A doua zi după moarte

Romanul A doua zi după moarte este cartea unei înălţări la cer. Prin ceea ce propune se poate spune că ar descinde din fantasticul sud-american, cu precizarea că autorul nu se complace în tot felul de eresuri pitoreşti, ci caută de fiecare dată sensul, aşa cum este încorporat în scenariul fantastic al cărţii. O tânără emigrează în Germania în anii '80, dar revine în ţară în anii '90, fiind uluită de ceea ce vede aici. Însoţită de un bărbat bizar, ea traversează toate etapele unei purificări severe, până în momentul în care reuşeşte să se desprindă complet de balastul existenţei fizice. Romanul poate fi socotit şi un conflict dintre Teorie reprezentată de un grup de intelectuali, prieteni ai tinerei, şi Faptă, aşa cum tânăra şi-o asumă, ieşind astfel din sfera dezbaterilor sterile. Aşa cum spun majoritatea misticilor, acolo unde este instinct puternic există şi chemare spirituală. Este şi cazul eroinei noastre a cărei viaţă palpitantă nu s-a bazat pe ceea ce putem numi geniul cuminţeniei. Dimpotrivă, ea a riscat, pendulând între păcat şi virtute până când întreaga ei creaţie ajunge să se învecineze cu sfinţenia.


Valurile de arşiţă cădeau în cascadă prin ferestrele deschise ale azilului. Curentul de aer era prea fierbinte pentru a-i răcori pe bieţii bătrâni toropiţi şi palizi. Îşi descheiaseră bluzele de pijama până la brâu şi stăteau tolăniţi în fotoliile de răchită putredă care scârţâiau la cea mai slabă mişcare. Totuşi nu se rupeau, fiindcă cei care se aşezau în ele erau mai degrabă spectre decât oameni în carne şi oase. Lumina intensă, aproape halucinatorie tocmai din cauza intensităţii, îi înfăţişa în toate detaliile descărnării. Pieptul le atârna ca un uger stors, muşchii moi, ca nişte cârpe, fluturau în jurul oaselor subţiri. Le tremurau mâinile şi fălcile şi abia mai silabiseau câte un articol de gazetă. Pavel Apostol, în putere comparativ cu ei, părea un fel de conducător într-o lume a neputinţei. El le organiza de altfel amărâţilor programul zilnic, iar lectura, ca şi obligatorie, a articolului de care îi vorbise lui Petru, intrase tocmai într-un asemenea program. În adâncul său era mulţumit că reuşeşte să-şi găsească astfel un rost, administrând timpul celorlalţi. Când apărea un infirmier sau chiar un medic, se grăbea să-i dea raportul, declarând că toate se află sub control. Medicul râdea de felul răspicat în care i se vorbea. În realitate, puţin îi păsa de toţi nenorociţii. Ştia că în asemenea condiţii de decădere puţini îşi mai amintesc de fosta lor demnitate. Sunt nostalgici, dar fără puterea de-a se revolta faţă de halul în care au ajuns. Se compară cu ce erau odinioară, dar comparaţia cade la rândul ei în aceeaşi zonă lăbărţată, molatică, a fiinţei lor pasivizate. Dacă unul dintre aceşti pensionari are calităţi de şef, poate foarte uşor să se impună. Pavel, însă, în ciuda momentelor de autoritate, era în fond la fel de absent ca şi ceilalţi, supus aceleiaşi nostalgii dizolvante faţă de ce fusese şi ce ajunsese între pereţii azilului. Singura relaţie propriu-zisă o avea cu infirmierul Păsculete. Acesta nu mai era atât de tânăr, părul i se grizonase, iar statura sa atletică din anii şcolii militare se masificase acum, arătând ca un urs în care mai tresărea din când în când instinctul de cerber. Mormăi ceva inteligibil în momentul când făcu cunoştinţă cu Petru Bota. Apoi se scuză şi dispăru.
- Nu prea e în apele lui astăzi, comentă Pavel, dar altminteri, cum vă spuneam, e cel mai de treabă. Toţi infirmierii sunt nişte neamuri proaste, numai el se poartă cu noi aşa cum scrie la carte. Şi cu ceilalţi dinaintea noastră s-a purtat la fel de omenos. Când s-a angajat aici nu avea nici 20 de ani, era pâinea lui Dumnezeu. Aşa am auzit. Impresia generală a fost aceea că băiatul voia să ispăşească o vină mare. Mă înţelegeţi domnu' Petru? Până la urmă s-a aflat despre ce e vorba. Nu cred că a mărturisit el sau, poate, într-un moment de slăbiciune, l-a luat gura pe dinainte. Şi cineva ager, ca mine, a băgat la cap. Vă daţi seama, a trecut o veşnicie, dar parcă a fost ieri. Ce făceam pe atunci? Sugeam de la nea Ghiţă Apostol tot ce puteam, viaţă dulce, trai pe vătrai. De unde să ştiu că aici, în ţară, la noi, aveau loc miracole, ha, ha! Ah, aş da orice s-o cunosc pe fata aia pe care a violat-o Victoraş! Dar cine ştie ce s-a întâmplat în realitate? Neexistând nicio reclamaţie, el n-a putut fi băgat la apă, dar plecarea lui din şcoala militară şi retragerea aici într-un azil arată că a fost foarte zdruncinat.

Pe măsură ce Pavel vorbea, Petru devenea tot mai atent, copleşit de iureşul neprevăzutei povestiri. Deşi îi repugnau asemenea subiecte de scandal - violuri, furturi, tâlhării -, de data aceasta părea interesat, iar o presimţire adâncă îl făcea să creadă că va afla lucruri foarte grave.
- A violat pe cineva?, întrebă el temător, de parcă s-ar fi temut că nu a auzit bine.
- Dar nu v-am spus?, se răsti puţin Pavel. Cine să ştie însă ce a fost de fapt? Fata nu s-a plâns, nu există dovadă şi totuşi ceea ce s-a petrecut atunci între cei doi e uluitor. Victoraş mi-a povestit numai mie. A fost o scenă de vis, de coşmar, pe care şi-ar dori-o orice bărbat sau nu şi-ar dori-o, depinde cum priveşti situaţia. Eu, care am avut femei cu duiumul, îmi dau seama că experienţa în sine a fost unică, dar după aceea, după ce-ţi revii, după ce te trezeşti din delir, mai eşti oare în stare să-ţi reiei viaţa de la capăt? În niciun caz! Cât de tare era Victoraş, băiat de la ţară, fără mofturi, şi tot a clacat. A simţit că s-a rupt ceva în el sau că a secat şi atunci s-a retras aici să spele pişatul boşorogilor. Normal ar fi fost să ia calea mânăstirii, dar probabil că ispăşirea prin azil e mai aspră. Plus că Victoraş nici nu e aşa credincios, se închină rar, aici, printre noi, îşi petrece majoritatea timpului şi, când n-are treabă, rezolvă cuvinte încrucişate. Nici viaţă personală nu are, de căsătorit nu s-a căsătorit, dar după experienţa teribilă cu puştoaica era de înţeles să rămână singur, fiindcă, ce mai tura-vura, v-o spun pe şleau, nu i s-a mai sculat! Vă daţi seama ce nenorocire? Flăcău tânăr... Dar haideţi să vă spun povestea de la început. Merită s-o ţineţi minte. Ar fi frumos să v-o relateze chiar protagonistul, dar ursuz cum e, mă tem că nu va scoate o vorbă. Eu am avut succes şi l-am înduplecat să mărturisească. Cred că a regretat pe urmă, dar era prea târziu. Îşi descărcase sufletul, nu mai putea să-l umple la loc. Nici părinţii lui de la ţară nu au ştiut o iotă din ce s-a petrecut în duminica blestemată când a luat permisie de la unitate ca să iasă în oraş să se distreze. Ce mai distracţie! Au murit amărâţii de durere că s-a ales praful de băiatul lor. Se mândreau cu el că iese ofiţer de infanterie şi când colo s-au trezit că a renunţat la armată şi a ajuns să care plosca bătrânilor. Groaznic! Îmi închipui ce a fost în sufletul ţăranilor ălora, dar după atâta vreme lucrurile pot fi cercetate la rece. Nu ne mai emoţionează şi putem judeca. Deci să recapitulăm. O duminică obişnuită, elevii din anul doi primesc permisie şi ies în oraş. Nu se grăbesc, o lălăie, au toată ziua la dispoziţie. Se gândesc să meargă la un local, la un film, numai Păsculete al nostru, retras şi interiorizat cum îi e felul, se decide să se separe de ceilalţi şi să se ducă în Dumbrava Sibiului, curăţenie, nepoluare, lacrimă a cerului pe pământ... Încerc, domnu' Petru, să vă vorbesc aşa cum mi-a vorbit. E dotat cu o sensibilitate deosebită, iar experienţa aceea care la nici 20 de ani i-a deturnat viaţa a semănat în el vocaţia profunzimilor. De atunci nu se mai exprimă ca un nătărău, aşa cum fac eu şi alţii ca mine, ci vorbeşte ca dumneavoastră, preţuieşte ideile, vede semnificaţii la fiecare pas, îşi alege cuvintele, e dat dracului. În oaza aceea, înconjurat de murii bătrânului Hermannstadt, a avut loc ireparabilul. Vedeţi ce ticăloasă e viaţa? Tocmai când ţi se pare că ai reuşit să eviţi răul, taman atunci te loveşte la cap! Adică tânărul Păsculete nu ieşise în permisie ca să se îmbete sau să agaţe femei cum făceau colegii lui, ci se dusese în mijlocul naturii ca să fie la adăpost de orice ispită, ha, ha, şi când colo tocmai de aici s-a ivit surpriza care l-a distrus. Domnu' Petru, îmi dau seama cât de şubrezi suntem şi lipsiţi de apărare. Depindem de un fleac, un amănunt, o virgulă. De ce nu ne avertizează nimeni? Dacă tânărul Păsculete bănuia atunci ce-l aşteaptă, păi nu s-ar fi dus mai degrabă să tragă la măsea, să chiuie şi să înjure cu toţi camarazii, apărându-se de destin prin zidul construit din vulgarităţi? Colectivitatea protectoare, ne topim în mocirla ei caldă şi nu ne mai pasă. Aşa trebuie trăit, domnu' Petru, de aia ni s-a dăruit şi pleaşca comunismului de care n-am ştiut să profităm aşa cum ar fi trebuit şi ne-am bucurat ca imbecilii când am scăpat. Dar săracul Victoraş, suflet curat, pur, intransigent, ce şi-a zis: ia să nu mă duc eu la un loc cu toţi beţivanii, să fiu intelectual, să mă însingurez, să fiu precum Hamlet cu cartea în mână, deplângându-şi exilul pe acest pământ barbar. Ha, ha, atât de bine s-a izolat, că până la urmă a dat de belea. Nu înseamnă, domnu' Petru, că în acest fel i-a furat diavolul destinul? Dumneavoastră mi-aţi vorbit odată la spital pe această temă. Stăteam lungiţi în paturile acelea împuţite şi le aşteptam pe secăturile de infirmiere să ne deşerte plosca. Mi-aţi spus că dracul, demonul, cum l-aţi numit, nu acţionează niciodată pe faţă, explicit, stă în schimb la pândă, mascat, iar în clipa când ne simţim mai bine şi ne e lumea mai dragă, atunci intră în rol şi ne dă peste cap toate planurile. Şi, normal, cei singuri sunt primii expuşi acţiunilor sale. Asta nu mi-aţi mai spus-o, dar am tras eu concluzia, că nu-s prost. Oricât de sfântuleţ păreţi, ca un copil de câţiva ani, sunt convins că l-aţi cunoscut pe Necuratul din belşug. Vă rog, nu vă supăraţi, rămâneţi! E păcat să plecaţi tocmai acum. Dacă n-aţi fi simţit că puteţi afla de la mine ceva de mare importanţă m-aţi fi uitat din momentul când aţi ieşit pe poarta spitalului şi nu m-aţi mai fi căutat. Logic, nu? Dar vă încăpăţânaţi, nu vreţi să recunoaşteţi evidenţa şi vă sare ţandăra dintr-un fleac când ştiţi mult mai bine decât mine că tocmai cei singuri, indiferent cât de severi şi atenţi ar fi cu ei înşişi, sunt expuşi cel mai uşor demonului. Vă place cum am ajuns să vorbesc? Întotdeauna am vorbit bine când am avut de-a face cu oameni deosebiţi, aşa cum sunteţi dumneavoastră. Mă stimulaţi şi în felul acesta avem amândoi numai de câştigat.

Petru îşi luă fruntea în palme, se aplecă puţin şi stătu nemişcat mai multe clipe, până când scaunul de răchită pe care era aşezat pârâi şi-l trezi astfel la realitate.
- Continuaţi, domnule Apostol, spuse el încet. Sunt pregătit să ascult orice.
- Nu cred, ripostă celălalt răutăcios. Dar, oricum, aţi pornit pe drumul cel bun. Viaţa dumneavoastră de până acum, de om cuminte, smerit, cu pulsiuni moderate, care a ştiut mereu să evite complicaţiile, să scape de angarale, se apropie de un punct critic. Aţi teoretizat mereu, aţi pus în prim-plan problema încercărilor decisive, fundamentale, dar niciodată nu v-a trecut prin minte că dumneavoastră înşivă puteţi fi eroul unei asemenea întâmplări. Vă cunosc bine, domnu' Petru, fiindcă am dus o viaţă haotică, dezordonată, şi atunci cei care sunt exact opusul meu mi se dezvăluie foarte limpede. La început îi consider neverosimili, pe urmă mă intrigă şi vreau să-i demontez piesă cu piesă. După ce-i desfac şi-i recompun, pot spune că-i cunosc ca pe propriul buzunar. Dar să mă întorc la subiect. Mi se pare că vă pierdeţi răbdarea şi aţi avea chiar dreptate de data aceasta să vă supăraţi pe mine.

Făcu o scurtă pauză şi rânji satisfăcut de felul cum îşi construia discursul.
- Ei bine, reluă el, acolo, în Dumbrava Sibiului, în mijlocul naturii înmiresmate şi inocente, bietul Victoraş Păsculete, elev în anul doi sau trei al şcolii militare de ofiţeri activi, a trăit o experienţă crucială. Găsise şi el un loc minunat, umbros, răcoros, departe de oameni şi de animale, doar gâzele să-i bâzâie pe la nas şi, ca toată regia să fie pusă la punct, mai auzea şi susurul unei ape - ce poate fi mai frumos? - când în plin repaus câştigat în acel Paradis natural, ce credeţi că i se întâmplă? Demonul, nu-i aşa, îşi face apariţia, Măria sa, dar nu sub forma unei femei căzute, şleampete, nici nu ar fi avut de altfel ce căuta o târâtură în zona aceea, nici, eventual, sub forma unei ţărănci grase, solide, crescute la ţâţa vacii, care ţine la tăvăleală de dimineaţă până seară, ci, aici e nebunia, sub forma unei copile. Ce duios! Nu vi se pare că într-adevăr a fost diabolic destinul cu bietul Victoraş? Când moţăia şi se simţea mai bine ca niciodată, ieşi ca din pământ în faţa lui un înger de fetiţă, cu părul lung, negru, pieptănat pe spate, într-o rochiţă cu buline, cu sandale în picioare, culegând albăstrele şi margarete, ha, ha! Magistral, domnu' Petru! Văd că vi se încreţeşte pielea şi vă aşteptaţi să ascultaţi cele mai mari grozăvenii. Ne apropiem de punctul culminant şi vă asigur că n-o să regretaţi timpul pierdut alături de mine. Victoraş, ameţit puţin din cauza luminii şi a parfumului florilor de câmp, se trezeşte auzind foşnet în apropiere şi atunci o vede pe copilă. Când mi-a relatat aceste isprăvi de la care a trecut atâta vreme, a stat tot timpul cu ochii plecaţi, fiindu-i evident ruşine de ce a urmat, dar în acelaşi timp lăsa impresia că face un mare efort nu atât pentru a reconstitui secvenţele - ceea ce nici nu era foarte greu, fiindcă nici nu avea cum să le uite -, cât pentru a le lămuri. Totul a plonjat imediat într-o obscuritate densă care nici nu poate fi pusă doar pe seama instinctului sexual, mai ales că fetiţa aceea nici nu avea cum să trezească pofte dubioase decât doar unui pedofil înrăit, cum nu putea fi bietul Victoraş. El mi-a mărturisit că pe atunci experienţa lui cu femeile era destul de sumară. Nu mai era virgin, se culcase cu o vădană de la el din sat, care nu-i crease niciun fel de probleme, dar nici nu-i oferise mari satisfacţii. Căzuse în ea ca într-o căldare şi după câteva mişcări brutale ieşise de acolo cu sentimentul pagubei şi al inutilităţii. Femeia îi dăduse apoi un picior şi-l zvârlise câţiva metri mai încolo, spunându-i că nu e bun de nimic şi se aşteptase la o prestaţie superioară din partea lui. Nu e exclus ca acel semieşec să fi contribuit la violul ce a urmat în Dumbrava Sibiului. Spun viol, însă cu mare rezervă. Din câte am înţeles, nu a fost vorba de aşa ceva. Ca dovadă că Victoraş nu a primit nicio condamnare. De fapt, a scăpat de puşcărie fiindcă fetiţa nu a depus plângere şi a arătat o discreţie cu totul şi cu totul nefirească pentru vârsta ei. Cât să fi avut pe atunci? La sfârşitul partidei sexuale, fiind o apă de sus până jos, săracul Victoraş a întrebat-o totuşi câţi ani are. Fetiţa a râs atunci răutăcioasă, spunându-i că vârsta ei nu are absolut nicio importanţă şi ar fi mai bine să se gândească la vârsta lui, deşi nici pentru el aceasta nu mai înseamnă nimic. Şi aşa a şi fost fiindcă de atunci, după consumarea acelui viol bizar, Victor Păsculete nu a mai putut să se atingă de nicio femeie. Dar să reiau povestea amănunt cu amănunt.

Pavel îşi trase sufletul după prima parte a povestirii. Fălcile îi tremurau ca ale unui buldog. Erau numai ei doi în salonul de protocol al azilului şi depănau o istorie bizară, din care erai tentat să nu crezi o iotă, numai că Petru Bota, după ce trăise toată viaţa printre cărţi, avea acum prilejul să se apropie de o dezvăluire care îl făcea să frisoneze şi din faţa căreia dorea totuşi să se retragă.
- Mai bine v-aţi opri aici, scânci el ca un copil.
- Cum să mă opresc, drăguţe domn! Dar nu de aia aţi venit? Nu ca să auziţi o istorie fără pereche? În faţa fetiţei dezgheţate, bietul Victoraş, îmbrăcat în uniforma sa militară, centiron, ghete în picioare, simţi că se sufocă şi este cotropit de un val mare de căldură. Nu putea să-şi explice ce se întâmplă cu el. În primul moment, când îşi mai păstra încă un strop de luciditate, fusese înclinat să creadă că are în faţă o vrăjitoare deşi, vă daţi seama, cum era el crescut la şcoala militară, cu învăţământ politic, marxism, în niciun caz nu ar fi putut să creadă că ar mai fi pe lumea asta vrăjitori şi vrăjitoare şi taman lui să i se arate, Victoraş e un specimen curat - v-am spus -, obsedat de puritate, de neprihănire, un flăcău odată flăcău, nu tocmai dispus să se supună regulilor nescrise ale colectivităţii, gata s-o facă pe însinguratul, deşi habar n-avea el pe atunci ce-i aceea singurătatea în toată splendoarea şi pârjolul ei. Da, nea Pavele, îmi povestea bietul de el anii trecuţi, în timp ce curăţa dormitoarele, mi-a trecut aşa prin minte gândul că fetiţa ar putea fi o vrăjitoare, mai ales că nu mai părea un copil. La început am crezut că avea doar vreo zece anişori, dar pe neaşteptate aspectul ei s-a modificat, nu în sensul că s-ar fi maturizat, rămânea acelaşi copil drăguţ, dar nevinovăţia pe care o citeşti numai pe faţa copiilor dispăruse cu totul şi, repet, deşi nu se transformase fizic, îmi lăsa impresia că este parşivă şi versată ca ultima cocotă, şi abia aşteaptă să şi-o tragă. Mi-a luat dracul minţile, nea Pavele, ăsta-i adevărul, nu pot să-l ascund, am întins atunci mâinile spre ea şi fata a făcut câţiva paşi, dar în loc să vină în braţele mele, a râs puţin viclean, bătându-şi joc de gestul meu de îndrăgostit, şi s-a întors cu fundul. Nu pot să zic că se mişcase aşa ca să mă tenteze. Nu şi-a ridicat fusta, mai degrabă voia să-mi arate şoldurile ca să văd că nu e formată şi, în consecinţă, ar fi mare păcat să mă ating de ea. Într-adevăr, stătea aplecată în faţa mea şi părea îngrozitor de subţire şi fragilă. Îţi venea să-i dai câteva la poponeaţă că nu e cuminte şi umblă de una singură. Dar uitându-mă atunci la figura ei întoarsă spre mine, m-a izbit din nou aspectul parşiv, viclean, ademenitor. Chicotea, dându-şi seama că sunt într-o mare dilemă şi nu ştiu ce să fac. Am fost atunci sigur că e o vrăjitoare din acelea pe care Occidentul le-a torturat, le-a ars pe rug şi de care noi, ăştia din Răsărit, n-am avut curajul să ne atingem, lăsându-le să-şi facă de cap. Nu le-am stârpit când trebuia şi ele s-au înmulţit... Vedeţi, domnu' Petru, ce interesant a pus problema Victoraş, adică a vrut să sugereze că în altă parte nu s-ar fi putut întâmpla ce i s-a întâmplat lui sau urma să i se întâmple. Noi, aici, în Orient, am trăit într-o promiscuitate periculoasă, neştiind să facem ordine, fiind intoxicaţi cu datini şi eseuri, parcă aşa se spune, o lume senzorială foarte bogată, în care te scufunzi ca într-o mlaştină şi de unde nu mai ieşi. Ehe, fiertura asta a femeii şi naturii, cum mai clocoteşte... iar noi, bărbaţi nevolnici, neapăraţi, cădem în bulboanele ei, ne sufocăm, ne înecăm şi, dacă ne mai scoate cineva la suprafaţă, arătăm ca nişte şobolani umflaţi. Vă place cum vorbesc? Trebuie să vă placă, aşa cum şi mie îmi plăcea să-l ascult pe Păsculete. În două vorbe, ca să n-o mai lungesc, fiindcă simt că nu mai puteţi să mă urmăriţi cu atenţie, ce s-a întâmplat? Bietul Victoraş şi-a pierdut controlul, a văzut negru înaintea ochilor, sau roşu, cum preferaţi, şi s-a năpustit asupra fetiţei. Era linişte, natura, parcă în perfectă complicitate cu violul ce se consuma atunci, nu protesta în niciun fel. Murii Sibiului sticleau stins învăluind scena acelei pângăriri în lumina blândă, tăinuitoare a după-amiezii. Ah, ce frumos, ce romantic, ce te mai servesc cuvintele când de fapt ţi-e silă de ele fiindcă nu folosesc la nimic!

Sărmanul Victoraş are memoria nealterată, dar sula lui a rămas de atunci moale ca un zgârci. Vă puteţi închipui aşa ceva, domnu' Petru? În fine, scuzaţi-mă, presupun că experienţa dumneavoastră sexuală e egală cu zero, dar, orişicât, nu vă e greu să faceţi un mic efort de imaginaţie şi să vedeţi ce s-a întâmplat, cum a penetrat-o flăcăul nostru militar pe fetiţa parşivă şi după primul ţipăt al efracţiei, al deflorării, s-a prăbuşit bietul Păsculete ca într-o hrubă neagră, o gaură a pământului care l-a supt, până n-a mai rămas picur de vlagă în smochinele testiculelor sale. A fost o ejaculare continuă, fără întrerupere, un orgasm ca o rupere de nori, potop, prăpăd, turme de bivoli una după alta îşi dădeau drumul în găurica fetiţei, dar ce găurică, găuroi, găuroaie, cavernă. Flăcăul nostru a pierdut, evident, noţiunea timpului. Era un picamăr, un perforator din astea automate cu care sparg muncitorii asfaltul, duduia şi mugea, curgea transpiraţia pe el de parcă ar fi stat sub şiroaie de apă. Pe de altă parte, vă daţi seama sau nu vă daţi, satisfacţia atinsese cote maxime. Doar zeii sau bivolii, cum vă spuneam, pot să facă dragoste cu o asemenea intensitate. Noi, oamenii, suntem făpturi plăpânde şi decente, chiar dacă ne place să visăm toate porcăriile de pe lume. Numai că săracul Păsculete - de fapt de ce-l numesc sărac? - fericitul, bogatul, divinul a trăit în carne şi oase orgia noastră visată şi dorită. Care a fost însă preţul desfrâului său? Într-un târziu, a căzut pe spate, fără pic de putere, bun de luat cu targa de acolo, stors, istovit, dezagregat, în timp ce vrăjitoarea, fetiţa blestemată, s-a aplecat deasupra lui, l-a privit în ochi şi i-a şoptit doar atât, mulţumesc, o mulţumire atât de nevinovată, cum numai un copil poate să mulţumească părintelui sau fratelui mai mare că i-a cumpărat o jucărie sau o prăjitură. Apoi, imediat, a început din nou să râdă...