Modista. Un roman cu vardist şi hoţi

Scriitorul italian Andrea Vitali s-a născut în 1956 la Bellano, pe malul estic al lacului Como. De profesie medic, continuă să-şi exercite această meserie în paralel cu preocupările scriitoriceşti. Este autorul unor romane de succes, precum Il Meccanico Landru (1992), A partire dai nomi (1994), L'ombra di Marinetti (1995, premiul Piero Chiara), Aria del lago (2001), Una finestra vistalago (2003, premiul Grinzane Cavour 2004 pentru ficţiune şi premiul literar Bruno Gioffrè 2004), Un amore di zitella (2004), La signorina Tecla Manzi (2004, premiul Dessi), La figlia del podestà (2005, premiul Bancarella 2006), Il procuratore (2006, premiul Montblanc), Olive comprese (2006) şi Il segreto di Ortelia (2007), La Mamma del Sole (2010) etc.

Datorită subiectelor incitante, a dinamismului, umorului şi stilului original, de băşcălie meridională, care le caracterizează, cărţile lui Andrea Vitali au fost extrem de bine primite atât de publicul italian, cât şi de critici şi de juriile literare, şi traduse în numeroase limbi.

Mai multe informaţii despre autor şi cărţile sale puteţi găsi pe www.andreavitali.net.

"Cărţile lui Vitali au primit extrem de multe laude: de la publicul care le aşteaptă şi de la juriile literare care le anunţă de fiecare dată ca pe o adevărată revelaţie." (Concita de Gregorio, La Repubblica)

Noaptea, au încercat să dea o spargere la primărie, dar vardistul Bicicli nu a văzut nimic. În schimb, când micului grup de curioşi adunaţi în faţa primăriei i se alătură Anna Montani, mareşalul de carabinieri Accadi, proaspăt sosit în urbe, o vede, oho! - şi încă cum: o rochie de bumbăcel uşor şi acolo, dedesubt, urcuşuri şi coborâşuri de-ţi lasă gura apă. Însă în jurul frumoasei modiste şi al secretului ei mai bâzâie şi alţi bondari...

Scris într-un stil sincopat, inteligent şi extrem de plăcut, Modista. Un roman cu vardist şi hoţi reinventează magistral comedia italiană şi băşcălia meridională, reuşind să restituie o imagine autentică şi profundă a provinciei din peninsulă: un amalgam de caractere pitoreşti, o lume a surprizei, o ordine a neprevăzutului.

"Vitali, care se prezintă cu umilinţa meşteşugarului, este astăzi unul dintre cei mai valoroşi naratori italieni." (Massimo Boffa, Panorama)

"Andrea Vitali se distrează. Ferice de el. Şi ferice şi de noi, care ne distrăm citindu-l." (Pietro Cheli, Diario)

Personajele şi întâmplările din acest roman sunt rodul fanteziei. Locurile, în schimb, sunt reale.

Vardistul Firmato Bicicli intră în Osteria del Ponte. Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, oră la care îşi începea lucrul. Cu cotul sprijinit de tejghea, comandă obişnuita cafea.
- Cu un strop de coniac.
Când să plătească, patronul cârciumii îi spuse s-o lase baltă:
- Fac eu cinste.
Abia atunci Bicicli îşi aminti că şi gazda îşi sărbătorea ziua de naştere tot pe 22 septembrie.
Acceptă trataţia, dar apoi vru şi el să dea un rând. Băură un păhăruţ de coniac. Între timp, doi muşterii care tocmai terminaseră o partidă obositoare de scopa se apropiară de tejghea. Patronul le oferi şi lor de băut. Bicicli primi un al doilea coniac şi făcu cinste la rândul lui.
Ora nouă trecuse de puţin. Cu limba încleiată, Firmato protestă că trebuia să plece. Patronul îl îmbie cu o ultimă băutură. Vardistul înghiţi al patrulea coniac şi dădu să iasă când, în pragul cârciumii, se iviră trei tipi cu tot atâtea instrumente muzicale: o tubă, o trompetă, un trombon.
Opriţi în pragul uşii, cântară Mulţi ani trăiască. Patronul de la Ponte mulţumi şi le oferi de băut. Apoi le atrase atenţia că şi Bicicli împlinea un număr de ani. Cei trei repetară marşul. Apoi, băură coniac, din nou.
De-acum, vardistul era beat. Socoti că i-ar prinde să se aşeze câteva minute.
Cei trei cu instrumentele atacară Canzone dello spazacamino, care îi antrenă pe cei prezenţi într-un cor, pe când alţi muşterii intrau în local.
Între timp, cârciumarul dispăruse în bucătărie. Se întoarse de acolo după scurtă vreme aducând cu sine două tăvi pline cu felii de salam şi cârnaţi prăjiţi pe grătar. Pe mese apărură şi nişte sticle de Brachetto, care începură să fie plimbate printre cei de faţă.
Bicicli se hotărî să mănânce şi el ceva, trebuia să stingă coniacul. Totuşi, nu se simţi în stare să refuze când carafa de juma de litru, plină cu vinul acela spumos, îi trecu pe sub ochi. Trase o duşcă zdravănă, fiindcă era dulce şi rece, iar coniacul de dinainte încă-i ardea gâtlejul.
De-acum, adio muncă!
Continuă să mănânce şi să bea până când farfuriile se goliră şi sticlele se uscară. Ieşi printre ultimii. Trecuse cu câteva minute de miezul nopţii. Îl salutară vocea răguşită a cârciumarului şi cântăreţul la tubă, care suflă în instrument un do plângăreţ.
Odată ieşit în via Cavour, picioarele îi jucară feste. Se gândi că ar fi fost bine să ajungă la una dintre băncile din piaţa Grossi, să se întindă până-i trecea beţia. Dar, în starea în care era, încercarea se dovedi anevoioasă: piaţa i se părea mult prea departe, populată de trei, patru statui de poeţi dispuse în cerc. Alese să se târască pe lângă zidul din via Cavour, aşa măcar n-avea să cadă pe jos. Alunecă însă de vreo câteva ori.
În cele din urmă, de-a buşilea, ieşi în drumul naţional, dar fu cuprins de teamă că l-ar putea vedea cineva în starea aia.
Cel mai bun lucru, se gândi el, era s-o ia din loc cu spatele lipit de ziduri, să ajungă la via Porta şi, de acolo, să urce pe via Manzoni, unde locuia. S-ar fi adăpostit în casă, iar cu munca mai vedea el: mâine, o scuză tot ar fi găsit. Însă o senzaţie bruscă de greaţă îl ţintui la pământ: zău că era pulbere! Avea un stup de albine în cap, picioarele moi ca melcii.
Se luptă puţin cu răul şi cu somnul, apoi cedă. Capul îi căzu într-o parte, braţele i se moleşiră. Adormi pe loc, la un pas de via Porta, la câţiva metri de poarta de intrare în primărie.
Tot adormit îl găsi, după vreo câteva ore, măturătorul comunal Oreste.

La şase şi jumătate dimineaţa, după ce-l ascultase până la capăt pe Oreste, caporalul de carabinieri Assunto Marinara hotărî că era vorba de o întâmplare gravă. Trebuia trezit mareşalul Accadi, trebuia raportat imediat.
Fusese nevoie de mai mult de jumătate de oră să se ajungă la hotărârea aceea, fiindcă Oreste, când rezumase evenimentele, o luase puţin pe departe.
Mai întâi povestise cum, în timp ce o cotea spre depozit, dăduse peste un Bicicli zăpăcit, incapabil să se ţină pe picioare, moale ca o coajă de smochină. Aşa că îl luase în cârcă şi...
- Păi, mie vii să-mi povesteşti lucrurile astea? îl întrerupsese Marinara.
Poate primarul era cel care trebuia informat: vardistul era în subordinea lui.
Oreste îl lăsase să vorbească. Pe urmă reluase exact de acolo de unde fusese întrerupt.
Îl luase în cârcă şi-l slobozise în faţa porţii casei.
Apoi, se întorsese iar în piaţă, coborând pe via Parini şi trecând prin faţa intrării primăriei.
Atunci auzise zgomotul.
- Care zgomot? întrebase caporalul.
Ăla, explicase Oreste, al porţii celei mari a primăriei, care se trântea din pricina vânticelului. Devenise bănuitor: la ora aia, primăria era mereu închisă, aşa că aruncase o privire şi îşi dăduse seama că intrarea fusese forţată.
După aceea se topise imediat să-i înştiinţeze pe carabinieri.

Mareşalul Carmine Accadi ocupa apartamentul rezervat comandantului de post, aflat la etajul de deasupra birourilor cazărmii. Bărbat frumos, sicilian, era becher şi îi plăcea să doarmă. Era încă în pat când Marinara intră în casă.
Mareşalul îl primi în dormitor şi-l puse să-i povestească totul.
- A fost înştiinţat primarul? întrebă el când caporalul termină raportul.
- Nu, răspunse Marinara. Am considerat oportun să vă înştiinţez mai întâi pe dumneavoastră.
- Ai făcut bine, încuviinţă mareşalul aşezându-se pe pat şi întinzându-se.
Doar atunci caporalul realiză că acesta purta pe cap un fileu.
- Ce-i? întrebă mareşalul.
- Nimic.
- Te uiţi la mine din cauza fileului? insistă mareşalul.
- Nu, minţi caporalul, căruia acel mareşal venit de câteva luni la Bellano nu-i prea stătea la suflet.
- Mi se cârlionţează părul dacă nu-l pun, explică totuşi Accadi.
Caporalul făcu semn că înţelesese.
- Ce fac mai departe? întrebă el.
Accadi luă o atitudine părintească.
- Coboară şi aşteaptă, zise. Mă îmbrac şi vin.
La şapte treizeci, mareşalul şi caporalul ajunseră în faţa porţii mari a primăriei. Ştirea se răspândise repede. Se adunase deja un mic grup de curioşi care comentau întâmplarea şi făceau tot felul de presupuneri.
Accadi, care răspândea un parfum puternic de after-shave, îşi făcu drum cu un aer de superioritate şi luă cunoştinţă de broasca forţată.
- Efracţie evidentă, comentă el.
- Din interior, adăugă caporalul.
- Ce?
- Zic, efracţie din interior. Aşchiile de lemn căzute din poartă sunt toate pe dinăuntru, în vestibul, şi nu aici pe stradă. Semn că forţarea a avut loc din interior, nu invers.
Mareşalul schiţă un gest cu mâna prin aer.
- Bine, lungi el cuvintele, din interior, din exterior. Tot spargere e. Vrem să continuăm inspecţia?
- Să continuăm, aprobă caporalul.
Dar mareşalul se opri brusc.
- Un moment, zise, luând pe neaşteptate poziţie de drepţi.
Ce văzuse?
Marinara gândi că sosea primarul.
Se uită peste capetele curioşilor, ca să se convingă.
Văzu şi înţelese. Primar pe dracu!
Cu ochi de pasăre de pradă, Accadi o văzuse pe doamna Anna Montani, modista, apropiindu-se de grupul de curioşi.
Mergea contra vântului.
Rochia de bumbăcel uşor pe care o purta se mula pe trupul ei ca o a doua piele, descriindu-i toate urcuşurile şi coborâşurile. Mareşalul simţi cum îi lasă gura apă şi strecură printre dinţi o înjurătură.
Cu trei zile în urmă, Montani telefonase la cazarmă întrebând de el: voia să-i vorbească. Accadi nu voise să răspundă.
- Nu sunt paroh, nu ascult spovedanii. Dacă e vreun delict, să facă denunţ regulamentar, comentase el.
Însă, în ziua următoare, la Caffé dell'Imbarcadero, în timp ce îşi lua aperitivul, auzind-o vorbind, văzuse cărui trup îi aparţinea glasul ce întrebase de el şi simţise că i se moaie genunchii. Semăna cu Silvana Mangano, actriţă pe care mareşalul o văzuse în Riso amaro. Poate mai măruntă, dar toată numai curbe, arcuiri şi unduiri, care oricum te ameţeau.
Două zile se întrebase cum să facă s-o agaţe.
Iată ocazia: de prins din zbor.
- Doamna Montani, o strigă el pe nume, oprind-o pe femeie mai înainte ca ea să se amestece în mulţimea de curioşi.
- Mareşale! spuse ea.
Avea un r moale, ce-i dădea un aer foarte şic.
Singurul lucru moale, gândi mareşalul, într-un corp beton.
- Vă datorez scuze, spuse Accadi.
Femeia se făcu a nu înţelege.
- Vina e a imbecilului ăla de subordonat al meu care stătea de planton, explică mareşalul. Nu mi-a raportat despre telefonul dumneavoastră. Abia ieri seară şi-a amintit de el.
- Nici o problemă, spuse femeia, n-are importanţă. Voiam să vorbesc cu dumneavoastră, să vă cer un sfat.
- Spuneţi-mi.
- Acum?
- Poate la o cafea bună, propuse Accadi.
- De acord, acceptă femeia.
- Caporal, ordonă mareşalul întorcându-se către subaltern, începe dumneata să faci inspecţia.
- Să trăiţi, răspunse Marinara.
După un sfert de oră, mareşalul Accadi încă nu se întorsese.
În schimb, caporalul terminase inspecţia: din care adunase date destul de interesante.
Primarul din Bellano, Amedeo Balbiani, îl surprinse din spate în timp ce carabinierul, aplecat, lua de pe jos un obiect pe care îl făcu să dispară imediat în buzunarul pantalonilor.
- Bună ziua, caporale! tună primarul. Ce dracu' s-a întâmplat? Acum m-au anunţat. Unde-i mareşalul?
Marinara îşi aranjă chipiul şi salută.
- Bună ziua, domnule primar, spuse. Se pare că a fost o tentativă de furt.
- Asta ştie deja tot satul, pufni acru primul cetăţean al urbei.
Marinara roşi.
- Culegeam primele indicii despre caz, zise el.
- Asta văd şi eu.
- Sus, în birouri, încă n-am urcat.
- Şi ce aşteptăm?
- Pe mareşal.
- Şi unde e?
Marinara căscă gura.
- Aici! izbucni din spatele lui glasul lui Accadi. Unde vreţi să fiu? Bună ziua, domnule primar. Caporale, ai terminat aici jos?
Caporalul făcu semn că da.
- Bine. Atunci, domnule primar, putem urca să inspectăm birourile.
"E inutil", dădu să spună caporalul.
Dar tăcu.
Între timp, mareşalul îl luase de braţ pe primar şi o apucase în sus pe scările largi care duceau spre birourile primăriei.
Ajuns aproape la jumătatea treptelor, se opri şi se răsuci spre intrare.
- Caporale, ordonă el, dumneata du-te la cazarmă. Şi scrie un proces-verbal de toată frumuseţea, da?
"Imbecilule", fu răspunsul mental al caporalului.

Caporalul Marinara calculă că avea cam o oră la dispoziţie: atâta i-ar fi trebuit mareşalului Accadi ca să inspecteze birourile primăriei.
Şi, mai cu seamă, ca să-l întreţină pe primar în legătură cu chestia care, încă de când sosise la Bellano, cu opt luni în urmă, îi stătea mai mult pe cap: latrinele cazărmii.
După părerea instalatorului Amedeo Florinelli, care la cererea personală a mareşalului controlase ţevile, între WC-ul din apartamentul mareşalului şi cel din birourile de dedesubt apărea un fenomen ciudat.
- Furt de apă, îl definise el.
Datorat probabil uzurii vreunui sifon, din cauza căruia, când trăgeau apa la cazarmă, în scurgerea de la baia mareşalului apa refula, neagră, şi apoi băltea acolo, împuţind casa cu un miros greu.
Pe de altă parte, instalaţia era veche, cam de prin anii '30. Singurul remediu, diagnosticase Florinelli, ar fi fost să spargă zidurile şi să controleze ţevile, înlocuindu-le eventual pe acelea care nu mai rezistau. Sau, mai bine, să refacă întreaga instalaţie.
Ţinea de administraţia comunală să-şi asume cheltuiala, carabinierii nu aveau nici o legătură. Însă, de luni întregi, primarul făcea urechea toacă şi mareşalul, cu cât acesta amâna să ia o hotărâre, cu atât se încăpăţâna să-l determine să ajungă la o soluţie.
Caporalul Marinara se baza tocmai pe insistenţa superiorului său, ca să facă pe îndelete anumite verificări înainte de a se întoarce la cazarmă, aşa cum avea ordin. Inspecţia pe care o făcuse cu puţin timp înainte într-o fericită singurătate, în vestibulul clădirii, îi revelase, fără dubii, că obiectivul hoţilor nu era birourile primăriei, ci tutungeria Onori, ce avea un zid exterior comun cu intrarea primăriei şi în care se deschidea o ferestruică zăbrelită.
Cu siguranţă încercaseră să dea lovitura în doi, poate în trei. Unul trebuie să se fi ascuns în holul de la intrare cu o seară înainte, lăsându-se închis înăuntru. Pe timpul nopţii, forţase intrarea principală, permiţându-i celuilalt, sau celorlalţi, să intre.
Ulterior, ajutându-se de o scară, sau urcându-se unul pe umerii celuilalt, încercaseră să ajungă la ferestruică, s-o scoată din ţâţâni şi să intre în tutungerie.
Însă, ajunşi acolo, se întâmplase ceva. Ceva care dăduse peste cap lovitura.
Marinara era sigur de asta. Dedusese din anumite pete mici de sânge pe care le observase pe pardoseala de la intrare, placată cu dale mari. Şi i se confirmase bănuiala când găsise pe jos lucrul acela pe care, fără să fie observat, şi-l strecurase cu repeziciune în buzunarul pantalonilor.
Îşi făcuse o idee exactă: nu numai despre dinamica tentativei de furt, ci şi despre identitatea hoţilor.
Trei nume îi dansau în cap: Fès, Ciliegia şi Picchio. Primii doi le erau deja cunoscuţi carabinierilor pentru antecedente de furtişaguri. În schimb, Picchio, de câteva luni, nu scotea capul afară din casă dacă nu era însoţit de unul dintre ceilalţi doi.
Toţi trei locuiau în complexul de case din vechiul centru al oraşului Bellano şi caporalul îşi începu verificarea cu Andrea Costa, zis Fès, a cărui casă se afla în aşa-zisa corte degli Adamoli, o curte de secol şaptesprezece în mijlocul căreia se ridica un palmier foarte înalt plantat în epoca fascistă, încercuită de edificii pe care lipsa de îngrijire şi umiditatea le deterioraseră de-acum până la ruină.
Se întâlni cu el în timp ce ieşea din casă.
Băiatul avea ochii umflaţi de somn şi nu dădu semne de mirare văzându-l pe caporalul care îi venea în întâmpinare.
- Unde te duci aşa de dimineaţă? întrebă Marinara.
- La rucru, răspunse Fès într-o italiană incertă.
- Uită-te-n ochii mei, zise caporalul.
Fès abia ridică ochii din pământ.
- Vrei să-i zâmbeşti frumos caporalului?
O uşoară expresie de zăpăceală apăru pe chipul tânărului.
- De ce? întrebă.
- Arată-mi dinţii.
Fès, dezorientat, abia îşi dezlipi buzele.
- Ce-i, întrebă pe urmă, o percheziţie?
- Du-te, du-te, zise caporalul.
- Po' să plec?
- Pleacă! strigă caporalul.
Ciliegia nici măcar nu era acasă. Mama acestuia îl informă pe caporal că plecase devreme, cu unul care făcea negoţ, era târg la Morbegno în ziua aia.
Caporalul mulţumi. Zise că, poate, avea să mai treacă pe seară.
Odată şters de pe listă Fès şi lăsat deoparte Ciliegia, îi mai rămânea Picchio, Eraldo Pozzi, care locuia cu mama lui uriaşă în două încăperi deasupra localului clubului muncitorilor.
Când Marinara trecu pragul clubului şi începu să urce scările ce duceau spre casa lui Picchio, simţi un miros pătrunzător în aer.
"Oţet", gândi el.
Poate era vreo butie de curăţat.
Mirosul de oţet deveni din ce în ce mai puternic pemăsură ce se apropia de uşa familiei Pozzi.
Când mama lui Picchio deschise, caporalul trebui să-şi ia batista şi s-o apese bine pe nas ca să reuşească să respire. Femeia se proptise în cadrul uşii, ocupându-l pe de-a-ntregul.
- Ce-i? întrebă ea cu un glas dogit de fumător de Naţionale.

Treizeci şi nouă de ani, peste o sută de kilograme greutate la un metru şaizeci înălţime, o faţă de câine bătut, cu două cearcăne lugubre care întunecau privirea şi doi negi mari, negricioşi, unul pe buza superioară, altul pe obrazul stâng: mama lui Picchio, ironia sorţii, se numea Angelina.
Îl cunoscuse pe soţul ei, Gualtiero Pozzi, în 1928, când ea era femeie de serviciu la închisoarea de plasă din Bellano, iar el, oaspete al acesteia.
Pe vremea aia, Gualtiero avea douăzeci şi cinci de ani. Ispăşea o condamnare de şase luni pentru fraudă în detrimentul societăţii electrice Orobica, la ale cărei cabluri se conectase direct şi cu uşurinţă, având în vedere că treceau chiar prin faţa geamului casei lui, renunţând astfel să facă o cerere regulamentară pentru instalaţie, contor şi factura de rigoare.
Cu ocazia procesului, judecătorul de plasă, sfătuit de mareşalul de carabinieri, exagerase puţin.
De fapt, fără să fi existat probe de netăgăduit, dar pe bună dreptate, Pozzi era suspectat ca autor al unei serii de furtişaguri ce aveau loc în sat de multă vreme: să-l scoată un timp din circulaţie i se păruse mareşalului o acţiune necesară. Astfel, judecătorul se lăsase convins şi optase pentru pedeapsa maximă.
În închisoare, Pozzi încercase să-şi fructifice timpul, făcându-i curte, când putea, Angelinei. Pe vremea aceea, fata nu era atât de grasă şi Gualtiero o tentase - mic, îndesat şi obraznic, îşi petrecea timpul cântând şi glumind, ca şi cum ar fi fost în vacanţă. În acelaşi timp, începuse să facă proiecte banditeşti pe care să le pună în practică atunci când avea să fie din nou în libertate. Unul dintre acestea îl realizase chiar de acolo, din detenţie.
Clădirea închisorii de plasă se înălţa chiar în piaţa Santa Marta, pe latura din faţă a bisericii cu acelaşi nume.
Celula lui Gualtiero dădea înspre piaţă, iar deţinutul, uitându-se la acel du-te-vino de credincioşi la biserică, socotise că în zilele cu mai mare aglomeraţie cutiile milei trebuiau să se umple de monede: deci putea fi fructuos să le uşureze.
Prin Angelina trimisese un bilet unui anume Vittorio Bellini, poreclit Brema, un salahor care îl ajutase adesea pe Pozzi la loviturile lui.
După indicaţiile primite, Brema începuse să treacă pe sub celula complicelui: dacă acesta îi dădea cale liberă cu un semn, confirmând că în cursul zilei mulţi credincioşi trecuseră pe la biserică, Brema golea cutiile.
În decurs de o lună avuseseră astfel loc trei furturi. La a patra tentativă, salahorul fusese prins cu mâna-n sac de un carabinier care supraveghea locul.
Pe dată, acesta invocase numele complicelui Gualtiero Pozzi.
Noul proces, la care Gualtiero se prezentase legat fedeleş, îi adusese alte şase luni de puşcărie. Dar şi nepieritoarea admiraţie a Angelinei.
Judecătorul, în schimb, nu-şi dădea seama cum intraseră în legătură cei doi, suspecta un intermediar. Totuşi, Gualtiero negase cu convingere: în afară de el şi de Brema nu era nimeni altul amestecat în furturile alea.
Pozzi îşi ispăşise pedeapsa până la ultima zi şi ieşise în martie 1930.
Angelina fusese singura persoană care-l aşteptase. Nădăjduia la o cerere de măritiş. Aceasta sosise.
Cei doi se căsătoriseră pe 10 mai 1930 şi exact după două luni Gualtiero murea, străpuns de unul dintre vârfurile ascuţite de la poarta vilei Pensa, pe când, noaptea, încerca să ducă la bun sfârşit una dintre spargerile lui.
Angelina, cu Eraldo în pântece, rămăsese singură.
Fusese necesar să-şi dubleze forţele ca să se întreţină pe ea şi pe cel care avea să se nască. Muncise ca fată-n casă, călcătoreasă, spălătoreasă. Totuşi, sarcina îi îngreuna munca, iar să încropească şi prânzul, şi cina nu era întotdeauna uşor.
Aşa se întâmplase că o vecină, într-o seară, în timp ce tăinuiau de la geam la geam, îi spusese că auzise că se dădea o pensie pentru obezi.
Chiar aşa se numea, "pensia obezilor", îi spusese vecina. O dădeau numai acelora care depăşeau o sută de kilograme.
Angelinei îi surâsese imediat ideea, nici măcar nu se gândise să verifice veridicitatea informaţiei. Convinsă că, în sfârşit, dibuise calea bună ca să-şi asigure traiul şi, mai ales, ţinând cont că îi lipseau doar vreo douăzeci de kile ca să depăşească baremul de un chintal, începuse să mănânce, orice şi la orice oră.
Tot ce câştiga se ducea pe mâncare.
Mai ales pe dulciuri.
În scurt timp, şi cu ajutorul sarcinii, ajunsese să atingă cele o sută de kile.
Din cauza tonajului, născuse greu. Cu toate astea, continuase şi după aceea să mănânce până ajunsese la cota de o sută douăzeci de kile, promiţătoare pentru ea.
"Aşa că", socotise femeia, "cu siguranţă nu-mi pot refuza pensia. Aici nu e vorba despre un kilogram în plus sau în minus. Sunt douăzeci în plus!"
Triumfătoare şi debordantă, se prezentase la autorităţi, la primărie, formulând cererea de pensie.
Primarul, în necunoştinţă de cauză, îl chemase pe secretar, care, auzind cererea, mai întâi de toate râsese în hohote.
- De unde dracu' o fi pescuit o asemenea tâmpenie? comentase pe urmă.
Angelinei nu-i rămăsese altceva de făcut decât să-şi ducă din nou acasă povara, îngrijorându-se pentru viitor.
Primarul, izbit de starea femeii şi mişcat până la compasiune de ingenuitatea ei, o pusese să se înscrie pe listele săracilor.
Se interesaseră de ea şi călugăriţele de la San Vincenzo, trimiţându-i ajutoare şi făcându-i rost de slujbe mărunte.
În ciuda acestor lucruri, sărăcia prinsese drag de Angelina, întregindu-se în cele din urmă cu apariţia unui diabet şi cu mijirea calităţilor fiului Eraldo, care păreau să copieze în tot şi în toate pe cele ale tatălui său Gualtiero.