Gena lui Isis

O trilogie fascinantă despre adevăr şi înşelăciune, dragoste şi dorinţă, catari şi Biserică, Templieri şi secretele vechiului Egipt - şi, nu în ultimul rând, posibilitatea existenţei unei chei genetice către nemurire.

Mia Montrose este o australiancă din secolul XXI, cu un doctorat în limbi vechi, căreia tocmai i s-a oferit cea mai promiţătoare slujbă din cariera ei.

Ashlee Granville este o clarvăzătoare din secolul XIX, silită să-şi reprime harurile atunci când iese pe piaţa matrimonială a cercurilor de elită din Anglia.

Lillet du Lac este o preoteasă din secolul XIII aparţinâd unui străvechi ordin, protejat acum de catari, care le rezistă pentru ultima oară francilor romano-catolici în marea fortăreaţă Montségur.

În pofida distanţei în timp şi în spaţiu şi a diferenţelor culturale, cele trei sunt unite de apartenenţa comună la vechea linie de sânge a regilor Graalului şi de sacra genă a lui Isis, pe care o poartă.

Adevăr şi înşelăciune, dragoste şi dorinţă, catarii şi Biserica, Templierii şi secretele Egiptului antic - toate acestea joacă un rol într-o mare aventură, aflată sub semnul posibilei existenţe a unei chei genetice spre nemurire.


Din jurnalele post-Sinai ale lui Lady Ashlee Granville-Devere

Cei care m-au cunoscut în cursul vieţii v-ar zice că m-am născut în 1817, în zorii epocii motoarelor cu aburi.

Ca unică fiică a baronului de Suffolk, onorabilul lord Granville, aţi crede că n-aş avea de ce mă plânge în privinţa primilor ani ai copilăriei mele. Să mă fi născut conformista pe care şi-au dorit-o părinţii mei, n-aş fi avut nici un necaz cu ei şi nu i-aş fi făcut nicicând "de ruşine", aşa cum s-a întâmplat. Să fi fost fiul şi moştenitorul numelui pe care şi l-a dorit tata, tot aş fi fost la cuţite cu el, iar numele meu ar fi fost tot Ashlee Granville, doar că prenumele s-ar fi terminat într-un "y". Îndrăznesc să spun că tare mi-ar fi plăcut libertatea cuvântului acordată în virtutea sexului masculin, dar chiar şi aşa, percepţiile şi părerile mele tot ar fi fost ignorate.

Căci ceea ce credeam odinioară a fi fost dezacordul tatălui meu ştiu acum că erau doar frica şi vinovăţia lui, de care nu s-ar fi eliberat prin nici un mijloc de convingere.

N-a fost vina mea că m-am născut cu darul de a vedea cele nevăzute în toţi şi în toate. Mai mult, a fost o condiţie preliminară a educaţiei mele să nu-i sufăr pe bigoţi, pe mincinoşi, pe şarlatani şi pe ipocriţi. Cine ar putea sta cu mâinile în sân, privind senin cum asemenea creaturi îi duc de nas pe oamenii cumsecade, distrându-se pe seama lor? În nici un caz eu. Lăsaţi-mă să mă explic.

Încă din fragedă pruncie, credeam că oricine s-ar putea acorda la gândurile nerostite ale celor din jurul lui şi la efectele lor asupra obiectelor cu care venea în contact, astfel încât tot ce se spunea şi se făcea în de­cursul orelor diurne mi se părea o şaradă comică de dragul plăcerii. Gândeai un anumit lucru, după care spuneai exact ceea ce oricine alt­cineva dorea să audă de la tine, chiar dacă asta însemna să-ţi trădezi propria judecată. Dacă toţi puteau să audă ceea ce gândeai cu adevărat, atunci de ce să nu o spui cu glas tare? De fapt, de ce să te oboseşti să mai vorbeşti? Încercările mele de a rectifica această activitate prostească se terminau întotdeauna cu multe oftaturi, cu certuri între adulţi, cu faptul că mă trimiteau în camera mea, cu lacrimi, de obicei ale mele. Am învăţat că şarada verbală de fiecare zi a minciunilor reuşea să păstreze pacea între oameni, aşadar am ajuns şi eu să mă deprind cu acest joc, pentru a-i împăca şi a le face plăcere celor mai în vârstă decât mine.

Din fericire, exista o singură persoană pe lume care ţinea cu adevărat la mine şi îmi slujea interesele din toată inima, iar această santinelă era dădaca mea, Bea, prescurtare de la "Beatrice". A fost prima care şi-a dat seama că aveam un har ce venea dintr-altă lume, pentru care, cu numai un secol în urmă, aş fi fost arsă ca vrăjitoare. Bea nu era o femeie cu educaţie aleasă, însă era destul de isteaţă ca să mă înveţe să-mi păstrez observaţiile pentru mine. Să fi fost talentele mele limitate la o singură abilitate, mi-ar fi fost posibil să-mi ascund harul parapsihologic. Dar, aşa cum v-ar zice orice medium bun, fenomenele paranormale se manifestă în nenumărate forme şi în cele mai neaşteptate momente. Cum ar putea un copil să aleagă între ceea ce este normal şi ceea ce nu este normal, de vreme ce, pentru el, fiecare experienţă este nouă şi extraordinară?

Pe cât pot să-mi aduc aminte, tot ceea ce mi-am dorit vreodată în viaţă a fost să explorez. Până când am învăţat să citesc, ba chiar să stau pe un scaun destul de mult încât să ascult până la capăt o poveste, toate păţaniile mele s-au petrecut în marile curţi ale proprietăţilor noastre. Tatăl meu avea mai multe, iar noi ne mutam dintr-una într-alta, în anotimpul potrivit, aşa cum era obiceiul celor din vârful scării sociale. Adoram vieţuitoarele naturii: neobişnuitele fiinţe care vegheau asupra pământului, ca şi celelalte care se hrăneau şi îşi duceau traiul pe suprafaţa lui. Majoritatea semenilor mei credeau că primele nu erau decât personaje fabuloase, căci de câte ori le vorbeam adulţilor despre ele, primeam surâsuri vagi şi o mângâiere pe creştet. Am descoperit mai târziu că mama mea, presupunând că Bea îmi umplea capul cu basme, se răstea adesea la ea pe acest subiect. Bea nu i-a divulgat niciodată că adevăratul izvor al inspiraţiei mele era propria-mi percepţie.

Eram conştientă de faptul că un mare număr de duhuri fără trup locuiau pe proprietăţile noastre, atât în conace cât şi în dependinţele lor. M-am decis să le ignor, întrucât erau, în principal, spirite amare şi nu-mi păreau o companie prea plăcută. Puteam discerne cu uşurinţă morţii, umbre cărora le lipsea coloratul corp de lumină din centrul fiecărei fiinţe.

"Umbre" este un termen pe care l-am folosit mai târziu în viaţă când mă refeream la majoritatea stafiilor, căci nu erau altceva decât simple umbre ale sufletelor lor, reziduul nedorit şi inutil lăsat în urma sa de spirit după ce se urca în sfere mai înalte. Acest termen constituie, într-adevăr, o denumire mai potrivită pentru acest tip de entităţi.

În decursul anilor mei de formare, am învăţat cum să interpretez cu mai multă acurateţe culorile pe care oamenii le emiteau prin corpul lor de lumină, dar anumite presupoziţii mi-au venit în mod firesc, încă din primii mei ani de viaţă, cum ar fi să mă feresc de oamenii cu pete mari de întuneric. Şi să nu mă apropii de tata decât atunci când corpul lui de lumină se dilata, ceea ce însemna că era în toane bune.

Când o persoană individuală genera cantităţi apreciabile de energie din centrii de lumină ai formei subtile, corpul de lumină creştea, devenea mai puţin dens şi mai plin de lumină. Corpul de lumină ajungea să se hrănească cu energie, să sporească în energie şi să facă schimb de energie cu orice altă vieţuitoare cu care venea în contact, prin forma lui dilatată. Dar atunci când o persoană individuală era secată de energia vitală, corpul său de lumină se retrăgea în jurul trupului său ca să formeze un fel de scut, până când se reîncărca şi putea iar să contribuie cu energie la lumea din jurul său.

Nu scăpase observaţiei părinţilor mei că aveam o îndemânare nefirească de a găsi obiecte pierdute şi că puteam prezice evenimente, precum schimbările de vreme, oaspeţii neaşteptaţi şi aşa mai departe. Acest aspect al firii mele era pe larg acceptat de toată lumea din casă şi era lăudat de părinţii mei, întrucât li se părea inofensiv, până în vara anului 1825, chiar înainte de ziua în care împlineam opt ani.



Din jurnalele de copilă ale domnişoarei Ashlee Granville

Contele de Derby, sau lordul Cavandish, care studiase la Universitatea Oxford împreună cu tatăl meu, era oaspetele nostru la întoarcerea sa din Europa, în drum spre reşedinţa lui din Derby. Soţia lui, lady Cavandish, contesă de Derby, îl însoţea.

Sosiseră după-amiaza şi, cu toate că se lăsa seara, oaspeţii noştri nu reuşeau să se destindă. Lordul Cavandish îşi pierduse darul pe care i-l dăduse tatăl lui pe patul de moarte, un ceas de buzunar. Lordul nu era deloc în apele lui, încercând să-şi imagineze unde ar fi putut rătăci ceasul, ori dacă şi când i-ar fi putut fi furat.

Supărat în sinea lui că grijile asociatului său îi distrăgeau atenţia de la importantele lor dezbateri pe teme naţionaliste, tata trimise slujitorii să mă aducă din odaia copiilor.
- Ea parc-ar avea un al şaselea simţ, l-am auzit grăind pe tata, pe când coboram în sala de primire, iar tonul jovial cu care vorbea trezi mândria în mine.

Rareori i se întâmpla să mă pomenească vreodată, cu atât mai puţin să se laude cu harurile mele neobişnuite.
- Întrucât acest... simţ suplimentar al fiicei mele este ceva extraordinar, încercăm să-l ţinem numai pentru noi, înţelegi? Totuşi, de vreme ce pare a fi singurul procedeu care ţi-ar putea descreţi fruntea, îmi pun nădejdea în tine că vei păstra secretul celor ce se vor petrece.
- Dragul meu lord Suffolk, nici nu mai încape discuţie! îl asigură pe tata lordul Cavandish.

Întrucât casa noastră din Suffolk era reşedinţa care îi conferea rangul de baron de Granville, oamenii i se adresau tatălui meu în conver­saţie cu titlul de "lord Suffolk", iar mamei mele, cu cel de "lady Suffolk", ceea ce era valabil şi pentru lordul Cavandish, pe care îl numeau în discuţii "lord Derby", de vreme ce reşedinţa sa din Derby îi aducea titlul de conte. Doar într-o scrisoare sau o invitaţie scrisă, lordul şi lady Cavandish ar fi fost menţionaţi drept "conte", respectiv "contesă de Derby". La fel, un baron şi soţia lui nu erau numiţi niciodată "baron" şi "baroană" de egalii sau superiorii lor, ci întotdeauna ca "lord" şi "lady", în oricare comitat ar fi fost situată reşedinţa ce le-ar fi conferit titlul. Cineva putea să fie conte într-un comitat şi baron într-altul, de unde titlul inferior şi reşedinţa respectivă ar fi fost moştenită de primul născut, până în momentul în care moştenea titlul mai înalt de conte şi îl trecea, la rândul lui, pe cel mai puţin însemnat de baron primului său născut.
- Chiar crezi că fiica ta va fi în stare să-mi localizeze comoara? dori să ştie contele curios, pe un ton în care se citea o speranţă disperată.
- Aş putea să pun rămăşag, îi garantă tatăl meu, şi ştii prea bine că nu sunt un parior.

Bea bătu la uşa bibliotecii personale a tatălui meu şi, când el îi răspunse cu un "Intră!", doica mă îndemnă să o fac, cu un semn aprobator din cap. Pe când făceam cunoştinţă cu contele de Derby, am dedus că arăta mai fericit pe dinafară decât pe dinăuntru.

Corpul de lumină al lordului era înnegurat, mai ales în jurul inimii, şi, cu toate acestea, simţeam că nu era un om rău, mai mult un torturat decât un torţionar. Apoi am remarcat ceea ce părea să fie un cuţit întunecat, fantomatic, trecându-i prin spate şi străpungându-i inima. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci şi îmi dădea impresia că era ceva foarte dureros. Totuşi, nu părea să fie conştient de acel lucru şi m-am abţinut să dau glas observaţiei mele.
- Dragul meu lord Derby a pierdut un obiect care pentru el este foarte preţios, Ashlee!

Am observat că tata nu menţionase numele obiectului, ceea ce-mi oferi ocazia să o fac pe grozava. Răspunsul era prea uşor, căci se afla pe primul plan în mintea bărbatului.
- Un ceas, am zis, iar zâmbetul lordului se lăţi a neîncredere.

El bănuia că aş fi putut să le ascult la uşă schimbul de cuvinte. Şi tata zâmbea:
- Crezi că ai putea să ne spui ce s-a întâmplat cu acel obiect?

Am făcut un semn afirmativ din cap.
- Aş putea să-mi bag mâna în buzunarul de unde a dispărut ceasul? am întrebat.

Bucuros să-mi facă această plăcere, lordul îşi deschise larg partea stângă a redingotei sale de un albastru-închis, dând la iveală jiletca din mătase aurie. Totuşi, spre deosebire de majoritatea celor dreptaci care, într-adevăr, îşi ţineau ceasurile în buzunarul din stânga, lordul Cavandish era stângaci şi am simţit acest lucru. Când spun că l-am simţit, înţeleg faptul că vocea mea lăuntrică mă alerta în legătură cu acea înşelătorie şi am acţionat conform informaţiilor primite. Cunoaşterea mea lăuntrică nu m-a dezamăgit niciodată.

N-a trebuit să-mi ridic privirea ca să ştiu că lordul Cavandish îi arunca tatălui meu o căutătură tulburată, în vreme ce mâna mea scotocea buzunarul din dreapta al jiletcii. Am perceput o imagine aievea a ceasului, aşa cum stătuse cuibărit în acel buzunar, şi m-am cutremurat, scuturată în mod inexplicabil de un fior rece, ca de moarte, chit că seara era caldă.

Contele de Derby trebuie să fi aţipit în trăsură la un moment dat, pe când ceasul i se răsucise şi îi alunecase afară din buzunar, prin redingotă. Când se ridicase în picioare ca să coboare din trăsură, ceasul căzuse pe scaunul trăsurii şi de acolo alunecase mai departe, într-o gaură din lemnărie.

M-am trezit din scurta mea transă şi mi-am scos mâna din buzunarul nobilului.
- Cred că ceasul se mai află încă în trăsura dumneavoastră, lord Derby.
- Dar am pus să se caute în trăsură, ripostă el, considerând că optasem pentru concluzia cea mai uşoară şi mai logică.
- Să pun să ţi se tragă trăsura în faţa casei? se oferi tata.
- Nu văd ce aş avea de pierdut dacă m-aş mai uita o dată prin ea, consimţi lordul Cavandish, ca să-i facă pe plac amfitrionului său.


Secolul XIX

Ashlee Granville, onorabila domnişoară Granville, eroina principală
Lordul Thomas Granville, baron de Suffolk, tatăl lui Ashlee
Lady Granville, baroană de Suffolk (Margaret), mama lui Ashlee
Lordul Eric Cavandish, conte de Derby
Lady Vanessa Cavandish, contesă de Derby
Susan, onorabila domnişoară Cavandish, fiica contelui de Derby
Lordul Simon Cavandish, fiul contelui de Derby
Sir Damian Cavandish, fratele contelui de Derby
Doamna Beatrice Winston (Bea), dădaca lui Ashlee
Dr. Rosen, psihiatru
Lady Charlotte, contesa văduvă Cavandish, guvernanta lui Ashlee
Lordul James Devere, conte de Oxford
Domnul Earnest Devere, fratele mai mic al contelui de Oxford
Domnişoara Catherine Devere, sora contelui de Oxford
Lordul Douglas Hamilton, viconte de Herefordshire
Clarissa Hamilton, soţia decedată a vicontelui de Herefordshire
Domnul Frederick Hamilton, vărul vicontelui de Herefordshire
Albray Devere, spirit al Gnomilor Roşii
Chiara, ţigancă vrăjitoare decedată
Christian Molier, custodele Bibliotecii Arsenalului din Paris1
Cingar Choron, ţigan proscris
Chavi Choron, nepoata de bunică a Chiarei
Rumer Choron, sora lui Cingar
Gaston de Guise, duce de Orléans
Jessenia, mireasă ţigancă
Danior Terkari, bandit mascat
Falcone Bellacino (căpitanul Falco), marinar italian
Lordul Malory, Mare Maestru al Ordinului Cavaleresc al Sangrealului
Domnul Banks, consulul englez la Alexandria

Secolul XXI

Mia Montrose, specialistă în arheologie şi în limbi antice
André Pierre, arheolog francez
James Conally (JC) şi Christian Molier, Excavaţii C & N
Tusca Resi, secretara lui Molier
Akbar, călăuză pe muntele Sinai
Kadar, subordonat al lui Akbar
Kamali, subordonat al lui Akbar
Matty, pilot de elicopter

Secolul XIII

Lillet du Lac, păzitoare a Cheilor
Lilitu du Lac, sora lui Lillet
Pierre-Roger Mirepoix, lord de Montségur
Guillaume de Lahille, prim cavaler
Bernard de Saint-Martin, prim cavaler
Guillaume de Balaguire, prim cavaler
Jean Rey, mesager
Hugues des Archis, omul regelui
Pierre Amiel, arhiepiscop de Narbonne, reprezentant al Inchiziţiei
Marie de Saint-Clair, Mare Maestru al Sionului
Pierre de Saint-Martin, păzitor al credincioşilor catari
Albray Devere, Cavaler al Sionului
Christian Molier, Cavaler al Sionului.