne, cum ţi‑ai perdut paşaportul?
Am încercat să‑mi reamintesc interogatoriile din Rue des Saussaies. Când îi credea Leibold pe delicvenţi? Când se resemnau, se milogeau - sau când se revoltau şi protestau? L‑am privit pe Joffo drept în ochi.
- Au oprit trenul spre Paris, i‑am răspuns indispus.
- Unde?
- Aproape de Thiers. Se pare că şinele fuseseră scoase pe o bucată. Am fost nevoiţi să coborâm cu toţii. Soldaţii mi‑au confiscat cartea de identitate pentru verificări. Nu mi‑au mai dat‑o înapoi.
- Ce fel de soldaţi?
- Ăia cu capul de mort. Nu‑l scăpam din ochi pe librar.
- De ce s‑ar interesa pe cei din SS tocmai de tine? Frizerul se apropie de noi.
- Habar n‑am. Două nopţi m‑au ţinut închis.
- În care închisoare? Ochii de şoim al bătrânului mă cercetau cu atenţie.
- Nu era închisoare. Era un lagăr într‑o pădure.
Detalii - liste cu lagăre, planuri cu deportări, raporturi despre sabotaje - în capul meu se învârteau toate.
- A treia zi l‑am auzit pe unul dintre ofiţeri spunând că urma să ne întâlnim cu o maşină pentru transport. Am tras de legături. Dar n‑aveam chef să mă expedieze în Germania ca să le fac lor grenade!
- Ai fugit? mă întrebă frizerul pe un ton sceptic.
- Cum? Joffo se aplecă înainte.
- Trebuia să ne ducă într‑un lagăr comun. Drumul trecea printr‑un munte. Trenul înainta încet, aşa că am sărit. Am coborât privirea.
Era linişte. Simţeam că cei doi se privesc întrebător.
- Hm, spuse Joffo. Nimic din ce‑ai spus nu se poate dovedi.
Frizerul se ridică în faţa mea.
- Te‑am putea obliga să spui adevărul!
M‑am gândit la cazanul cu apă, la membrele rupte, la comandanţii bătăuşi. Maître‑ul nu părea să glumească. Dar omuleţul fragil nu părea să aibă experienţă în bătăi.
Bătrânul se făcu comod.
- Rămâi aici până când ne spui tot.
Aşa ceva era imposibil. Până la miezul nopţii trebuia să scap de aici. Un caporal care nu era acasă când se dădea stingerea putea să scape nepedepsit. Dar să nu apari la serviciu în Rue des Saussaies nu mai era doar un păcat cavaleresc.
- Ce‑i cu apartamentul în care stai? mă întrebă Joffo. Apartamentul din doi.
Am simţit că mă înţeapă ceva în inimă. Am înţeles totul. Chantal! Ea fusese cea care l‑a anunţat pe Joffo, pe tatăl ei. Nu. Nu pe tatăl ei, pe şeful acestei celule. Într‑un moment de clarviziune, mi‑am dat seama că Chantal fusese cea care mă abordase atunci. Fabulele erau un mod de a‑mi câştiga încrederea. S‑a plimbat cu mine toată seara, mi‑a trezit interesul. Mi‑am blestemat credulitatea, m‑am blestemat pe mine însămi că am înghiţit momeala.
- Apartamentul, repetă Joffo.
Mi‑am amintit de cheia din geacă. Dacă m‑ar percheziţiona mai atent, ar găsi‑o cu siguranţă.
- E casa unui prieten, am răspuns.
- Tot un spion? întrebă frizerul.
Într‑o fracţiune de secundă, mi‑am amintit că Hirschbiegel îmi vorbise despre un intermediator. Cum îl chema?
Am râs.
- Isaak Wasserlof, spion pentru germani?
- E evreu, întrebă frizerul uluit.
Cei doi se sfătuiră în şoaptă.
- Şi dacă stai în doi, ce tot cauţi în zona noastră? spuse Joffo.
- Credeam că v‑aţi dat seama între timp. Zâmbetul meu era mai fals decât mi‑aş fi dorit.
- Chantal? întrebă tatăl. De ce? Sunt mii de fete pe lumea asta.
Am dat din umeri.
- Ei bine, Monsieur...
- Nu cred că vii până aici doar pentru Chantal, se amestecă frizerul. De unde eşti?
Am inventat nume. Părinţi şi bunici, am descris străzile pe care am copilărit, am amintit prietenia dintre mine şi Wasserlof, care mă invitase să stau la el în Paris. Venisem în speranţa că Sorbona se va deschide din nou şi că voi putea să mă înscriu acolo în semestrul din toamnă. Numai că, între timp, s‑a întâmplat chestia aia cu actele.
- Ai făcut cerere ca să ţi le refacă? mă întrebă frizerul. Arată‑ne cererea - şi confirmarea.
Am izbucnit într‑un râs chinuit.
- Ştiţi câte ore am stat deja la cozi? Niciodată nu am reuşit să intru!
În mod curios, au înghiţit povestea. Şicanările nemţilor, aşteptarea ce dura zile sau chiar săptămâni întregi pe coridoarele registraturii; imposibilitatea de a primi un certificat de identitate nou: aceasta era realitatea pariziană. Preţ de o clipă, erau dispuşi să accepte posibilitatea de a avea în faţă un tânăr francez care se îndrăgostise de fata librarului. Am profitat de schimbarea de atmosferă şi l‑am rugat pe Joffo să‑mi dezlege mâinile. S‑a uitat la încheieturile mele umflate. Apoi i‑a făcut semn frizerului. Acesta veni în spatele meu şi începu să‑mi desfacă legăturile.
- Din ce trăieşti? întrebă bătrânul.
- Mă descurc cum pot.
Înclină capul.
- Data trecută ai plătit cu o bancnotă mare.
Am simţit că legăturile nu mai erau atât de strânse.
- Wasserlof mi‑a dat nişte bani.
- Bancnota era tipărită recent. Tonul lui Joffo devenise din nou sceptic.
- Şi ce dacă? Mi‑am eliberat mâinile.
- Nu ştiam despre povestea cu banii, spuse tânărul Maître.
M‑am ridicat, am făcut un pas spre scară.
- O clipă, prietene! Dintr‑o dată m‑am trezit în faţa ţevii unui pistol de armată. Dintr‑o săritură, am ajuns la ultima treaptă şi am aruncat sfoara în urma mea.
- Stai!
Am urcat alergând, fără să mă uit în urmă. În spatele meu, dreptunghiul întunecat. Am ridicat trapa împingând‑o cu umărul. Am simţit o lovitură peste picior şi în clipa aceea am auzit pocnitura. Deşi zgomotul era să mă dărâme de pe picioare, am ajuns cu bine la ultima treaptă. Am dat trapa la o parte, am trântit‑o de podea. Mă aflam în librărie, în spatele meu apăru capul frizerului.
- Stai pe loc!
- Am spus tot ce ştiam!
Se mai auzi o bubuitură, glonţul se înfipse undeva aproape de mine, în cărţi. Am alergat prin librărie, am sărit după un raft şi m‑am apropiat de ieşire. Frizerul ţinti de după tejghea. Am deschis uşa lăsat pe vine, clopoţelul răsună. Întorcând capul pentru ultima oară, am observat că librarul împinse într‑o parte mâna frizerului.
- Nu aici, spuse Joffo.
Am ieşit şi am luat‑o la sănătoasa pe scările librăriei. Am trecut de stâncă şi am traversat prin Rue de Gaspard, am observat privirea uluită a vânzătorului de vechituri, am deschis poarta neagră, am ajuns la stradă, apoi la bulevard. M‑am amestecat în mulţime, respiraţia mea se linişti. Am trecut încet şi de Lubinsky. Ajuns la Pont Royal, am privit în jur. Se pare că nu mă urmărise nimeni.
Se lăsă întunericul. Abia acum am observat durerea din picior. Apoi pata închisă de pe pantaloni care devenise deja foarte mare. Glonţul smulsese o bucăţică de carne din gambă. Am ajuns la ruine, mi‑am sfâşiat cămaşa şi am înfăşurat rana. Am pus sacoul în carouri, pantofii comozi şi pălăria în traista pentru haine murdare. Am tras fermoarul de parcă n‑aş fi vrut să‑l mai deschid niciodată.
Roth, soldat al forţelor armate, Paris, vara anului 1943. Fiecare om are naţionalitatea lui, mi‑am spus pe drumul spre casă. Şi aceasta este definitorie pentru el. Uniforma gri, crucea prelungită într‑un cârlig ghimpat, steagul. Atâta timp cât dura războiul, aceasta era realitatea mea. Uşurat într‑un mod neaşteptat, bucuros c‑am ieşit totuşi teafăr şi aproape nevătămat din aventura asta, m‑am întors în hotel şchiopătând. Am dus traista în cameră şi am urcat la Hirschbiegel. Voiam să‑i propun locotenentului o seară plăcută, ca‑ntre băieţi. Doi nemţi într‑o ţară străină, inamică.